Concordia, 1864-1865 (Anul 4, nr. 1-105)

1864-10-09 / nr. 78

aspr’a sila a credîntiei dogmeloru s’a nascutu nu in Itali’a ci in Germani’a. Itali’a a datu cugetători adanci, critîcatori aspri, satîratori curagiosi, dar’ ei n’au fostu in stare si nici n’au voitu a lumină intunere­­culu misticismului, in care naţiunea fantasîosa se sen­­ttă bine. Au siediatu pe santulu scaunu barbati, cari cu spiretulu sarcasticu de dubitare au intrecutu cu multu pre toti iluminatii eretici si francmasonieri, dar’ ei au invetiatu critîc’a filosofica d’in plăcere pri­vata si lumei au datu dogme ce nu se potu atinge si decrete draconice. Luteru a avutu in Itali’a câte unu premergatoriu si multi aderinti, dar’ reformatiu­­nea, care in tierele nemtiesci a creatu o lume noua, in Itali’a n’au esitu d’in fiinti’a sa de clube si con­­ventîcule secrete, Arnoldii de Brescia si Savonaroli fura martiri fara vr’unu folosu, si nici aderintii lui Passaglia d’in tempulu presînte nu cugeta si nu ca­­tédia a atacă fiinti’a autoritatei papale. Si daca aru cercă, fatia cu spiretulu natiunale italianu de securu aru face fiasco. Deci celu ce spera seu se teme cumca miscamentulu presînte va conduce la ruinarea bese­­ricei romane ca atare, acelu­a se preda unei instelari desierte seu fricose, copilaresci. Beseric’a romana, si cu ea de sîne se intielege papismulu, are radecine afunde si tari in esenti’a ita­liana. Se pote afirmă cu securetate cumca catolicis­­mulu precum a fostu si este, s’a desvoltatu principal­­minte d’in insusirea nationale a poporului italianu. Catolicismulu se numesce beseric’a romana, inse cu mai mare dreptu i s'aru poté dice mai bine beseric’a italiana. In fie­care alta tiera, beseric’a s’aru fi des­voltatu altu dintre, ceea ce se dovedesce si prin aceea, ca in tote cele­lalte tiere, chiaru in Spani’a, inca de tempuriu s’a escatu o oposîtiune contr’a Romei, unu eresu potînte ce nu se poteă stirpi, a trecutu prin tote sectele. Si pana la acést’a ora Italianii sunt cei mai adeverati catolici. Intr’adeveru cu greu se potu cugetă protestanți italiani, la tota intemplarea sunt o raritate, si chiaru daca Itali’a intréga aru fi protes­­tantîca, acestu protestantîsmu de securu aru fi altulu si nu celu adeveratu. Si acestu poporu catolicu d’in vechime, care in tote privintiele bune si rele a fostu representantele splendîdu si dominatoriu a catolicismului, adeverat’a incarnatiune a lui, si tocm’a d’aceea propriulu por­­tatore alu papismului, pre acestu poporu lu vedemu acu in lupta contr’a papismului! De securu d’aci nu urméza nici sperantia nici temere cumca acést’a lupta aru fi indreptata contr’a essentiei catolicismului. Nici unu poporu nu lupta contr’a geniului seu ; inse radie­­mati pe faptele unei istorie de patru secte, trebue a recunosce si relative a mărturisi, cumca catolicismulu nu numai corespunde geniului natiunei italiane, ci e cea mai propria manifestare a acestui geniu. S’a datu probe despre acest’a in sciintie si in arte, in intreg’a viétia a Italiei publica si privata. Si in respetulu politîcu, catolicismulu si papis­mulu in fruntea lui e unu institutu nationale curatu italianu. Acest’a a facutu in cursulu naturale alu lu­­cruriloru, cumca crestinismulu, de locu ce a devinsu in Rom’a lupt’a pentru esîstinti’a sa propria, a cape­­tatu unu caracteru politîcu. Rom’a, dedata la domni­­rea a­supr’a lumei, a primitu de locu idea crestinis­mului ca­ si unu mediulocu nou de a păstră si de a estinde domnirea ei. Dar’ in loculu iraperatoriloru, — cari substituisera semnulu crucei in loculu vulturi­­loru romani — pastra acum’a episcopii de Rom’a. Intr’adeveru e mai multu de câtu asertiunea respinsa d’atâte­ ori, cumca Rom’a