Buna Vestire, noiembrie 1937 (Anul 1, nr. 204-228)
1937-11-01 / nr. 204nr. 204
ANUL I. No. 204S pagini 3 iei m u ubdd dî KPTA n dmtmma mhauzaua DRAGOŞ TOMA Directori: PROTOPOPESCU VLADESCU Redacţia şi Administraţia: BUCUREŞTI Bulevardul Elisabeta 12, etaj H. l Administraţia . . . 1 . 4.85JB2 TELEFOANE ŞI Direcţia Redacţia. . . 4MM ABONAMENTE: (1 an Lei 700 Ina UI50I) DUCELE ANTISOCIALISM ŞI CORPORATISM «Noi am creat Statul unitar Italian. Gândiţi-vă că dela Imperiul Roman, Italia n’a mai fost un Stat unitar. Noi afirmăm aci din ,nou, în mod solemn, doctrina noastră de Stat, afirmăm din nou şi nu mai puţin energic, formula discursului meu ţinut la Scala din Milano: «Totul în Stat, nimic contra Statului nimic în afară de Stat». (La Camera Deputaților- 26 Mai 1927 Discursurile anului 1927, pag. 157). Luni I Noembrie 1937 6 luni , 330 I Comune rurale 6 luni , 250 3 luni , 175 I 3 luni , 125 15 ANI PE FASCISM NjjjjjHtjjjastM de MIHAIL MANOILESCU fascismul este o minime italiană, o renaştere europeană şi o revoluţie mondială. Este o minune italiană prin rapiditatea cu care noua revoluţie a ştiut să transforme în profuzime sufletul coborîtorilor Romei şi să realizeze recorduri morale, însoţite şi ilustrate de recorduri concrete în ordinea politică, socială şi economică. Fascismul este o renaştere europeană, pentru că prin fascism, ţara clasică a Renaşterei a reuşit să dea Europei noui lozinci şi noui puteri de viaţă, punând capăt legendei după care bătrânul continent s’ar afla pe povârnişul decadenţei. Fascismul este o revoluţie mondială, fiindcă a creat o nouă spiritualitate şi noui instituţii de caracter universal, CARE VOR RAMANE DEFINITIV IN PATRIMONIUL OMENIRII. Oricine va recunoaşte că pentru un interval de timp de 15 ani, un popor nu poate dărui mai mult. Desigur dacă Italia ar fi reuşit să se ridice pe ea însăşi printr’un efort regenerator, întrebuinţând numai vechile metode prin care atâtea alte popoare s’au salvat în ceasurile de primejdie, am fi aplaudat-o din toată inima şi ne-am fi bucurat din adâncul prieteniei pe care o purtăm marelui popor latin. Dar revoluţia italiană are altă amploare şi altă semnificaţie: ea nu a hotărît în chip fericit numai de soarta poporului italian, ci PRINTR’UN NOU SPIRIT a 1 NOUI METODE a deschis un drum larg, şi fără cotitură, pe care merg astăzi şi vor merge mâine toate impoarele care îşi caută înălţarea prin propria lor perfecţiune. Italia a creat astăzi un model pentru lumea întreagă. Ca toate modelele de viaţă şi acesta trebue înţeles şi adâncit în esenţa lui, iar un imitat servil în formele lui exterioare. Frumuseţea fascismului ca idee universală constă tocmai în caracterul său organic, care nu impune celorlalte popoare ale lumii forme copiate exact după dânsul. Fascismul îşi constitue axa sa numai din anumite principii, urmând ca în jurul acestei axe fiecare popor să-şi desvolte formele sale de viaţă, potrivit împrejurărilor sale şi temperamentului său naţional. Prin opoziţie cu revoluţia franceză care a aruncat formulele standard ale democraţiei şi a ale parlamentarismului socotindu-le tot aşa de oportune oriunde ar fi aplicate, din Franţa şi până în Liberia, fascismul este un principiu de viaţă care nu exclude elasticitatea şi comprehensiunea pentru particularităţile fiecărui popor. Care sunt punctele de doctrină şi realizările instituţionale, care prin fascism, au intrat definitiv în patrimoniul omenirii? întâi fascismul