Concordia, 1864-1865 (Anul 4, nr. 1-105)
1864-10-09 / nr. 78
aspr’a sila a credîntiei dogmeloru s’a nascutu nu in Itali’a ci in Germani’a. Itali’a a datu cugetători adanci, critîcatori aspri, satîratori curagiosi, dar’ ei n’au fostu in stare si nici n’au voitu a lumină intunereculu misticismului, in care naţiunea fantasîosa se senttă bine. Au siediatu pe santulu scaunu barbati, cari cu spiretulu sarcasticu de dubitare au intrecutu cu multu pre toti iluminatii eretici si francmasonieri, dar’ ei au invetiatu critîc’a filosofica d’in plăcere privata si lumei au datu dogme ce nu se potu atinge si decrete draconice. Luteru a avutu in Itali’a câte unu premergatoriu si multi aderinti, dar’ reformatiunea, care in tierele nemtiesci a creatu o lume noua, in Itali’a n’au esitu d’in fiinti’a sa de clube si conventîcule secrete, Arnoldii de Brescia si Savonaroli fura martiri fara vr’unu folosu, si nici aderintii lui Passaglia d’in tempulu presînte nu cugeta si nu catédia a atacă fiinti’a autoritatei papale. Si daca aru cercă, fatia cu spiretulu natiunale italianu de securu aru face fiasco. Deci celu ce spera seu se teme cumca miscamentulu presînte va conduce la ruinarea besericei romane ca atare, acelua se preda unei instelari desierte seu fricose, copilaresci. Beseric’a romana, si cu ea de sîne se intielege papismulu, are radecine afunde si tari in esenti’a italiana. Se pote afirmă cu securetate cumca catolicismulu precum a fostu si este, s’a desvoltatu principalminte d’in insusirea nationale a poporului italianu. Catolicismulu se numesce beseric’a romana, inse cu mai mare dreptu i s'aru poté dice mai bine beseric’a italiana. In fiecare alta tiera, beseric’a s’aru fi desvoltatu altu dintre, ceea ce se dovedesce si prin aceea, ca in tote celelalte tiere, chiaru in Spani’a, inca de tempuriu s’a escatu o oposîtiune contr’a Romei, unu eresu potînte ce nu se poteă stirpi, a trecutu prin tote sectele. Si pana la acést’a ora Italianii sunt cei mai adeverati catolici. Intr’adeveru cu greu se potu cugetă protestanți italiani, la tota intemplarea sunt o raritate, si chiaru daca Itali’a intréga aru fi protestantîca, acestu protestantîsmu de securu aru fi altulu si nu celu adeveratu. Si acestu poporu catolicu d’in vechime, care in tote privintiele bune si rele a fostu representantele splendîdu si dominatoriu a catolicismului, adeverat’a incarnatiune a lui, si tocm’a d’aceea propriulu portatore alu papismului, pre acestu poporu lu vedemu acu in lupta contr’a papismului! De securu d’aci nu urméza nici sperantia nici temere cumca acést’a lupta aru fi indreptata contr’a essentiei catolicismului. Nici unu poporu nu lupta contr’a geniului seu ; inse radiemati pe faptele unei istorie de patru secte, trebue a recunosce si relative a mărturisi, cumca catolicismulu nu numai corespunde geniului natiunei italiane, ci e cea mai propria manifestare a acestui geniu. S’a datu probe despre acest’a in sciintie si in arte, in intreg’a viétia a Italiei publica si privata. Si in respetulu politîcu, catolicismulu si papismulu in fruntea lui e unu institutu nationale curatu italianu. Acest’a a facutu in cursulu naturale alu lucruriloru, cumca crestinismulu, de locu ce a devinsu in Rom’a lupt’a pentru esîstinti’a sa propria, a capetatu unu caracteru politîcu. Rom’a, dedata la domnirea asupr’a lumei, a primitu de locu idea crestinismului ca si unu mediulocu nou de a păstră si de a estinde domnirea ei. Dar’ in loculu iraperatoriloru, — cari substituisera semnulu crucei in loculu vulturiloru romani — pastra acum’a episcopii de Rom’a. Intr’adeveru e mai multu de câtu asertiunea respinsa d’atâte ori, cumca Rom’a