aru fi mormentulu principiloru apostoliloru, caracterulu istoricu de dom­­nire a supr’a lumei, ce l’avea etern’a cetate, a datu ansa cumca episcopatulu de Rom’a s’a aventatu de celu d’antâiu si dominatoriu a supr’a crestinismului intregu, si acesta demnitate intr’adeveru si-a eluptatu-o si pastratu-o celu putienu pentru ocidente. Daca n’aru fi fostu acestu casu , atunci intr’adeveru patriarculu de la Ierusalimu si-aru fi eluptatu demnitatea prima la crestinismu, cu­ ce elu resiede in locurile santite, unde a vietiuitu insu­si salvatorele, a invetiatu si a suferitu morte. Precum tadîtiunile istorice, splenderea suveniri­­loru mari a­le Romei, a datu ansa si a innaintatu nascerea si crescerea poterei spirituali si a domnirei papismului, astu-felu si impregiurarile politice a­le Italiei — cari erau in contrastulu celu mai tristu cu trecutulu celu mare — au datu ansa cumca papii ajunseră si la o influintia lumesca mai mare si in fine devenira adeverati domnitori politici. Itali­a, după nemicirea imperiului romanu apuseni si după căde­rea imperiului romanu orientale, a devenit n espusa anarciei, faceă ca unu dominiu fara posesore. Intre astu-felu de impregiurari ce a fostu mai naturale si mai necesariu decâtu ca papii influinti’a loru spiri­tuale se o indebuintiedie si spre scopuri lumesci, si ca locuitorii Italiei, caroru­ a Rom’a li eră degiă cen­­trulu besericescu si spiretuale, se se intorca intr’acolo si cu afacerile loru lumesci. Papii sciura câtu de minune a se folosi de cele ce li se imbiau naturalminte, sciura a o câștigă, pă­stră si organisă definitîvu cu arte politica si nu ara­­re­ori cu potere militare. Pe Italiani i imitara curundu tote poporele apusului, tramitiendu afacerile loru su­preme la Rom’a spre decidere. Santulu scaunu deveni tribunalulu Europei; Rom’a se radîcâ era­ si la dom­­nire a supr’a lumei. Itali’a sciu se pretiuesca si se se folosesca de acest’a; in splenderea papismului s'a consîderatu pe sîne ins’a-si de onorata, si prin omagiu a gustatu d’in tributulu tuturoru partiloru lumei. Si pentru viéti’a interna nationale a Italiei Rom’a s’a consîderatu de centrulu, de puntulu su­premii. Curtea romana pestreceă in splendore tote cele­lalte curti italiane, ea a fostu cea mai strălucită, una in proportiune cea mai culta, mai liberale. Trium­­fele superbe ce serba Rom’a, fara triumfe italiane, prin Rom’a a statu Itali’a in fruntea lumei si eserciu o domnire tare si lata. Si in proportiune acestu­a e casulu si asta-di, de­si papismulu a perdutu multu d’in splenderea sa, s’a coboritu de pe innaltime. Pa­pismulu a fostu totudeuna si este unu 'naltu, mna celu mai ’naltu institutu nationale alu Italiei, si acest’a cu atât’a mai vertosu fiindu cu personalminte s’a desvol­tatu d’in ce in ce si in fine cu totulu italianescu. In decursulu secteloru totu mai rare fura casurile candu neitaliani pastra pe santulu scaunu, si in tempulu mai nou deveni datîna legale ca eschisîvu numai Italiani sé fie aleşi de papi, d’in caus’a domnirei lumesci. Totu asie consta numai d’in Italiani si adeveratulu colegiu coreginte alu Cardenaliloru. Secte întregi Itali’a ca naţiune a fostu eschisa de la politîc’a mare, si numai papismulu a jocatu o rola istorica universale. Nici de presentu unitatea natiunale civile nu pote aretă ne­­micu ce s’aru poté asemenă macaru numai d’in de­părtare cu poterea si influinti’a universale a papis­mului. Acest’a se dovedesce destulu de bătători la ochi prin aceea, cumca noulu regatu depinde de la capricele lui Napoleone, pe candu papismulu impune forte potîntelui autocratu francese, si i impune res­pecte, ce elu n’au indatenatu a observă fatia cu neci un’a alta potere. Sé nu