Buna Vestire, mai 1937 (Anul 1, nr. 58-79)
1937-05-01 / nr. 58
ANUL 1. No. 58. Directorii DRAGOŞ PROTOPOPESCU TOMA VLADESCU 6 pagini 3 lei ZiAfi LI DM Df LUPTA // nCITD/HA Redacţia şi Administraţia: BUCUREŞTI Bulevardul Elisabeta 12, etaj II. TELEFOANE Direcţia Administraţia 4-85.82 Redacţia ....... 4-84.34 ABONAMENTE] 1 an Lel 700 11 an Lel 500 6 luni „ 350 Comune rurale 6 luni „ 250 3 luni „ 175 I I 3 luni „ 125 Fulger în asfinţit Dacă trăeşti câteva zile în provincie, fie şi aşa, în toiul unor preocupări fixate de un resort al Capitalei, poţi sesiza, infinit mai bine, adevăratul aspect al geografiei spirituale romîneşti şi pulsul real al opiniei noastre publice. Poţi vedea aci, în provincie, unde s’a refugiat parcă sufletul românesc, în adevărata lor lumină, anumite manifestări ale junglei noastre politice. Presa închinată Baalului din Sărindar, cu faimoasa strategie de care dispune, aftare în toată goliciunea ei, aşa cum este, înstrăinată şi inaderentă — prin naştere, prin circumcisie, prin vocaţie şi prin tot ce vreţi — la realităţile sufletului românesc. Ale acelui suflet neînstrăinat, nevândut niciunui compromis, nerobit niciunei laşităţi, frumos şi pur ca cerul şi ogoarele noastre şi tot ca ele de curat. Citeam deunăzi, în toate ziarele, care n’au fost niciodată şi, mai ales azi, când furtuna încearcă stejarii din codrii visurilor noastre şi când indicatorul ceasului istoric urcă, tot mai sus, spre baricada celui de-al 12-lea ceas, nu sunt — nici măcar în cea mai umilă accepţie a cuvântului — ale noastre, anumite comentarii în legătură cu «formidabilele» succese electorale reportate de internaţional-ţărănişti. Se afirma acolo, ditirambic, se afişa acolo, în flagrantă contradicţie cu realităţile care odihnesc de-acum în cel mai sărac sătuleţ de munte, o teză. Veşnica teză a numărului electoral, inexistenta adeziune a plugarilor, ţării şi sensului istorie, la democraţie. Lupu, încadrat şi escortat de ceata megafoanelor electorale, iremediabil scoase din uz, încerca, la Chişinău îmi pare, o luptă, de departe inegală — ridicolă în tragicul ei — cu semnele noui care-şi strigă vrerile pe toate potecile. Se aventura reprezentantul cel mai autentic al unui inevitabil proces crepuscular şi voia, cu orice preţ, să lupte cu istoria la drumul mare. Amintea Lupul, alături de alte copite vorbitoare — desigur trecute prin Staulul din Dealul Mitropioliei , de sărăcia lor de la Bucureşti, de nevoile lor, şi ale Cantalupilor, Dorelilor şi tuturor acelora care, pe lângă alte mari opere de realizare democrată, au vrut să ne fure Banca Naţională şi, cât p’aci, să ne-o treacă peste graniţă. Vorbia în numele tuturor, pentru că democraţia — risum teneatis! — a făcut front. Şi cât de caraghios îmi pare acest front, alcătuit din gheboşi şi burţi parlamentare — foste sau actuale — pecetluite de litera eminesciană. Incapabili să stea drepţi în faţa piropriului lor şef, — şi el strâmb, ca o glumă trivială — vor să stea deacum statuar în faţa unui implacabil asfinţit vestit pe drumuri de furtună, ţara nu mai crede în steaua lor. Ţara şi-a întors de mult fata de la ei, ridicându-şi privirile spre istorie. Ţara a divorţat, demult, demult, de toate alegerile internaţional-ţărăniste şi de toate clanurile politicianiste ejusdem-farinae. Nu se mai prind minciunile. Ficţiunile nu mai găsesc posibilităţi de fixare la prizele sufletului naţional. Democraţia se defineşte singură în destrămarea ei şi rage, ca o vită, pe cărări de codru, în vremi de vijelie. Nu, nu, tura tvti ,mai