Contemporanul, ianuarie-iunie 1968 (Anul 22, nr. 1-26)

1968-02-23 / nr. 8

proletari din toate ţările, uniţi-vă! Vineri 23 februarie 1968 10 pagini 1 leu 8 (1114) General şi specific în dezvoltarea socială dIN ATENŢIA şi preo­cupările ideologice se află teme social-politice de mare ac­tualitate, între care dialectica genera­lului şi specificului în procesul dezvol­tării sociale — considerată ca unul din domeniile însemnate ale teoriei şi prac­ticii revoluţionare — se situează pe prim plan. Faptul, el însuşi edificator şi semnificativ, se explică prin amploa­rea şi adîncimea transformărilor so­cial-politice care au foc în lume, prin rapiditatea şi mai ales prin sensul lor fundamental conferit de principala ca­racteristică a epocii contemporane : trecerea omenirii de la capitalism la socialism. Abolirea rînduielilor înteme­iate pe exploatarea socială şi asuprire naţională, triumful idealurilor de drep­tate şi echitate socială, promovate de ideologia marxist-leninistă şi întruchi­pate în existenţa şi dezvoltarea sistemu­lui socialist mondial, a mişcării comu­niste şi muncitoreşti readuc mereu în actualitate problema raportului dintre acţiunea legilor sociale obiective şi activitatea conştientă a forţelor re­voluţionare din fiecare ţară, în primul rînd a clasei muncitoare, a partidelor comuniste şi muncitoreşti. în acest ca­dru se relevă, ca esenţială, înţelegerea justă, ştiinţifică a relaţiei dialectice din­tre general şi particular, dintre comun şi specific în revoluţia şi construcţia so­cialistă, ca o condiţie de bază a succesu­lui activităţii politice practice, în domeniul atît de important al teo­riei şi practicii social-politice, legate de trecerea de la capitalism la socialism, raportul dintre general şi particular la înfăţişarea corelaţiei dintre legile ge­nerale ale revoluţiei şi construcţiei so­cialiste şi condiţiile concrete, particula­­rităţile aplicării acestor legi, corespun­zător realităţilor din fiecare ţară şi eta­pei istorice date. Evoluţia obiectiv-nece­­sară a societăţii a evidenţiat cu pregnan­ţă adevărul potrivit căruia legile o­­biective caracteristice unei anumite o­­rînduiri social-economice acţionează — într-un mod sau altul — în toate ţările care se află în acelaşi stadiu de dezvol­tare istorică Este de notorietate gene­rală, de exemplu, că în ţările în care do­mină burghezia şi proprietatea privat­­capitalistă asupra mijloacelor de pro­ducţie, acţionează legi specifice forma­ţiunii social-economice capitaliste, care dau esenţa acestei orînduiri, întemeiată pa exploatarea omului de către om. Procesele economice, social-politice, i­­deologice care se desfăşoară în lumea capitalistă contemporană nu pot fi ex­plicate şi înţelese profund fără a porni tocmai de la luarea în consideraţie a interacţiunii obiective dintre tendinţele generale ale dezvoltării societăţii bur­gheze şi condiţiile concrete, specifice din fiecare ţară capitalistă. De altfel diversitatea de forme în care se produce şi se realizează revoluţia şi construcţia socialismului, potrivit propriilor sale legi generale, îşi are izvorul tocmai în acea­stă îmbinare concret-istorică a genera­lului şi particularului într-un proces so­cial unic şi nerepetabil în forme absolut identice. Diversitatea de condiţii şi de moduri de manifestare a cerinţelor inexorabile ale dezvoltării sociale se accentuează tot mai mult în procesul dezvoltării lu­mii contemporane, luînd aspecte spe­cifice, adesea inedite, în cursul revolu­ţiei şi construcţiei socialiste. Marxism­­leninismul şi practica revoluţionară au evidenţiat existenţa, în lupta pentru construirea socialismului, a unor ce­rinţe