aru fi mormentulu principiloru apostoliloru, caracterulu istoricu de domnire a supr’a lumei, ce l’avea etern’a cetate, a datu ansa cumca episcopatulu de Rom’a s’a aventatu de celu d’antâiu si dominatoriu a supr’a crestinismului intregu, si acesta demnitate intr’adeveru si-a eluptatu-o si pastratu-o celu putienu pentru ocidente. Daca n’aru fi fostu acestu casu , atunci intr’adeveru patriarculu de la Ierusalimu si-aru fi eluptatu demnitatea prima la crestinismu, cu ce elu resiede in locurile santite, unde a vietiuitu insusi salvatorele, a invetiatu si a suferitu morte. Precum tadîtiunile istorice, splenderea suveniriloru mari ale Romei, a datu ansa si a innaintatu nascerea si crescerea poterei spirituali si a domnirei papismului, astu-felu si impregiurarile politice ale Italiei — cari erau in contrastulu celu mai tristu cu trecutulu celu mare — au datu ansa cumca papii ajunseră si la o influintia lumesca mai mare si in fine devenira adeverati domnitori politici. Italia, după nemicirea imperiului romanu apuseni si după căderea imperiului romanu orientale, a devenit n espusa anarciei, faceă ca unu dominiu fara posesore. Intre astu-felu de impregiurari ce a fostu mai naturale si mai necesariu decâtu ca papii influinti’a loru spirituale se o indebuintiedie si spre scopuri lumesci, si ca locuitorii Italiei, caroru a Rom’a li eră degiă centrulu besericescu si spiretuale, se se intorca intr’acolo si cu afacerile loru lumesci. Papii sciura câtu de minune a se folosi de cele ce li se imbiau naturalminte, sciura a o câștigă, păstră si organisă definitîvu cu arte politica si nu arareori cu potere militare. Pe Italiani i imitara curundu tote poporele apusului, tramitiendu afacerile loru supreme la Rom’a spre decidere. Santulu scaunu deveni tribunalulu Europei; Rom’a se radîcâ era si la domnire a supr’a lumei. Itali’a sciu se pretiuesca si se se folosesca de acest’a; in splenderea papismului s'a consîderatu pe sîne ins’a-si de onorata, si prin omagiu a gustatu d’in tributulu tuturoru partiloru lumei. Si pentru viéti’a interna nationale a Italiei Rom’a s’a consîderatu de centrulu, de puntulu supremii. Curtea romana pestreceă in splendore tote celelalte curti italiane, ea a fostu cea mai strălucită, una in proportiune cea mai culta, mai liberale. Triumfele superbe ce serba Rom’a, fara triumfe italiane, prin Rom’a a statu Itali’a in fruntea lumei si eserciu o domnire tare si lata. Si in proportiune acestua e casulu si asta-di, desi papismulu a perdutu multu d’in splenderea sa, s’a coboritu de pe innaltime. Papismulu a fostu totudeuna si este unu 'naltu, mna celu mai ’naltu institutu nationale alu Italiei, si acest’a cu atât’a mai vertosu fiindu cu personalminte s’a desvoltatu d’in ce in ce si in fine cu totulu italianescu. In decursulu secteloru totu mai rare fura casurile candu neitaliani pastra pe santulu scaunu, si in tempulu mai nou deveni datîna legale ca eschisîvu numai Italiani sé fie aleşi de papi, d’in caus’a domnirei lumesci. Totu asie consta numai d’in Italiani si adeveratulu colegiu coreginte alu Cardenaliloru. Secte întregi Itali’a ca naţiune a fostu eschisa de la politîc’a mare, si numai papismulu a jocatu o rola istorica universale. Nici de presentu unitatea natiunale civile nu pote aretă nemicu ce s’aru poté asemenă macaru numai d’in depărtare cu poterea si influinti’a universale a papismului. Acest’a se dovedesce destulu de bătători la ochi prin aceea, cumca noulu regatu depinde de la capricele lui Napoleone, pe candu papismulu impune forte potîntelui autocratu francese, si i impune respecte, ce elu n’au indatenatu a observă fatia cu neci un’a alta potere. Sé