intră — cu orice preţ — în buzunarele democraţiei şi nu mai stă la masa împănată cu minciuni. Totul e pierdut, cu onoare cu tot. Socotelile se fac cu iuţeală fantastică, în fuga acestui tobogan încărcat de răspunderi istorice, care se rostogoleşte în oceanul învolburărilor bănuite la orizont Ţara ştie tot, vede tot, aude tot. Şi iată, atunci când toate sunt pierdute pentru alţii, anumiţi paşi drumăesc, «cu siguranţa acului de busolă», spre adevărata viaţă a sufletului romînesc. Acolo, în provincie, fiecare minut de eri s a transformat în iluminatul de azi, fiecare robot de până azi se botează în iureşul conştiinţei recâştigate. La ora actuală, când alţii au pierdut siguranţa drumului, o ţară — ţara eternă şi adevărată — şi-a strâns toate făcliile şi le străjuie, cu sufletul, cu pieptul şi cu viaţa întreagă, să nu le stingă vânturile vremii. S’a adunat o ţară, cu toate doinele furate, cu toate visurile biciuite şi, iată, creşte, năvalnic, din răni şi peste răni. In asfinţit, — în agonia internaţional-ţărănistă — străbate fulger luminos. Se anunţă întoarcerea ţării în albia sufletului ei autentic. Ţara s’a întors la ea acasă. Iriii pornesc pe drumuri fără întoarcere. Ţara se reîntoarce de pe drumurile minciunii. Eu am auzit cum bat paşii neamului, cotropitor, pe drumul acesta sfânt al clipei, într’un popas ardelean. Acolo, în citadela Ardealului, la Cluj, asfinţitul lor, al democraţilor, trecea, fugărit şi huiduit . « Iar ora care vesteşte întoarcerea ţării, se aude clar, când bate, in seară, ceasul catedralei regelui Matia, cu sunet de veacuri. DRAGOŞ PROTOPOPESCU SĂRĂCIE LUCIE La Chişinău, d-rul Lupu s’a plâns mai rău decât un miel nevinovat. S’a plâns de sărăcie. N’a mai scos-o din : «sărăcia mea», «cu toată sărăcia noastră», etc. a întors la Bucureşti a procedat la aspre economii budgetare : Se va bărbieri singur. va bea singur, va mânca, odată pe zi, afişe liberale. va dormi pe câmp, se va spovedi de 2 ori pe săptămână, va pleca din sărăcia aia de Athéeée Palace şi se va muta la o mătuse oarecare. In loc de haine costistoare, va purta veşnic blană de oaie. Numai căciula va rămâne de lup şi va fi cinstită cu o insignă . Mihalache cel Jean in rol de preşedinte. NOUL PANTHEON A rămas aşa dar ca d. Dem. Doorescu să se proclame pe sine drept Boul Apis al municipiului. (Coarnele au fost totdeauna aducătoare de voturi). D. Madgearu va fi hipostaziat intr’un fel de Prometeu al sperţari'■or, carele va fi legat de un butuc în aşa fel ca să se ghiftuească şi cio- ile cu genialitatea lichidă din scăfârlia sa de armean. D. Ion Mihala- Ilie va fi transformat în Junonă ca unul ce aduce cu vifîca nu numai la ochi ci şi la limbă. In sfârşit d. Maniu va fi învestit cu toate funcţiunile unui sfânt Iisos politic Şi pus să dea cu pietre în baltă ca să facă de lucru înţelepţilor. Căci doar d-sa a spus cândva că eine au lucru nu mânca. — Amin. Doctoraşul fără voie Imagini sfinte dintr’o biserică din Toledo distrusă de comuniști Cuvânt de Evanghelie «De mă iubiţi, păziţi ordinele mele. Şi eu voi ruga pre Părintele, şi alt Mângâietor va da vouă, ca să rămână cu voi în etern. Spiritul adevărului pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-l vede, nici nui-l cunoaşte, iar voi îl cunoaşteţi; că petrece cu voi, şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi». (Evanghelia dela loan, Cap. Id, ÎS). Mă dumiriri provinciala Însemna, cu vreo câteva zile în urmă, d. Dragoş Protopopescu, în slova unui articol, nişte impresii duioase desprinse din zări provinciale. Erau