Gimnasiului Publicu Romanu, Brád, 1910
. Cu toate că ar fi chestii importante, despre Cari vi s’ar putea vorbi azi, iubiţi şcolari, ca de desvoltarea simţului de cruţare şi cumpătare şi ca urmare, alungarea luxului din traiul greu şi scumpetea ce o îndurăm, ori ferirea de tovarăşi stricaţi în aceste vremuri pline de fel şi fel de ispite, am aflat totuş de mai bine să iau chestia aceasta de actualitate. Căci orişicât de mult am luă în vedere partea practică a vieţii, dându-ne toată silinţa să învăţăm limbile de cari avem lipsă pentru contactul cu cetăţenii de altă limbă ai patriei, trebuie totuş să nu uităm, că suntem fiii unui popor, care dacă ne-a dat vieaţă, ne impune şi datorinţa să-l susţinem, cultivându-i limba rămasă din vremuri şi respectându-i obiceiurile lăsate din generaţie în generaţie. Dând «chesarului» ceeace e al chesarului şi lui Dumnezeu ceea ce e al lui Dumnezeu vom putea fi fiii fericiţi ai poporului nostru iubit şi prin asta cetăţenii îndestuliţi ai patriei noastre în ăst chip fericite. Iar şcoala noastră trebue să lucre în vederea scopului acestuia întreg mai presus de toate formând caractere de bărbaţi convinşi despre drepturile şi datorinţele ce li se impun în vieaţă, şi numai în linia a doua pregătind tinerimea pentru vre o carieră practică, învăţaţi vechi şi noi ne-au spus şi ne spun adeseori, că naţiunea trăeşte prin limba sa. Limba e semnul caracteristic, care distinge pe un popor. Pierdută limba, se pierde poporul. Istoria, măiastră vieţii, ne învaţă doară, că Românii şi alte neamuri de mărire au apus — după strălucire de veacuri — deodată cu apunerea limbei lor. Iar în luptele culturale ale popoarelor de azi vedem, că limba celui mai puţin cult trebue să se închine culturei şi limbei — în limbă stă doară cultura — poporului cu cultură mai veche şi mai înaltă şi cu limbă mai cultivată. Par’că fatal se ridică cel mai tare peste ruinele elementului mai slab în vieaţa tuturor fiinţelor din natură; dinaintea chitului trebue să se ascundă miile de peşti mai mici, dacă nu vreau să fie înghiţiţi de stomacul chaotic al peştelui uriaş, iar în umbra stejarului mândru nu mai creşte iarbă fragedă. Aşa stăm şi cu omenimea. Cu toate instituţiunile ei de cultură şi de umanitarism, vedem totuşi că până acuma cel cu braţul mai vânjos l-a dovedit pe cel mai slab, în răsboaie sângeroase, iar de aci înainte se vor dovedi oamenii cu capul, prin cultură.