nu cunosca Italianii de asta-di innalt’a importantia, ce esercieza papismulu pentru intreg’a pusetiune a Italiei, se ruineze ei insisi acestu institutii natiunale superbu si potînte ? Aru fi nebunie a crede acesta, Itali’a nu vre a se 'nstraină de papismu, ci d’in contra voiesce a lu luă in posesiune, in proprietate deplina. Italia vre a natiunalisă deplinu papismulu, poterea aceluia a o impreună si identifică cu poterea natiunale unita. Acestua e cugetulu politicei italiane , si de minune ca acestu lucru lu sprijinesce Franci’a. Napoleone I. aveă unu asemene cugetu francese, dar’ cu multu mai bunu si mai intreleptu. Elu a supusu Itali’a si voi a face papismulu de unu institutui nationale francese si universale. Napoleone III. insese entusîasma pentru libertatea unei Italie unite si vre a-i dă papismulu strălucirea si culminarea poterei. Publicistulu de curte parismanu graesce adeveratu, candu dice, cumca impacarea si unirea idealului natiunale italianu cu papismulu, aru fi celu mai mare evenementu alu seclului nostru. Intr’adeveru poterea unita a natiunei italiane, impreunata cu poterea spiretuale universale a papismului, acest’a aru formă o potere mare, care aru intrece demnitatea tuturoru. Si intr’adeveru nu aru fi batatoriu la ochi daca pap’a induplecatu de sentiulu italianu si de o consîderatiune intrelepta a impregiurariloru, cumpenindu folosele si daunele, s’aru impretîni cu caus’a. Ea i se areta férte probabile. Elu pentru person’a lui cu innaltulu seu senatu besericescu si cu suit’a sa de curte sé fie suveranu, si sé nu fie supusu nimenui; elu se guverne beseric’a cu deplina pompa si domnire, si sé fie liberu de detorinitele si sarcinele regimului lumescu care e incompatibile cu chiamarea spirituale. O nedependîntia adeverata n’a avutu papismulu nici chiaru candu a posiediutu intregulu teritoriu alu statului besericescu, elu nu aru fi avutu nici daca acestu teritoriu eră cu multu mai mare. Papii au fostu depending seu de Franci’a seu de Austri’a. Intr’adeveru nedependînti aru fi ei numai candu aru domni Itali’a intréga. Fiindu ca acest’a nu se pote intemplă in intielesulu propriu, va fi in celu impropriu prin unirea cu regatulu Itali’a, care apoi curundu va prochiamă tîtlulu de Imperatu. Papismulu se se radieme pe Itali’a unita, bratiulu civile alu natiunei italiane se-i stee spre despusetiune, si elu insusi prin influinti’a sa spirituale universale se innainteze politîc’a Italiei ca potere mare. Intre astu-felu de impregiurari la tota intemplarea aru retornă dilelecele fericite pentru papismu. E forte probabile ca Piu IX. pentru a fi consecinte nu se va mai invoi la proieptulu franco-italianu, dar’ acest’a usioru pote fi o precombinare falsa si daunatorie, mai alesu daca presupunemu ca o asemene consecintia de aparare aru remane domnitorie pe scaunulu papale. Nea ni se pare ca nici decum nu e cu nepotîntia o unire intre papismu si Itali’a, si candu acest’a se va intemplă, ea va pregăti grele ingrijiri politîciloru Europei, si mai cu séma celoru catolici. 315 ROMANIA. Cetîmu in „Dîmboviti’a“ urmatoriele: Se dice cu partidele nemultiumite, ametite si desbinate unu momentu, atâtu prin actulu dela 2 maiu câtu si prin desrobirea poporului de claca, au inceputu d’in nou sé se apropie, sé se unesca si sé se intaresca in fatia cu secretele eveniminte ce ne pastreza viitoriulu. Noi vomu intreba pe acei ce suntu in capulu partidei ordinului si progresului, pe ministri ce conducu seu celu putinu, ce credu cu conducu partîd’a ordînei si a progresului, daca in fati’a coalitiunei coterieloru contrarie, au luatu vre o mesura de a le paralisă ori ce actiune ? nu