chemate acolo, să vorbească, impresionante icoane de vrednicii nerăsplătite. Nu ştiu de ce — tot îmi bat capul să găsesc secretul! — nostru, fac demonstraţie de complimente — a fost scris prea frumos. Eu, în general, stau bine cu cenzura. O să vedeţi că o să apară şi rândurile acestea pe care le scriu în fuga trenului. Voi vorbi tot despre sufletul provincial. Dar pentru că mă pricep să scriu aşa, fabulistic, să vedeţi cum n’o să bage de seamă cenzura şi iar o să scape un secret formidabil. Mă stăpâneşte o certitudine de proporţii europene când spun acest lucru. Să începem ,binişor, cu expresii cuibărite în pantofiori de vară, să nu ne audă cerberii. Provincia, în general, — în mentalitatea ziariştilor tăiaţi împrejur, în special, — este socotită drept o colecţie de mătuşi de ploiere şi de cititori, pătimaşi până la ameţeală, ai Micii Publicităţi. Fapt pentru care aceşti domni, scriitori prin bunăvoinţa fabricilor de cerneală şi prin ajutorul piciorului stâng, au înţeles să-şi trimită toate năzbâtiile lor cerebrale în provincie. De multe ori, uitând să-şi facă pedicula condeiului, domnii aceştia, gazetari prin decret, care binevoiesc să administreze lecţii de patriotism provinciei. Provincia, însă, îi cunoaşte de mult. Şi i-a trimis, iremediabil, pe drumurile celor mai plastice înjurături româneşti. In privinţa aceasta, provincia este complect edificată şi informată. Alte nedumeriri, cu totul altele, stăruie acolo, în provincie. Şi alte griji, alte semne insuficient desluşite, tremură în bătăile de inimă ale sufletului provincial. Vin, arar, ecouri pline de mister pentru ei, — pentru toţi oamenii de treabă ai provinciei, — străbat, până la ei, comentarii politice şi le muşcă, animalic, din liniştea de toate zilele. Se ntreabă oamenii aceştia — dispreţuiţi în taină de presa tăiată împrejur — şi aşteaptă răspunsuri. Cresc întrebările, noian. Când aud de afaceri monstre, dau neîncrezător din cap. — Ei, domnule, dacă ar fi aşa cum spui d-ta, i-ar fi pedepsit! Ii explici ceva ce nu se poate explica tocmai aci şi iată-1: omul din provincie, cască priviri cât o roată de moara. Se apropie prietenos şi-ţi cere «ricuirea unui eveniment politic, a unui mai proaspăt de ex. şi l-a înţeles pe dos. Sau aşa cum i l-a trimis, comentat de el însuşi, vreun fagure al scrisului «românesc». Ar mai vrea să ştie de ce putrezeşte pe poziţia iniţială şi nu înaintează, deşi meritele l-ar îndritui să primească o răsplată. Ar vrea să i se spună de ce a fost trântit într-un târguşor, atunci când el a fost şef de promoţie în specialitatea lui. Ar vrea să i se lămurească întâmplarea că agentul electoral este mai tare decât toate strădaniile lui. Şi cine ştie câte explicaţiuni ar mai dori provincialul. Sunt acolo, în provincie mucegăite de aşteptări, dosare cu dureri de pensionari nedreptăţiţi, cu plângeri de văduve, cu mutări ilogice şi nedrepte de funcţionari, cu mici persecuţii politice, însfârşit cu toate necazurile obşteşti. Nu sunt numai mătuşi în provincie. Nu, nu. Sunt acolo suflete de elită şi caractere de bronz, cari îşi trăesc viaţa în dureri. Sunt acolo oameni care au aşteptat douăzeci ani un drept şi nu l-au obţinut. Sunt oamenii care nu mai pricep anumite moravuri şi, mai ales, nu mai vor să le priceapă. Se frânge ceva în sufletul lor. O cumpănă de linişte sufletească, în propria lor ţară. Dureri de văduve şi lacrimi de orfani, invalidităţi nepreţuite, doleanţe de pensionari, probleme sociale nerezolvate, nedreptăţiri în transferări şi înaintări, şi câte altele. De