Contemporanul, ianuarie-iunie 1968 (Anul 22, nr. 1-26)
1968-02-23 / nr. 8
proletari din toate ţările, uniţi-vă! Vineri 23 februarie 1968 10 pagini 1 leu 8 (1114) General şi specific în dezvoltarea socială dIN ATENŢIA şi preocupările ideologice se află teme social-politice de mare actualitate, între care dialectica generalului şi specificului în procesul dezvoltării sociale — considerată ca unul din domeniile însemnate ale teoriei şi practicii revoluţionare — se situează pe prim plan. Faptul, el însuşi edificator şi semnificativ, se explică prin amploarea şi adîncimea transformărilor social-politice care au foc în lume, prin rapiditatea şi mai ales prin sensul lor fundamental conferit de principala caracteristică a epocii contemporane : trecerea omenirii de la capitalism la socialism. Abolirea rînduielilor întemeiate pe exploatarea socială şi asuprire naţională, triumful idealurilor de dreptate şi echitate socială, promovate de ideologia marxist-leninistă şi întruchipate în existenţa şi dezvoltarea sistemului socialist mondial, a mişcării comuniste şi muncitoreşti readuc mereu în actualitate problema raportului dintre acţiunea legilor sociale obiective şi activitatea conştientă a forţelor revoluţionare din fiecare ţară, în primul rînd a clasei muncitoare, a partidelor comuniste şi muncitoreşti. în acest cadru se relevă, ca esenţială, înţelegerea justă, ştiinţifică a relaţiei dialectice dintre general şi particular, dintre comun şi specific în revoluţia şi construcţia socialistă, ca o condiţie de bază a succesului activităţii politice practice, în domeniul atît de important al teoriei şi practicii social-politice, legate de trecerea de la capitalism la socialism, raportul dintre general şi particular la înfăţişarea corelaţiei dintre legile generale ale revoluţiei şi construcţiei socialiste şi condiţiile concrete, particularităţile aplicării acestor legi, corespunzător realităţilor din fiecare ţară şi etapei istorice date. Evoluţia obiectiv-necesară a societăţii a evidenţiat cu pregnanţă adevărul potrivit căruia legile obiective caracteristice unei anumite orînduiri social-economice acţionează — într-un mod sau altul — în toate ţările care se află în acelaşi stadiu de dezvoltare istorică Este de notorietate generală, de exemplu, că în ţările în care domină burghezia şi proprietatea privatcapitalistă asupra mijloacelor de producţie, acţionează legi specifice formaţiunii social-economice capitaliste, care dau esenţa acestei orînduiri, întemeiată pa exploatarea omului de către om. Procesele economice, social-politice, ideologice care se desfăşoară în lumea capitalistă contemporană nu pot fi explicate şi înţelese profund fără a porni tocmai de la luarea în consideraţie a interacţiunii obiective dintre tendinţele generale ale dezvoltării societăţii burgheze şi condiţiile concrete, specifice din fiecare ţară capitalistă. De altfel diversitatea de forme în care se produce şi se realizează revoluţia şi construcţia socialismului, potrivit propriilor sale legi generale, îşi are izvorul tocmai în această îmbinare concret-istorică a generalului şi particularului într-un proces social unic şi nerepetabil în forme absolut identice. Diversitatea de condiţii şi de moduri de manifestare a cerinţelor inexorabile ale dezvoltării sociale se accentuează tot mai mult în procesul dezvoltării lumii contemporane, luînd aspecte specifice, adesea inedite, în cursul revoluţiei şi construcţiei socialiste. Marxismleninismul şi practica revoluţionară au evidenţiat existenţa, în lupta pentru construirea socialismului, a unor cerinţe generale — obiectiv