înseamnă transformarea naţiunii într’o comunitate sufletească permanentă şi într’o personalitate colectivă tot aşa de vie şi de reală ca şi personalitatea unui om Desigur, în teorie, naţiunea a fost prezentată cu mult înaintea fascismului drept o comunitate ideală, având toate atributele personalităţii şi de multe ori în momentele de pericol naţional toii fii unei patrii au ajuns să se contopească de fapt într’o mare unitate sufletească. Dar minunea fascismului constă în aceia că a realizat această colectivizare spirituală într’un mod permanent, în toate actele vieţii cotidiane şi în funcţionarea normală a tuturor instituţiilor naţionale. Totalitarismul fascist nu este o formulă, ci o adâncă realitate. Naţiunea este unitară în ţelurile ei supreme pe care a reuşit să şi le realizeze printr’o ascensiune vertiginoasă, până la proclamarea Imperiului. Ea este unitară în convergenţa tuturor sforţărilor făcută pentru realizarea acestor ţeluri. Ea este, în sfârşit, unitară INSENSIBILITATEA EI Căci orice undă de suferinţă care încreţeşte fruntea oamenilor, în orice colţ cât de urit al Italiei, se trădează printr’o emoţiune adâncă până la conducerea Statului, iar solidaritatea tuturor ia forme de frăţească împărtăşire şi ajutorare. Continuare in pagina V -a Tânăr Baliia decorat de d. Mussolini CONCEPŢIA RELIGIOASA «Dacă fascismul nu ar fi o credinţă, cum ar da el stoicism şi curaj adepţilor săi? Singură o credinţă care a atins apogeul unei religii poate să insufle cuvintele ieşite după buzele astăzi stinse, ale lui Federico Floria, (Legături de sânge, apărute în ziarul Popolo d’Italia, 19 Ianuarie 1922 și in Ciuturna Milano, Alpes 1929 pag 176). Prin fascism înţelegem astăzi revoluţie spirituală hotărâtoare în istoria omenirii, o doctrină un cadru instituţional, o guvernare red., mnică şi lungă care a schimbat faţă morală şi materială a Italiei, o istorie minunată; în sfârşit când pronunţăm cuvântul fascism ne gândim la creatorul acestei mişcări de resurecţie europeană, la conducătorul ei genial, la Duce. Numărul nostru de astăzi va încerca să prezinte publicului românesc fascismul sub aceste patru aspecte fundamentale. In sarcina mea cade înfăţişarea istoriei fasciste, a glorioasei istorii care începe la 23 Martie 1919, la Milan, în piaţa «di San Sepolcro». RĂZBOIUL ŞI ORIGINILE FASCISMULUI Cine crede că fandumul e un fenomen care î şi are rădăcinile numai în epoca imediat post-belică greşeşte. Fără îndoială cele întâmplate în Italia între 1918 şi 1922 au fost hotârâtoare pentru istoria fascismului, dar ca rădăcini ideologice şi sentimentale, ca atitudine de viaţă, ca fenomen virtual fascismul pree exista, im oarecare măsură, războiului. începutul secolului nostru înregistrase spulberarea ilusionismului democrat, frământările violente din sânul marxismului, apariţia sindicalismului revoluţionar sorelian, reacţiunea naţionalismului maurasian, nietzscheismul cu al său «gefährlich leben» care va deveni Celebrul «vivere pericolosamente» al lui Benito Mussolini. In Italia aceste tendinţe europene avuseseră reprezentanţi de geniul de la Antonio Labriola la Enrico Corradini, de la Angelo Olivetti la titanicul Gabrielle d’Annunzio. Toate aceste tendinţe avuseseră resonanţe adânci în sufletul lui Benito Mussolini şi a generaţiei sale. Răsboiul reînvie în elita tineretului italian un fior nou, iubirea de neam şi ţară, cultul eroismului şi a jertfei, voinţa de a sacrifica