ce se întâmplă toate astea? Iată nedumeririle provinciei. Răspunsurile trebuesc date neîntârziat. Pentru că, Doamne fereşte, să nu şi le dea, ei, cei cari întreabă, singuri. Nu e nimic subversiv în rândurile mele, onorată cenzură. E ceva de plâns aci. Valeriu Cârdiu lin tînir-simbol Urmând disecţia pe care am început-o pe corpul putred al internaţional-ţărănismului, avem satisfacţia să arătăm că totuş a rămas ceva neatins, ceva tânăr şi foarte frumos, şi că un steag nou se ridică biruitor peste şandramaua dărăpănată. Mă întrebam ieri cu stupoare, răscolind puţin în urnele recentelor alegeri de la Iaşi, mă întrebam fără să pot pricepe — decât ca o vastă escrocherie — ce sens ar mai avea acest partid care se cheamă «national-ţărănesc». DACA E «NAŢIONAL» DECE IL VOTEAZA OVREII SI DACA E «ŢĂRĂNESC» DECE NU-L VOTEAZA TARANII?! Cine nu-şi pune această întrebare e un nerod şi n’ar putea să priceapă nimic — cine şi-o pune însă înţelege uşor toată drama unui partid descompus şi totodată înţelege mai ales una din cele mai frumoase lupte pe care o dau acum câţiva tineri modeşti, neştiuţi, dar cinstiţi şi viteji, surprinşi într-un vârtej pe care nu l-ar fi bănuit atât de barbar, atât de murdar, atât de mult departe de inima lor. Adevărul e acesta pe care toată lumea îl cunoaşte şi care acum îşi ţipă evidenţa la toate colţurile ţării, răsare hidos din urnele alegerilor recente şi se spovedeşte impudic pe cele mai neruşinate manifeste electorale din câte mi-a fost dat să cunosc: partidul care cere sufragii «prietenilor evrei» şi ia cuvântul la meetingul comunist din Sala Bufallo este în realitate anti-naţional şi nu este ţărănesc decât în măsura în care Michelson, Zipstein sau Mezinger ar avea vreun contact cu străvechii morţi îngropaţi în pământul nostru sau cu bieţii ţărani bolnavi de pelagră şi dărâmaţi de nevoi. Atâta timp cât aceste adevăruri le scriam numai noi, din aceste locuri unde calomniile bat de câtva timp ca o grindină, fiecare cuvânt scris, fiecare accent de revoltă se chemau cu un singur cuvânt «huliganism» în dicţionarul abject al sabbăss-goimilor de partid. Iată însă că se ridică din sânul partidului chiar, un tânăr de care poate foarte puţini vor îi auzit, dar care numai într’o singură săptămână se face mai cunoscut decât toţi foştii miniştrii partidului, de o mie de ori mai interesant decât rivalul şi adversarul său dr. Lupu! Tânărul acesta se cheamă Ilarie Dobridor — numele lui l-aţi citit doar şi-l veţi mai citi, în toate gazetele. El are o figură impresionantă de cinste pe care o modestie demnă trădează totuş suficient o inteligenţă orgolioasă şi o remarcabilă sete de sacrificiu. Şi Ilarie Dobridor se răscoală — cu el, tot tineretul pe care-l conduce — în minutul exact când bagă de seamă că programul anunţă stat ţărănesc, stat românesc, dar că piesa care se joacă e alta.» El pleacă, lăsându-şi singura lui sursă de trai care se rezuma în salariul de redactor la ziarul DREPTATEA. Când tovarăşii mei de vârstă suferă cum m’aş gândi eu că pierd numai o leafă!, reflectează Dobridor.» Un tânăr care-şi vorbeşte astfel aparţine într’adevăr generaţiei lui. II văd prin furtună cu ochii mari deschişi spre ziua de mâine care are nevoe de el. Acţiunea lui, prin acest simplu gest, obţine un patetism covârşitor care se ridică prin sacrificiu până la nobleţea unei misiuni Dobridor strigă tare în partid că tinerii oriunde s’ar găsi nu pot fi decât naţionali. El îşi identifică uşor la acest orizont confus un adversar pe care-l prinde bine de gât, îl sgudue