generale — obiectiv determinate, cum sunt : conducerea de către partidul clasei muncitoare a revoluţiei şi cons­trucţiei socialiste; instaurarea într-o formă sau alta a puterii politice a cla­sei muncitoare aliată cu celelalte pături de oameni ai muncii ; lichidarea asupri­rii naţionale şi stabilirea egalităţii în drepturi între toţi oamenii muncii, indi­ferent de naţionalitate; făurirea rela­ţiilor socialiste de producţie, a economiei şi culturii socialiste, solidaritatea cla­sei muncitoare a ţării respective cu cla­sa muncitoare din alte ţări ş.a.m.d. Cunoaşterea şi folosirea creatoare a adevărurilor generale ale socialismului ştiinţific este o condiţie de bază in ela­borarea unei linii politice juste. Dar ge­neralul, exprimînd legile sociale ale is­toriei, nu reflectă şi nu poate reflecta multitudinea şi diversitatea particula­rităţilor proceselor de dezvoltare so­cială. De exemplu, în complexul de fac­tori care imprimă luptei pentru socialism trăsături şi caracteristici specifice se în­scriu nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie moştenite de la vechea orînduire, structura socială şi raportu­rile dintre clase, formele de organizare politică a societăţii, tradiţiile dezvol­tării istorice a fiecărei naţiuni şi altele. Un rol însemnat îl au, de asemenea, ra­porturile ce se creează pe arena inter­naţională, în general evoluţia relaţiilor internaţionale care, într-o măsură mai mare sau mai mică, pot favoriza sau pot frîna lupta de emancipare socială şi naţională dusă de fiecare popor. Este evident că succesele forţelor revoluţio­nare sunt într-un mod hotărîtor legate de luarea în consideraţie a întregului complex de factori şi evenimente ce for­mează o situaţie internă şi internaţională determinată, dar niciodată imuabilă. Suc­cesul liniei generale a partidului comu­nist depinde, de aceea, într-o măsură hotărtoare, de înţelegerea particularită­ţilor în care activează, de luarea în con­sideraţie a împrejurărilor concrete, spe­cifice în care aplică linia sa politică. Dacă se are în vedere tocmai unitatea dialectică a generalului şi specificului, atunci apare clar că formele şi meto­dele deosebite folosite în diferite ţări în cucerirea puterii politice, în reali­zarea transformărilor socialiste, spe­cificul dezvoltării fiecărei ţări spre so­cialism constituie aplicarea la situaţii diferite a legilor generale ale revoluţiei şi construcţiei socialiste, comune tutu­ror ţărilor. ..în condiţiile existenţei mai Dr. Ilie Râdulescu (Continuare în pag. 8) COLUMNA Pădurea, umbrind ruinele, ascultă cîntecul străfundului sub paşii dacilor care au trecut in viratele noastre. Săgeţile vîntului izbesc coifurile brazilor cu disperarea infringerii, ■ cu luciu! bolţii albastre, in zbuciumata linişte, o pasăre urcă ducînd columna spre soare... Inimile dacilor, renăscute, scriu sonorităţi viitoare. Maria Dincă Fotografia (o imagine dintr-un fragment al Columnei lui Traian, ale cărei mulaje reproduse după originalul de la Roma vor fi expuse în sălile de expoziţie de pe Şoseaua Kiseleff nr. 3) este realizată de ION MICLEA. [ Harta culturală I a ţării P­RIMITA cu cel mai larg interes şi deosebită satisfac­ţie, acţiunea de perfecţionare a structurii admi­nistra­tiv-teritoriale a ţării noastre creează şi un cadru nou, stimulativ, precum şi condiţii favo­rabile dezvoltării, în fiecare judeţ, a unei înflo­ritoare, multilaterale activităţi culturale. Căci constituirea­ fiecărui judeţ s-a înfăptuit sub sem­nul realizării sale ca unitate teritorială complexă, înlesnind simţitor, printre altele, valorificarea la­­ un nivel superior a resurselor materiale şi po­tenţarea