intielegemu mesurile de persecutiune, ci d’in contra, intielegemu medilecele de a atrage in partîd’a natiunei, prin concordia, tóte acele inteliginti si onestitati cari nu ceru mai bine de câtu a se grupă in pregiurulu Guvernului spre ai dă concursulu loru. Se vorbesce pretutindeni ca la monastirea Cernica s’a omoritu unu calugaru de alti călugări. Se dice câ eră se se ingrope mortulu, candu secretariulu ministrului pe langa acesta monastire, a protestatu cu tarla si a facutu se seamane immormentarea pana la venirea doctorului si a procurorului. Se dice inca câ ucigatorulu a declaratu senguru crim’a. Iaca avantagiulu ca ministerulu se aiba câte unu omu alu seu pe la monastiri, ca si pe la consîstorie, desi acestea nu pete se placa santiloru părinți. Fericitâmu pe D. Cretiulescu câ a descoperitu aceasta fapta si sperâmu câ i va dâ cursu seriosu inaintea justiţiei, cu ce este tempulu a lovi si pentru asemene fapte, iar nu numai pentru opiniuni politice. Cu acésta ocasîune l’intrebâmu ce a facutu cu procesulu prevaricarei de mai multe mii de galbeni de câtra unii călugări d’in zestrea monastirei Caldarusiani ? NOUTĂȚI ESTEME. ITALI’A. In 29. Sept. a fostu in Rom’a o demonstratiune mare pe pietrele de Corso si Colonna. Etern’a cetate voiă a se alatură si ea la celelalte cetati italiane, cari si manifestara bucuri’a loru pentru tratatulu francoitalianu. Preceperea cea tredia a locuitoriloru de Rom’a, e unu respunsu datu celoru ce vorbescu reu despre ei. Cu ocasîunea mersului francesîloru, se adunara pe piatr’a de Colonna mai multu de 8000 barbati. Candu porniră ostasii francesî in frunte cu band’a loru militare, d’odata resunara de tote partile urările * unanime: „Se traésca Franci’a! Traésca Itali’a! Traésca Napoleone III.! Traésca Victoru Emanuilu! Traésca tratatulu de la 15. Septembre.“ Ostasii francesî suprinsi d’atâtu entusîasmu, începură si ei a aduce vivate. Demonstratiunea deveniă d’in ce in ce mai mare, mai cu seama pentruca omenii de pe strate se alaturau multimei erumpendii si ei in strigări de bucurie. Demonstratiunea si-ajunse culmea in antea locuintiei comandantelui trupei de ocupatiune. Giandarmeri’a papale spariata de casula neasceptata, nu s’a potutu reculege ca se opreasca demonstratiunea. Mai tardiu a intemnitiatu 10 insi dar’ i-au eliberatu orasi. D’in Torino se scrie ca consîliulu ministeriale a tienutu siedintia in 30 sept. in care s’a desbatutu politîc’a ce o va observă ministeriulu fatia cu parlamentulu. De comunu se crede cumca parlamentulu, care se va deschide la 24 opt. va avè o sessiune forte scurta, luandu la pertratare numai tratatulu d’in 15 sept. si cele mai necessarie despusetiuni finantiare. Pe diecembre se ascepta alegeri noue, si cam pe la februariu anului viitoriu se va deschide noulu parlamentu la Florentina. Parerea lui Garibaldi intre impregiurarile presînti e de mare insemnetate atâtu pentru monarcu câtu si pentru ministeriu. Faim’a vrea sei câ Victoru Emanuilu a indreptatu o epistola amicale câtra eremitele de pe insul’a Caprei, la care acestua se fie respunsu câ totudeun’a sé pléca ante vointiei Italiei. Mazzini sé fie forte maniosu pentrucâ nu i-a sucesu a înduplecă pre Garibaldi la o dechiarare contr’a tratatului d’in 15. Septembre. „Gazette de Franze“ si după ea mai multe diurnale clericale marturisescu cumca santulu părinte a pusu simplu de o parte tratatulu franco-italianu. „France“ afirma d’in contra cumca Papa a fostu aplecatu a începe pertratarea tratatului. ,,Temps“ scie ca Ponteficele nu vre a sei de nemica, cumca S. Sa e neaplecatu si vre se remana pasîvu, dar’ si reserva ca mai tardiu se indrepte o prochramare catra