violent, îl trânteşte în alegeri şi cere excluderea lui din partid! Cine e adversarul acesta? E d-rul Lupu! De două săptămâni se sbate, nefericitul, cu beregata strânsă în ghiara lui Dobridor şi încă nu se ştie dacă va scăpa cu vieaţă... Ar fi imoral să scape! Imoral, mai întâi, fiindcă d-rul Lupu nu opune acestui tânăr de multe dimensiuni morale, decât o vieaţă abjectă de traficant care se înneacă în beţi. Imoral în sfârşit, biologic imoral, pentru că tinereţea are totdeauna destinul ei triumfal pe creasta zilei de mâine! Tinereţea trebue să învingă, fiindcă ea singură durează... Nu e nimic de făcut! Şi de aceea socotesc că inutil II înjură astăzi pe Ilarie Dobridor toate ziarele semite. Nu vor putea nici ele să facă mai mult. De altfel din toate acuzaţiile ce i se aduc, pe cât am putut să bag de seamă cea mai gravă mi se pare este aceea că Ilarie Dobridor s’ar chema în realitate numai Ilie Constantin... Ei bine, fie şi aşa! Asta nu-l face pe d-rul Lupu mai puţin beţiv şi nici mai puţin inutil pentru ziua de azi. In ce mă priveşte însă eu îmi voiu îngădui să-l iert mai uşor pe Ilarie Dobridor că nu se mai cheamă Ilie Constantin şi îl scuz pe Iiie Constantin că se cheamă Ilarie Dobridor, dar văd în el, oricum s’ar chema, simbolul tânăr al unei Românii curate — adolescentul acesta care rupe cu miseria unor epave bătrâne, care deschide larg ferestrele și chiamă primăvara să intre în casa păcatelor... TOMA VLADESCU Poziţia legală a Moscovei de ION VIAL Pentru oamenii de bună credinţă — cunoscători ai teoriilor marxiste, a intenţiilor celei de a III-a Internaţională de-a revoluţiona lumea— ataşamentul Moscovei faţă de instituţiile democratice, de Liga Naţiunilor, energia cu care Sovietele apără «statu-quo»-ul actual în întreaga lume, apar de neînţeles. Bolşevismul care n’avea decât un singur scop: dărâmarea tuturor statelor capitaliste şi proclamarea revoluţiei mondiale, devine dintr’odată apărătorul cel mai vajnic al regimurilor democratice, al libertăţilor şi drepturilor omului, al tuturor guvernelor şi poziţiilor legale din întreaga lume ! Să explicăm această situaţie atât în interiorul fiecărui stat în parte, cât şi pe plan internaţional. «Poziţia legală» este noua tactică de luptă a Moscovei. O iscusită armă de luptă. Apărătoare a ordinei existente ea dovedeşte prin aceasta să nu va încerca să tulbure niciodată prin forţă viaţa internă a nici unei tari. Un minunat narcotic pentru a adormi veşnicile nelinişti burgheze asupra intenţiilor bolşevice. In al doilea rând, separând în ochii opiniei publice mondiale printr-o meşteşugită şi susţinută campanie în presa judaică internaţională, instituţia Internaţionalei a III-a de U. R. S. S., Moscova reuşeşte să apară ca un stat pactic, purtătoare a ramurei de măslin pe întreg globul, răspunderea tuturor revoluţiilor neizbutite, masacrelor şi nelegiuirilor spaniole, în sarcina Internaţionalei. Şi jocul acesta «pili ou face», Moscova sau Internaţionala IH-a a început să prindă, să fie crezut de lumea burgheză. Internaţionala singură este cauza tuturor relelor, ea singură terorizează lumea, terorizează chiar pe blândul Stalin ! Tată pericolul. Pe plan intern, în viaţa politică a fiecărei ţări în parte, Moscova pare ca o continuă şi idelă aliată a tuturor guvernelor democratice. Revoluţia permanentă, masacrele, înfioraseră sensibilitatea burgheză. Deveniseră arme desuete şi pe deasupra şi periculoase căci ţintuiau pe cei ce le întrebuinţau la stâlpul antipatiei mondiale. Concomitent cu aceasta, eşecul german, a