dragoste, sânge, viaţă în slujba unui ideal care depăşeşte mizerabila gânganie umană: Patria. Cu asemenea sentimente, idei, atitudini eşeau din marele război Mussolini şi camarazii lui. DUPĂ RĂZBOI Dar dacă acestea erau simţămintele şi credinţele elitei cu totul altele erau cele ale masselor italiene. Statul demo-liberal pregătise prost războiul, materialmente şi moralmente. Grelele lupte din Alpi, pe Carso, pe Isonzo, la Gorizia, înfrângerile suferite, corupţia şi debandada dinapoia frontului, demoralizaseră poporul. Deziluziile păcii, umilinţele suferite de Italia la Versailles, amărăciunile victoriei atât de scump plătită sgudie din adâncuri sufletul italian. OFENSIVA DEFETIŞTILOR In această situaţie trădătorii şi dezertorii, neutraliştii de ieri şi laşii de totdeauna, anarhiştii şi socialiştii bolşevizanţi porniră ofensiva. Abea încetaseră ostilităţile, la 22 Decembrie 1918, la congresul din Bologna, partidul socialist porni lupta pentru declanşarea revoluţiei bolşevice. Europa întreagă părea că se va prăbuşi sub noua invazie iudeo-mongolă. Rusia încăpuse pe mâna lui Lenin; Ungaria pe cea al lui Bela Kuhn; Austria pe cea a Beyerilor, Adierilor, etc.; Germania pe mâna lui Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg, Clara Zetkin, Kurt Eisner; la Paris un criminal trăgea în «Pere la Victoire», iar la Bucureşti, la, 13 Decembrie, mitralierele intraseră în funcţiune împotriva nenorociţilor de muncitori români înebuniţi de criminala propagandă a Ghelerterilor, a Moscovicilor, a Max Goldsteinilor, a Socolilor. Ofensiva defetisto - bolşevică ia îndată în Italia formule violente şi odioase. Ofiţerii sunt pălmuiţi şi scuipaţi, foştii combatanţi care nu-şi reneagă idealurile loviţi şi insultaţi, marii mutilaţi de război stropiţi cu lături şi călcaţi în picioare. O serie neîntreruptă de greve, de sabotaje ,de atentate, de atacuri dezorganizează viaţa economică, distrug securitatea individuală, seamănă panica şi desnădejdea. PRIMA FASCIE In această frământare pre-revoluţionară, din exasperarea masselor, din disperarea intelectualilor, din tendinţele generaţiei tinere, din amărăciunea foştilor combatanţi, din frica posedanţilor se formă o atmosferă politică şi morală specială care permite naşterea fascismului. La 23 Martie 1919, în urma unui apel publicat de Mussolini în «Popolo d'Italia», se întruniră la Milan în sala «Cercului industrial şi comercial din piaţa San Sepolcro foşti combatanţi, foşti sindicalişti revoluţionari, artişti, gazetari, reprezentanţii «fasciilor» futuriste şi în frunte cu Mussolini, Giovani Giurati, T. F. Marinetti, Michel Bianchi, Canzio Garibaldi, Mario Porti, Massimo Rocca, etc. fondată primul «Fascio italiano di combattimentor Astfel luă naştere partidul fascist! ÎNCEPUTURI modeste ALE UNEI MIŞCĂRI EPOCALE Mişcarea ce se întemeia la 23 Martie 1919 în jurul fostului director al ziarului socialist «Avanti», în jurul fostului intervenţionist patriot, în jurul eroului de război Benito Mussolini, era mică — număra abia 70 de aderenţi şi numai 1010 peste trei luni — dar era hotărâtă, pasionată, entuziastă. Destinul îi hărzise şi o aparii .'j simbolică, se născuse în piaţa «Sfântului Marint'it» pentru a vesti parcă Italiei, în prăbuşirea de azi, învierea de mâine. La alegerile generale din 16 Noembrie 1919 fasciştii nu întrunesc decât ridicolul număr de 4700 voturi. Dar o mişcare nu începe din voturi, ci prin suflet. Luptă şi biruinţă fascistă Situaţia