energiilor intelectuale din sfera cultu-­ rii. In expunerea ţinută la Marea Adunare Na­ţională, tovarăşul Nicolae Ceauşescu sublinia, in acest sens, faptul că în toate judeţele există licee teoretice şi de specialitate şi că reţeaua de în­­văţămînt general asigură cuprinderea tuturor co­piilor de vîrstă şcolară , că există o medie, pe judeţ, de 160 cinematografe, aproximativ 270 de biblioteci, 300 cămine culturale şi case de citit iar in 24 de judeţe se află cel puţin un teatru sau o instituţie muzicală. La toate acestea se adaugă şi o altă realitate eficientă : fiecare ju­deţ dispune de presă proprie, deci de posibili­tăţi de informare a populaţiei şi, deopotrivă, de manifestare a opiniei cetăţeneşti in problemele c. (Continuare in pap 8) I­I DEVENIRE O sä devin un lup de cremene n-o sä mä pot mişca din loc Cine se va atinge de mine. Insă, va lua foc O să mă amestec cu tine şi cu tine cu tine bestie şi cu tine îngere şi ochii mei palizi nu vor răsfrînge nici bucurie nici plîngere însă chiar şi atunci voi fi altceva şi de­cît tine şi de cît tine şi chiar şi amurgul va fi neliniştit pe încremenitele mele ruine Eugen Bebeieanu Despre accesibilitate V­ARAFRAZÎNDU-L pe Descartes, cînd spune, la începutul celebrului Discurs asupra metodei, că bunul simţ (la droite raison) este lucrul cel mai echi­tabil împărţit în lume pentru că nimeni nu se plînge că nu are destul, am putea risca afirmaţia că opacitatea intelectuală şi afectivă, adică ceea ce înţelepciunea populară numeşte, atît de sugestiv, închiderea la minte, este dimpotrivă neîmpărţită în lume, pentru simplul motiv că nimeni nu se plînge că ar fi suferit de aşa ceva. Oricît de seducătoare ar fi aceste raţionamente şi concluziile ce pot fi trase din ele, în ambele cazuri se iveş­te o dificultate pe care maliţia carte­­siană se preface a nu o vedea, poate tocmai pentru a scoate şi mai mult în evidenţă aporia în care ne introduc. Dacă este adevărat că nimeni nu se plînge că personal ar fi lipsit de bun simţ, nu puţini sunt aceia care reclamă absenţa lui la ceilalţi. Tot aşa, dacă nimeni nu se plînge de o incapacitate receptivă proprie, foarte mulţi acuză de această meteahnă pe vecinul lor. Sentimentul de a fi un neînţeles îl încearcă şi mai ales îl arborează ori­cine cu destulă uşurinţă ; foarte greu se recunoaşte cineva drept un neînţe­legător. Există chiar un fel de volup­tate în orgoliul de a fi un neînţeles, de care se prevalează tocmai acei care au cele mai puţine motive s-o facă. Printr-o nejustificată intervertire de planuri, se uită că dificultatea înţe­legerii ţine de capacitatea mijloace­lor subiective de investigare iar pro­funzimea de obiectul cunoaşterii, no­ţiunile se asociază şi se echivalează semantic, astfel incit în mintea mul­tora a fi dificil de înţeles devine sino­nim cu a fi profund. Aşa se explică de ce, în problema atît de controver­sată, atît de delicată şi plină de nuan­ţe, dar în acelaşi timp atit de simplist pusă, a raportului (mai bine zis a infi­nitelor raporturi posibile) dintre artă şi public, vorbim întotdeauna, fără nici un fel de parcimonie, de ermetis­mul creaţiei şi niciodată de ermetis­mul receptării. Ca şi cum pricina inaccesibilităţii ar sta obligatoriu şi invariabil doar într-unul din termenii relaţiei. Sînt departe de gîndul de a lua greutatea acuzei de pe umerii artistului şi a o arunca pe umerii publicului. Mi se pare doar că în graba de a rezolva problema trecem de multe ori cu vederea faptul că şi Într-un dialog de toate zilele, dintre cele mai obişnuite, atunci cînd apar simptomele unei incomprehensiuni, se poate întîmpla nu numai ca acel care vorbeşte să bată