cunosca Italianii de asta-di innalt’a im­­portantia, ce esercieza papismulu pentru intreg’a pu­­setiune a Italiei, se ruineze ei insi­si acestu institutii natiunale superbu si potînte ? Aru fi nebunie a crede acesta, Itali’a nu vre a se 'nstraină de papismu, ci d’in contra voiesce a lu luă in posesiune, in proprie­tate deplina. Itali­a vre a natiunalisă deplinu papis­mulu, poterea acelui­a a o impreună si identifică cu poterea natiunale unita. Acestu­a e cugetulu politicei italiane , si de mi­nune ca acestu lucru lu sprijinesce Franci’a. Napo­leone I. aveă unu asemene cugetu francese, dar’ cu multu mai bunu si mai intreleptu. Elu a supusu Ita­li’a si voi a face papismulu de unu institutui natio­nale francese si universale. Napoleone III. inse­se entusîasma pentru libertatea unei Italie unite si vre a-i dă papismulu strălucirea si culminarea poterei. Publicistulu de curte parismanu graesce adeveratu, candu dice, cumca impacarea si unirea idealului na­tiunale italianu cu papismulu, aru fi celu mai mare evenementu alu seclului nostru. Intr’adeveru poterea unita a natiunei italiane, impreunata cu poterea spi­retuale universale a papismului, acest’a aru formă o potere mare, care aru intrece demnitatea tuturoru. Si intr’adeveru nu aru fi batatoriu la ochi daca pap’a induplecatu de sentiulu italianu si de o consî­­deratiune intrelepta a impregiurariloru, cumpenindu folosele si daunele, s’aru impretîni cu caus’a. Ea i se are­ta férte probabile. Elu pentru person’a lui cu innaltulu seu senatu besericescu si cu suit’a sa de curte sé fie suveranu, si sé nu fie supusu nimenui; elu se guverne beseric’a cu deplina pompa si domnire, si sé fie liberu de detorinitele si sarcinele regimului lumescu care e incompatibile cu chiamarea spirituale. O nedependîntia adeverata n’a avutu papismulu nici chiaru candu a posiediutu intregulu teritoriu alu sta­tului besericescu, elu nu aru fi avutu nici daca acestu teritoriu eră cu multu mai mare. Papii au fostu de­pending se­u de Franci’a seu de Austri’a. Intr’adeveru nedependînti aru fi ei numai candu aru domni Itali’a intréga. Fiindu ca acest’a nu se pote intemplă in in­­tielesulu propriu, va fi in celu impropriu prin unirea cu regatulu Itali’a, care apoi curundu va prochiamă tîtlulu de Imperatu. Papismulu se se radieme pe Itali’a unita, bratiulu civile alu natiunei italiane se-i stee spre despusetiune, si elu insu­si prin influinti’a sa spirituale universale se innainteze politîc’a Italiei ca potere mare. Intre astu-felu de impregiurari la tota in­templarea aru retornă dilelecele fericite pentru papismu. E forte probabile ca Piu IX. pentru a fi conse­cinte nu se va mai invoi la proieptulu franco-italianu, dar’ acest’a usioru pote fi o precombinare falsa si daunatorie, mai alesu daca presupunemu ca o asemene consecintia de­ aparare aru remane domnitorie pe scau­­nulu papale. Nea ni se pare ca nici decum nu e cu nepotîntia o unire intre papismu si Itali’a, si candu acest’a se va intemplă, ea va pregăti grele ingrijiri politîciloru Europei, si mai cu séma celoru catolici. 315 ROMANIA. Cetîmu in „Dîmboviti’a“ urmatoriele: Se dice cu partidele nemultiumite, ametite si des­­binate unu momentu, atâtu prin actulu dela 2 maiu câtu si prin desrobirea poporului de claca, au inceputu d’in nou sé se apropie, sé se unesca si sé se intaresca in fatia cu secre­tele eveniminte ce ne pastreza viitoriulu. Noi vomu intreba pe acei ce suntu in capulu par­tidei ordinului si progresului, pe ministri ce conducu seu celu putinu, ce credu cu conducu partîd’a ordînei si a progresului, daca in fa­­ti’a coalitiunei coterieloru contrarie, au luatu vre o mesura de a le paralisă ori ce actiune ? nu intielegemu