politica a Italiei Intre timp, guvernul care prezidase sfârşitului răsboiului şi reprezentase Italia la conferinţa păcii, guvernul Orlando-Sonnino este silit să se retragă şi puterea revine fostului ministru de finanţe d-lui Francesco-Saverio Nitti. Nitti adoptă o atitudine conciliantă în politica externă, iar în cea internă încearcă să stăvilească valul roşu, prin concesiuni. Dar situaţia se agravează pe zi ce trece. In Aprilie 1919, grevă generală pentrucă s’a interzis manifestaţiuni în onoarea lui Lenin, în noui greve, în Iunie grevă generală la Turin, pentru că Roza Luxemburg a fost asasinată în Germania, în Iulie ciocniri sângeroase și devastarea magazinelor la Bari, Milano, Messina, Genova, Roma, Neapoli, Venezia, Toronto, etc., la 30 August, atentate anarhiste la Milano, iar la 13 Septembrie Gabriele d’Anunzio, în fruntea unei legiuni de foşti combatanţi şi de fascişti, ocupă Fiume. Gestul revoluţionar al lui d’Anunzio are un imens răsunet în toată Italia. Partidul socialist nu ştie însă să utilizeze influenţa revoluţionară a gestului, iar elementele naţionaliste sunt scuturate din letargia lor. Intre timp guvernul Nitu înainte de a se despărţi, hotărâse noui alegeri, iar vechea Cameră, modificase legea electorală şi introdusele reprezentarea proporţională. Campania electorală se desfăşoară într’o atmosferă de o violenţă nebănuită. Vechile partide liberale şi democrate încearcă să-şi păstreze poziţiile, socialismul se asvârle la atac sigur pe victorie, partidul popular catolic—fondat la 18 ianuarie 1918 — îşi probează pentru prima oară forţa, iar modesta mişcare a fasciilor se mărgineşte să secundeze politica lui d’Annunzio. Alegerile au loc la 16 Noembrie şi înseamnă un triumf al socialiştilor şi al popularilor. Din 535 de mandate, socialiştii cuceresc, 156, popularii 101, iar restul mandatelor se împărţea între grupările liberale democrate. Fasciştii nu recoltaseră decât 4700 de voturi. Victoria socialiştilor, întăreşte şi mai mult, în sânul partidului, situaţia extremiştilor în frunte cu d-nii: Bombacci şi Barberis care însă nu ştiu decât să organizeze greve gnerale şi ciocniri de stradă-în lunile care urmează o avalanşă de greve, de atentate, de atacuri, dezorganizează total viaţa italiană. Partidul socilist nu profită de situaţie spre a organiza asaltul final împotriva statului, ci deocamdată se mărgineşte să cucerească rând pe rând municipalităţile. Francesco Saverio Nitti şi guvernul său sunt cu totul dezorientaţi. In faţa valului roşu nu îndrăznesc să se opună, iar eternele lor concesiuni nu fac decât să încurajeze elementele extremiste. Burghezia caută un salvator şi nu-l găseşte decât în persoana bătrânului Giovanni Giolitti, care reintră triumfal pe scena politică italiană şi la succesiunea lui Nitti în vara lui 1920. OCUPAREA FABRICILOR Dar partidul socialist socoate că momentul asaltului suprem a venit. La 25 Iulie 1920, Federaţia lucrătorilor metalurgişti împreună cu Uniunea sindicală, hotărâse să ceară patronilor mărirea salariilor. Tratativele încep la 29 Iulie, durează trei săptămâni şi se sfârşesc printr-o ruptură definitivă. La 20 August, Confederaţia generală a muncii ordonă greva şi ameninţă pe patroni că în cazul declarării lock-out-ului, lucrătorii vor ocupa uzinele. La 28 August, în urma a numeroase acte de sabotaj, uzina Romeo din Roma proclamă lock-out-ul. In aceiaşi zi conducătorii muncitorimii ordonă ocuparea uzinelor. In câteva