forţat Sovietele să fie tot mai precaute în politica lor şi să-şi ascundă tot mai mult adevăratele lor intenţii în mantia ordinei şi legalităţii. Revoluţionarii au îmbrăcat peste «ruska» însângerată, fracul diplomatic şi în loc de bombe au oferit bani, surâsuri şi şampanie! Dealtfel înţelegerea Moscova-Democraţie este deplină. Şi este firesc să ie astfel, atât din punct de vedere doctrinar cât şi pe teren. Democraţia, prin însăşi structura sa este indiferentă marilor nevoi naţionale. Scopul democraţiei, sensul său, este perfectarea cetăţeanului, adică a omului abstract, izolat, rupt din colectivitate. Statul democrat însăşi nu este altceva decât alăturarea numerică a cetăţenilor, el neinteresându-se în nici un fel de legăturile, de tradiţiile sau de aspiraţiile lor comune. Statul democrat este total dezinteresat de părerile politice ce prind să se dezvolte în masse. El e stat jandarm, stat poliţist. Marile nevoi colective, marile imperative istorice naţionale, depăşesc înţelegerea democraţiilor. Democraţia trăeşte numai în prezent şi pentru prezent. Logic este, că tocmai din cauza acestei trăiri de suprafaţă, fără rădăcină la solul nevoilor naţionale, democraţiile să trăească în veşnică panică. Să se teamă adică de orice vânt mai tare care le-ar nărui edificiul lor instabil. Singurul sprijin al democraţiilor, ultimul apel al lor, e «legea». Nedându-şi seama că «legea» e rezul(Continuare din mia. III-a) Sâmbătă 1 Maiu 1937 D. Ion Hihaladie şi tineretul Ceea ce trebuia să se întâmple s’a întâmplat. Motivele de fapt cari au hotărât pe şeful partidului naţional-ţărănesc să renunţe la puţinul tineret strâns în jurul personalităţii lui, nu interesează. Gestul acestei despărţiri ascunde însă cauze ceva mai adânci. Cunoaştem, întâmplător, toată dramatica rezistenţă a d-lui ILARIU DOBRIDOR, pe o poziţie sufletească, destul de incomodă pentru inteligenţa tânără a unui om destul de onest. Există insă, în sufletul acestui tânăr, o pârghie de rezistenţă, în admiraţia generoasă pe care o avea pentru d. IonMihalache. lată că acest reazim s’a rupt sau este aproape de a se rupe. Procesul acesta sufletesc, înţelegem cât de chinuitor, depăşeşşte,,pentru motive pe cari le vom discuta, un caz personal Preşedintele partidului naţional-ţărănesc a polarizat cândva simpatii destul de numeroase. S’a crezut, chiar, de oameni destul de inteligenţi, că prin el, se poate realiza un moment istoric. Iată că dezamăgirile au venit, mai curând decât se aştepta. Astăzi Ion Mihalache, este pentru toată lumea, un om politic nu cu mult deasupra obişnuitului. Un adevăr dureros ca multe alte adevăruri. Au rămas, totuşi câţiva cari au continuat să-l iubească. Să-l iubească cu toate scăderile lui. Printre aceştia îi bănuim şi pe tinerii partidului naţional-ţărănesc, în frunte cu domnul ILARIU DOBRIDOR. Punctul de vedere al tineretului, firesc vârstei lui, nu a convenit conducerii partidului naţional-ţărănesc. Conflictul s’a declanşat. Poate cineva renunţa, de o parte sau de alta? Pentru d. Ion Mihalache putem noi răspunde: nu. El nu poate renunţa la o atitudine care isporăşte din adâncurile organice ale fiinţei lui Acceptarea punctul de vedere al tineretului ar mai însemna pentru preşedintele partidului naţional-ţărănesc, o despărţire de tovarăşii vârstei lui. Aceasta noi nu credem că se poate întâmpla. Sunt lanţuri mai tari decât orice voinţă omenească. Tineretul, însă, în frunte cu d. ILARIU DOBRWOR, cum va răspunde? Așteptăm cu o curiozitate explicabilă acest răspuns. Virgil Rădulescu