mesurile de persecutiune, ci d’in contra, intielegemu medilecele de a atrage in par­tîd’a natiunei, prin concordia, tóte acele inteli­­ginti si onestitati cari nu ceru mai bine de câtu a se grupă in pregiurulu Guvernului spre ai dă concursulu loru. Se vorbesce pretutin­deni ca la monastirea Cernica s’a omoritu unu calugaru de alti călugări. Se dice câ eră se se ingrope mortulu, candu secretariulu ministrului pe langa acesta monastire, a protestatu cu tarla si a facutu se se­amane immormentarea pana la venirea doctorului si a procurorului. Se dice inca câ ucigatorulu a declaratu senguru crim’a. Iaca avantagiulu ca ministerulu se aiba câte unu omu alu seu pe la monastiri, ca si pe la consîstorie, de­si acestea nu pete se placa san­­tiloru părinți. Fericitâmu pe D. Cretiulescu câ a descoperitu aceasta fapta si sperâmu câ i va dâ cursu seriosu inaintea justiţiei, cu­ ce este tempulu a lovi si pentru asemene fapte, iar nu numai pentru opiniuni politice. Cu acésta ocasîune l’intrebâmu ce a facutu cu procesulu prevaricarei de mai multe mii de galbeni de câtra unii călugări d’in zestrea monastirei Cal­­darusiani ? NOUTĂȚI ESTEME. ITALI’A. In 29. Sept. a fostu in Rom’a o demonstratiune mare pe pietrele de Corso si Colonna. Etern’a cetate voiă a se alatură si ea la cele­lalte cetati italiane, cari si­ mani­­festara bucuri’a loru pentru tratatulu franco­­italianu. Preceperea cea tredia a locuitoriloru de Rom’a, e unu respunsu datu celoru ce vor­­bescu reu despre ei. Cu ocasîunea mersului francesîloru, se adunara pe piatr’a de Colonna mai multu de 8000 barbati. Candu porniră ostasii francesî in frunte cu band’a loru mili­tare, d’odata resunara de tote partile urările * unanime: „Se traésca Franci’a! Traésca Itali’a! Traésca Napoleone III.! Traésca Victoru Ema­­nuilu! Traésca tratatulu de la 15. Septembre.“ Ostasii francesî suprinsi d’atâtu entusîasmu, începură si ei a aduce vivate. Demonstratiunea deveniă d’in ce in ce mai mare, mai cu seama pentruca omenii de pe strate se alaturau mul­­timei erumpendii si ei in strigări de bucurie. Demonstratiunea si-ajunse culmea in antea lo­­cuintiei comandantelui trupei de ocupatiune. Giandarmeri’a papale spariata de casula nea­­sceptata, nu s’a potutu reculege ca se opreasca demonstratiunea. Mai tardiu a intemnitiatu 10 insi dar’ i-au eliberatu ora­si. D’in Torino se scrie ca consîliulu mini­steriale a tienutu siedintia in 30 sept. in care s’a desbatutu politîc’a ce o va observă minis­­teriulu fatia cu parlamentulu. De comunu se crede cumca parlamentulu, care se va deschide la 24 opt. va avè o sessiune forte scurta, lu­­andu la pertratare numai tratatulu d’in 15 sept. si cele mai necessarie despusetiuni finantiare. Pe diecembre se ascepta alegeri noue, si cam pe la februariu anului viitoriu se va deschide noulu parlamentu la Florentina. Parerea lui Garibaldi intre impregiurarile presînti e de mare insemnetate atâtu pentru monarcu câtu si pentru ministeriu. Faim’a vre­a sei câ Victoru Emanuilu a indreptatu o epi­stola amicale câtra eremitele de pe insul’a Ca­prei, la care acestu­a se fie respunsu câ totu­­deun’a sé pléca ante vointiei Italiei. Mazzini sé fie forte maniosu pentrucâ nu i-a sucesu a înduplecă pre Garibaldi la o dechiarare contr’a tratatului d’in 15. Septembre. „Gazette de Franze“ si după ea mai multe diurnale clericale marturisescu cumca santulu părinte a pusu simplu de o parte tratatulu franco-italianu. „France“ afirma d’in contra cumca Pap­a a fostu aplecatu a începe pertra­­tarea tratatului. ,,Temps“ scie ca Ponteficele nu vre a sei de nemica, cumca S. Sa e neaple­­catu si vre se remana pasîvu, dar’ si­ reserva ca mai tardiu se indrepte o prochramare catra

Next