zile, în toată Italia, lucrătorii ocupă uzinele, arborează drapelele roşii, adună grenade, tunuri şi mitraliere şi aşteaptă asaltul trupei. Dar asaltul nu vine ! Bătrâna vulpe din capul guvernului e foarte mulţumită că lucrătorii nu atacă statul — pe care nu l-ar fi putut apăra — şi-i lasă să se descurce singuri în uzine. Pe de altă parte d-nii Bombaci et Co. îşi închipue că dacă au cucerit uzinele statul trebue să capituleze, a dominua apoi prin teroare. Această greşeală capitală are consecinţe incalculabile. Peste câteva zile materiile prime In clipa în care lucrătorii sunt siliţi să capituleze şi să părăsească fabricile, extremismul de stânga era virtualmente lichidat. Alegerile comunale care au loc în cursul lunilor Octombrie şi Noembrie o dovedesc. La 1 Noembrie blocul burghez triumfă la Roma cu o majoritate de 20.000 de voturi, iar apoi rând pe rând Geneva, Turinul, Florenţa, Pisa, Parma, Napoli, Bari Palermo, Brescia, Padua, Veneţia, resping pe extremişti. Dar nu numai atât! Partidul socialist intră într’o grea criză. Insuccesul ocupărei fabricilor demonetizează pe extremişti. La Reggio Emilia, în cursul lunei Decembrie 1920, grupul parlamentar socialist aclamă pe fruntaşii reformişti: Turaţi şi Pompolini. La sfârşit, consecinţă logică, congresul naţional al partidului întrunit la Livorno exclude pe comunişti (Ian. 1921). Acum începe ascensiunea fascistă -Extremismul de stânga este înfrânt, dar violenţa şi inabilitatea că au exasperat toate clasele sociale, cel mai mic incident poate să declanşeze o reacţiune răzbunătoare. Incidentul se produce tot din cauza extremiştilor de stânga care acordă nici un credit consiliilor de lucrători, inginerii şi contabilii neconstrânşi de teroare, s’au solidarizat cu patronii, iar lucrătorii fără conducere tehnică, fără mijloace financiare, fără conducere politică sunt siliţi să capituleze. La 16 Septembrie delegaţii lucrătorilor încep tratativele cu organizaţiile patronale. La 19 Septembrie se ajunge la un acord. La 21 Septembrie, cu 148 940 voturi contra 42.140, lucrătorii metalurgişti acceptă acordul şi capitulează. Uzinele sunt restituite patronilor. Dezastrul era complect! Partidul socialist care avea 156 de deputaţi, administra 2022 comune,număra 300.000 de partizani cotizanţi şi controla practic 2.000.000 de lucrători sindicalizaţi, încetase de a mai juca rolul principal în Italia. Valul roşu era definitiv zăgăzuit la 21 Noembrie 1920 — asasinează la Bologna în plin consiliu comunal pe avocatul invalid de război Giordani. Un strigăt de indignare şi de revoltă unanime se ridică în întreaga Italie, a doua zi fasciştii — abea două mii la număr — iau iniţiativa unei acţiuni de radicală distrugere a socalismului. OFENSIVA FASCISTA Cei două mii — toţi foşti combatanţi — înarmaţi cu revolvere şi bastoane cu cap de plumb încep violenţele împotriva organizaţiilor soialiste. Conducătorii socialişti, surprinşi şi imbecili, lasă să treacă un timp preţios înainte de a hotărî să se apere. Hotărîrea, energia şi violenţa fascistă aduc mişcării un imens număr de aderenţi La sfârşitul lui 1920 fascismul este o forţă de temut. Violenţa fascistă la început spontană devine sistematică. Rând pe rând toate organizaţiile socialiste— sindicatele, burse muncitoreşti, ziare, reviste, cluburi — sunt distruse. In primăvara lui 1921 lupta ia un caracter feroce. Organizaţiile sa(Continuare în Kar. 2-a) de MIHAIL POLIHRONIADE Dezastrul bolşevismului