determinate, cum sunt : conducerea de către partidul clasei muncitoare a revoluţiei şi construcţiei socialiste; instaurarea într-o formă sau alta a puterii politice a clasei muncitoare aliată cu celelalte pături de oameni ai muncii ; lichidarea asupririi naţionale şi stabilirea egalităţii în drepturi între toţi oamenii muncii, indiferent de naţionalitate; făurirea relaţiilor socialiste de producţie, a economiei şi culturii socialiste, solidaritatea clasei muncitoare a ţării respective cu clasa muncitoare din alte ţări ş.a.m.d. Cunoaşterea şi folosirea creatoare a adevărurilor generale ale socialismului ştiinţific este o condiţie de bază in elaborarea unei linii politice juste. Dar generalul, exprimînd legile sociale ale istoriei, nu reflectă şi nu poate reflecta multitudinea şi diversitatea particularităţilor proceselor de dezvoltare socială. De exemplu, în complexul de factori care imprimă luptei pentru socialism trăsături şi caracteristici specifice se înscriu nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie moştenite de la vechea orînduire, structura socială şi raporturile dintre clase, formele de organizare politică a societăţii, tradiţiile dezvoltării istorice a fiecărei naţiuni şi altele. Un rol însemnat îl au, de asemenea, raporturile ce se creează pe arena internaţională, în general evoluţia relaţiilor internaţionale care, într-o măsură mai mare sau mai mică, pot favoriza sau pot frîna lupta de emancipare socială şi naţională dusă de fiecare popor. Este evident că succesele forţelor revoluţionare sunt într-un mod hotărîtor legate de luarea în consideraţie a întregului complex de factori şi evenimente ce formează o situaţie internă şi internaţională determinată, dar niciodată imuabilă. Succesul liniei generale a partidului comunist depinde, de aceea, într-o măsură hotărtoare, de înţelegerea particularităţilor în care activează, de luarea în consideraţie a împrejurărilor concrete, specifice în care aplică linia sa politică. Dacă se are în vedere tocmai unitatea dialectică a generalului şi specificului, atunci apare clar că formele şi metodele deosebite folosite în diferite ţări în cucerirea puterii politice, în realizarea transformărilor socialiste, specificul dezvoltării fiecărei ţări spre socialism constituie aplicarea la situaţii diferite a legilor generale ale revoluţiei şi construcţiei socialiste, comune tuturor ţărilor. ..în condiţiile existenţei mai Dr. Ilie Râdulescu (Continuare în pag. 8) COLUMNA Pădurea, umbrind ruinele, ascultă cîntecul străfundului sub paşii dacilor care au trecut in viratele noastre. Săgeţile vîntului izbesc coifurile brazilor cu disperarea infringerii, ■ cu luciu! bolţii albastre, in zbuciumata linişte, o pasăre urcă ducînd columna spre soare... Inimile dacilor, renăscute, scriu sonorităţi viitoare. Maria Dincă Fotografia (o imagine dintr-un fragment al Columnei lui Traian, ale cărei mulaje reproduse după originalul de la Roma vor fi expuse în sălile de expoziţie de pe Şoseaua Kiseleff nr. 3) este realizată de ION MICLEA. [ Harta culturală I a ţării PRIMITA cu cel mai larg interes şi deosebită satisfacţie, acţiunea de perfecţionare a structurii administrativ-teritoriale a ţării noastre creează şi un cadru nou, stimulativ, precum şi condiţii favorabile dezvoltării, în fiecare judeţ, a unei înfloritoare, multilaterale activităţi culturale. Căci constituirea fiecărui judeţ s-a înfăptuit sub semnul realizării sale ca unitate teritorială complexă, înlesnind simţitor, printre altele, valorificarea la un nivel superior a resurselor materiale şi potenţarea energiilor intelectuale