cîmpii, cum se zice, dar tot aş de bine se poate întîmpla ca şi cel care se presupune că ascultă să aibă urechile în altă parte sau, pur şi simplu, să nu fie în stare să audă. Ne închinăm în faţa marilor valori ale trecutului şi le conservăm cu grijă în muzeele noastre. Le invocăm, fără drept de apel, ca exemple peremptorii de accesibilitate şi profunzime. O ciu­dată amnezie sau un gust al simplifi­cărilor ne face să nu ne mai gîn­­dim la dificultăţile unui Rem­brandt cu contemporanii, la scandalul Olympiei, la Salonul refuzaţilor, la dificultăţile unor Van Gogh, Gauguin, Brâncuşi, Luchian, şi foarte aproape­­ de noi, la dificultăţile de accesibilitate pe care le-a încercat şi (de ce n-am­­ spune) le mai încearcă un Ţuculescu. Invocînd aceste exemple şi din acest unghi de vedere, nu vreau să mă fac Octavian Barbosa (Continuare in pag 9­a) IN ACEST NUMĂR. " LUCHIAN NOBILUL CENTENAR S­E CUVENEA, poate, îmi îngădui să cred, ca­­ împlinirea unui secol de la naşterea lui luchian să facă, dacă nu din tot anul, cel puţin din luna februarie, această nobilă lună în care a văzut lumina zilei, pentru noi toţi, un neîntrerupt prilej de a-l cinsti încă o dată şi mai mult decît oricînd. In anii şi deceniile precedente s-a scris mult despre Luchian, mai mult decît despre alţi pictori şi aşa se cuvenea, fiindcă el nu e numai un pictor, ci un exemplu de pictor, tot astfel cum Brâncuşi, folosind alte forme de artă şi dînd dovadă de alte virtuţi, de asemenea, nu e numai un sculptor, ci un exemplu de sculptor. Dar oricît de mult s-ar fi scris despre tragicul şi sublimul zugrav, la împlinirea a o sută de ani de la naşterea­ sa se cădea să fie spus totul încă o dată, în lumina cea mare şi sub ecoul de boltă de catedrală pe care îl au centenarele. Nu pot fi multe asemenea centenare în cultura noastră, în istoria noastră, fiindcă Luchian n-a fost numai un om deosebit, ci un exemplu de om deosebit, cu care toţi ne putem mîndri şi în faţa căruia toţi se cade să ne umilim. Nu e mult timp de cînd vorbind aici despre acest fel de oameni deosebiţi, care rămin senini în faţa marilor încercări ale soartei, spuneam că sămînţa lor începe cu Socrate şi cu Iov. Luchian nu a fost tot atît de bogat ca Iov, dar începîndu-şi viaţa sub o zodie fericită, mulţi l-au pizmuit pentru caii superbi cu care se plimba la Şosea, s-a văzut deodată lovit de sărăcie şi apoi, şi mai brutal, de o chinuitoare boală. Toate mărturiile atestă că acest om cu capul mare, ciupit de vărsat, făcut să fie bun, a rămas şi în nenorocire, pînă la capătul nenorocirii, bun şi senin, luminos şi blajin, ca într-o pildă biblică. In nenorocire fiind el a pictat, cu deplinul acord al divinităţii, florile acestui pămînt, în oale simple făcute din pămînt. Nimic nu era mai compromis, în poezie, ca stelele. Nimic nu era mai compromis, în pictură, ca florile. Luchian le-a reabilitat. Duios în viaţă, el le-a pictat fără duioșie ci, într-un fel, ca un demiurg, ca pe flăcări vegetale ale marelui foc cosmic. El le-a pictat *ri colori de sf.iott, arzîndu-le la marea pară a tragediei ce-1 mistuia. Numai astfel le-a putut transpune pe pînză încărcate de miracolul pe care îl reprezintă în natură. Prin viaţa lui, el e un exemplu de om, iar prin florile lui, un exemplu de pictor. Un perete pe care s-ar afla zguduitorul său autoportret, înconjurat de dumitriţele în care se vede carnea Sfîntului Duh, mi-l închipui ca pe o catapeteasmă a picturii române. Poate nu e prea tîrziu ca în faţa acestei catapetesme să aprindem marile luminări ce i se cuvin. Şi să ascultăm, citite de mitropoliţi, cele douăsprezece evanghelii ale artei. Geo Bogza

Next