din sfera cultu- rii. In expunerea ţinută la Marea Adunare Naţională, tovarăşul Nicolae Ceauşescu sublinia, in acest sens, faptul că în toate judeţele există licee teoretice şi de specialitate şi că reţeaua de învăţămînt general asigură cuprinderea tuturor copiilor de vîrstă şcolară , că există o medie, pe judeţ, de 160 cinematografe, aproximativ 270 de biblioteci, 300 cămine culturale şi case de citit iar in 24 de judeţe se află cel puţin un teatru sau o instituţie muzicală. La toate acestea se adaugă şi o altă realitate eficientă : fiecare judeţ dispune de presă proprie, deci de posibilităţi de informare a populaţiei şi, deopotrivă, de manifestare a opiniei cetăţeneşti in problemele c. (Continuare in pap 8) II DEVENIRE O sä devin un lup de cremene n-o sä mä pot mişca din loc Cine se va atinge de mine. Insă, va lua foc O să mă amestec cu tine şi cu tine cu tine bestie şi cu tine îngere şi ochii mei palizi nu vor răsfrînge nici bucurie nici plîngere însă chiar şi atunci voi fi altceva şi decît tine şi de cît tine şi chiar şi amurgul va fi neliniştit pe încremenitele mele ruine Eugen Bebeieanu Despre accesibilitate VARAFRAZÎNDU-L pe Descartes, cînd spune, la începutul celebrului Discurs asupra metodei, că bunul simţ (la droite raison) este lucrul cel mai echitabil împărţit în lume pentru că nimeni nu se plînge că nu are destul, am putea risca afirmaţia că opacitatea intelectuală şi afectivă, adică ceea ce înţelepciunea populară numeşte, atît de sugestiv, închiderea la minte, este dimpotrivă neîmpărţită în lume, pentru simplul motiv că nimeni nu se plînge că ar fi suferit de aşa ceva. Oricît de seducătoare ar fi aceste raţionamente şi concluziile ce pot fi trase din ele, în ambele cazuri se iveşte o dificultate pe care maliţia cartesiană se preface a nu o vedea, poate tocmai pentru a scoate şi mai mult în evidenţă aporia în care ne introduc. Dacă este adevărat că nimeni nu se plînge că personal ar fi lipsit de bun simţ, nu puţini sunt aceia care reclamă absenţa lui la ceilalţi. Tot aşa, dacă nimeni nu se plînge de o incapacitate receptivă proprie, foarte mulţi acuză de această meteahnă pe vecinul lor. Sentimentul de a fi un neînţeles îl încearcă şi mai ales îl arborează oricine cu destulă uşurinţă ; foarte greu se recunoaşte cineva drept un neînţelegător. Există chiar un fel de voluptate în orgoliul de a fi un neînţeles, de care se prevalează tocmai acei care au cele mai puţine motive s-o facă. Printr-o nejustificată intervertire de planuri, se uită că dificultatea înţelegerii ţine de capacitatea mijloacelor subiective de investigare iar profunzimea de obiectul cunoaşterii, noţiunile se asociază şi se echivalează semantic, astfel incit în mintea multora a fi dificil de înţeles devine sinonim cu a fi profund. Aşa se explică de ce, în problema atît de controversată, atît de delicată şi plină de nuanţe, dar în acelaşi timp atit de simplist pusă, a raportului (mai bine zis a infinitelor raporturi posibile) dintre artă şi public, vorbim întotdeauna, fără nici un fel de parcimonie, de ermetismul creaţiei şi niciodată de ermetismul receptării. Ca şi cum pricina inaccesibilităţii ar sta obligatoriu şi invariabil doar într-unul din termenii relaţiei. Sînt departe de gîndul de a lua greutatea acuzei de pe umerii artistului şi a o arunca pe umerii publicului. Mi se pare doar că în graba de a rezolva problema trecem de multe ori cu vederea faptul că şi Într-un dialog de toate zilele, dintre cele mai obişnuite, atunci cînd apar simptomele unei incomprehensiuni, se poate întîmpla nu numai ca acel care vorbeşte să bată cîmpii, cum se zice, dar tot aş de bine se poate întîmpla ca şi cel care se presupune că ascultă să aibă urechile în altă parte sau, pur şi simplu, să nu fie în stare să audă. Ne închinăm în faţa marilor valori ale trecutului şi le conservăm cu grijă în muzeele noastre. Le invocăm, fără drept de apel, ca exemple peremptorii de accesibilitate şi profunzime. O ciudată amnezie sau un gust al simplificărilor ne face să nu ne mai gîndim la dificultăţile unui Rembrandt cu contemporanii, la scandalul Olympiei, la Salonul refuzaţilor, la dificultăţile unor Van Gogh, Gauguin, Brâncuşi, Luchian, şi foarte aproape de noi, la dificultăţile de accesibilitate pe care le-a încercat şi (de ce n-am spune) le mai încearcă un Ţuculescu. Invocînd aceste exemple şi din acest unghi de vedere, nu vreau să mă fac Octavian Barbosa (Continuare in pag 9a) IN ACEST NUMĂR. " LUCHIAN NOBILUL CENTENAR SE CUVENEA, poate, îmi îngădui să cred, ca împlinirea unui secol de la naşterea lui luchian să facă, dacă nu din tot anul, cel puţin din luna februarie, această nobilă lună în care a văzut lumina zilei, pentru noi toţi, un neîntrerupt prilej de a-l cinsti încă o dată şi mai mult decît oricînd. In anii şi deceniile precedente s-a scris mult despre Luchian, mai mult decît despre alţi pictori şi aşa se cuvenea, fiindcă el nu e numai un pictor, ci un exemplu de pictor, tot astfel cum Brâncuşi, folosind alte forme de artă şi dînd dovadă de alte virtuţi, de asemenea, nu e numai un sculptor, ci un exemplu de sculptor. Dar oricît de mult s-ar fi scris despre tragicul şi sublimul zugrav, la împlinirea a o sută de ani de la naşterea sa se cădea să fie spus totul încă o dată, în lumina cea mare şi sub ecoul de boltă de catedrală pe care îl au centenarele. Nu pot fi multe asemenea centenare în cultura noastră, în istoria noastră, fiindcă Luchian n-a fost numai un om deosebit, ci un exemplu de om deosebit, cu care toţi ne putem mîndri şi în faţa căruia toţi se cade să ne umilim. Nu e mult timp de cînd vorbind aici despre acest fel de oameni deosebiţi, care rămin senini în faţa marilor încercări ale soartei, spuneam că sămînţa lor începe cu Socrate şi cu Iov. Luchian nu a fost tot atît de bogat ca Iov, dar începîndu-şi viaţa sub o zodie fericită, mulţi l-au pizmuit pentru caii superbi cu care se plimba la Şosea, s-a văzut deodată lovit de sărăcie şi apoi, şi mai brutal, de o chinuitoare boală. Toate mărturiile atestă că acest om cu capul mare, ciupit de vărsat, făcut să fie bun, a rămas şi în nenorocire, pînă la capătul nenorocirii, bun şi senin, luminos şi blajin, ca într-o pildă biblică. In nenorocire fiind el a pictat, cu deplinul acord al divinităţii, florile acestui pămînt, în oale simple făcute din pămînt. Nimic nu era mai compromis, în poezie, ca stelele. Nimic nu era mai compromis, în pictură, ca florile. Luchian le-a reabilitat. Duios în viaţă, el le-a pictat fără duioșie ci, într-un fel, ca un demiurg, ca pe flăcări vegetale ale marelui foc cosmic. El le-a pictat *ri colori de sf.iott, arzîndu-le la marea pară a tragediei ce-1 mistuia. Numai astfel le-a putut transpune pe pînză încărcate de miracolul pe care îl reprezintă în natură. Prin viaţa lui, el e un exemplu de om, iar prin florile lui, un exemplu de pictor. Un perete pe care s-ar afla zguduitorul său autoportret, înconjurat de dumitriţele în care se vede carnea Sfîntului Duh, mi-l închipui ca pe o catapeteasmă a picturii române. Poate nu e prea tîrziu ca în faţa acestei catapetesme să aprindem marile luminări ce i se cuvin. Şi să ascultăm, citite de mitropoliţi, cele douăsprezece evanghelii ale artei. Geo Bogza