Contemporanul, iulie-decembrie 1968 (Anul 22, nr. 27-52)

1968-09-27 / nr. 39

Proletari din toate ţările, uniţi-vă! Vineri 27 septembrie 1968 Semnificaţie majoră PO­RNIREA în act a Istoriei însăşi, a celei care se desfăşoară vie, ho­­tărîtoare, încărcată de multiple sensuri, prin cea mai structurală dintre identificări, pe unda de în­ţelegere şi de vibraţie a întregului popor, prin simţămîntul celei mai deplin integrate dintre partici­pări, de unire „în cuget şi în simţiri", — acest proces sufletesc, la asemenea dimensiuni, cu asemenea valenţe, l-am înscris, ca pe cea mai pregnantă dintre realităţile fiinţei noastre în ce are ea mai uman şi mai tainic, în cele două zile ale vizitei pe care conducerea noastră de Partid şi de Stat a făcut-o la Reşiţa, la Timişoara, la Arad, de-a lungul plaiurilor bănăţene, în popasurile prin sate, în întîlnirile cu oamenii muncii din cele trei oraşe din partea apuseană a ţării. Scriitori şi artişti au însemnat deja în paginile pre­sei noastre impresiile lor comunicînd — toate — tocmai plenitudinea acestui sentiment de participare unanimă fremătătoare, la ceea ce constituie imaginea adeziunii totale la politica internă şi externă a P.C.R., a unităţii de nezdruncinat în jurul conducerii de Partid şi de Stat a României socialiste. Conştiinţa temeiniciei acestei politici, îndreptăţită de faptele pulsînd de adevăr sub ochii fiecăruia, validată în orizontul larg al întregii omeniri progresiste, sim­ţământul, greu de cîntărit şi de glosat în cuvinte, că prin glasul aceluia al cărui nume fluxul zecilor de mii de participanţi îl scanda ca pe un uriaş memento : Ceauşescu ! Ceauşescu ! se exprimau pe ei înşişi ca mi­litanţi activi pentru politica Partidului, — iată un veri­tabil fenomen social de o semnifcaţie depăşind, ori­­cît de bogată ne-ar fi experienţa, tot ceea ce am avut de înregistrat şi, ca atare, de mărturisit opiniei publice ca slujitori ai ei. Acest act de multiplă conştiinţă colectivă, definitoriu pentru naţiunea socialistă îmbrăţişată­­în fruntariile României, se explică tot atît de deschis pe cît ni e şi exprimarea. La o etapă precum aceea pe care o trăim de desăvîrşire a construcţiei socialiste, în drumul spre comunism, poporul nostru este profund pătruns de realitatea, multiplu eficientă, a orînduirii pentru care a luptat, care l-a făcut stăpîn pe propria-i soartă, pe care o ştie şi o simte ireversibilă. Nu e — aceasta — un simplu proces de opţiune: socialismul este însăşi viaţa naţiunii de astăzi, în ce are ea mai trainic şi mai reprezentativ, este viitorul de mîine, la dimensiunea, majoră, a comunismului. Instituţiile, climatul politic şi social, structura materială şi eflorescenţa spirituală nu sunt, nu pot fi altele decit cele pe care o călăuzire consecvent marxist-leninistă le-a putut proiecta încă mai luminos prin directivele Congresului al IX-lea. Nimeni şi nimic nu poate opri, nu poate întoarce înapoi poporul român de pe calea pe care s-a angajat restruc­­turîndu-şi organic economia, viaţa instituţională, cul­tura, îmi sună şi acum în auz acele valuri de Nu ! Nu 1, la întrebarea tovarăşului Ceauşescu adresată muncitorilor la mitingul de la Reşiţa dacă-şi mai poate cineva ima­gina că fabricile, uzinele, ogoarele ar mai putea reveni capitaliştilor şi moşierilor. Mă simt şi acum străbătut de fiorul acelei tensiuni de voinţă colectivă, gata a-şi apăra pînă la supremul sacrificiu cuceririle revoluţio­nare, atît de adine intrate în viaţa, în fiinţa fiecăruia din noi. Exponent suprem al acestei complexe realităţi pe care astăzi, la aproape un sfert de veac de la Elibe­rare, o reprezintă dezvoltarea societăţii noastre, con­ducerea Partidului Comunist Român a exprimat ast­fel voinţa întregului popor de a-şi continua nestinghe­rit, respectat precum el respectă pe al celorlalţi, dru­mul pe care şi l-a ales , acela întrezărit încă de acum un veac, de către primele înjghebări ale mişcării pro­letariatului din cuprinsul teritoriului românesc. Integraţi astfel încă de acum un secol în perspec­tiva vastei mişcări a proletariatului, afiliaţi la Inter­naţionala I-a a lui Marx şi Engels, (şi unul şi celă­lalt scriind despre Români, avind legături cu mişcarea muncitorească română), astăzi în deplină conştiinţă a ceea ce a însemnat şi înseamnă contribuţia noastră la progresul mişcării comuniste şi muncitoreşti interna­ţionale, ne simţim toţi, deopotrivă, devotaţi măreţei cauze care însufleţeşte pe oamenii muncii de pretutin­deni. Lupta antiimperialistă, subliniată de secretarul ge­neral al C.C. al P.C.R. ca o datorie a fiecărui partid şi a fiecărui stat socialist, constituie, trebuie să con­stituie, prin ea însăşi, o condiţie a unităţii şi solidari­tăţii internaţionaliste, după cum întărirea fiecărei ţări socialiste, dezvoltarea creatoare a pruduirii sale constituie o întărire a sistemului socialist în ansam­blul său. Ca atare, afirmarea respectului reciproc pentru su­veranitatea şi independenţa naţională a fiecărei ţări socialiste e un corolar firesc al politicii marxist-leni­­niste, o pîrghie de eficienţă a luptei antiimperialiste, un factor de sprijin în dezvoltarea mişcării comu­niste şi muncitoreşti în statele capitaliste, al promo­vării procesului de consolidare a ţărilor care au scu­turat jugul colonial. Politica de colaborare sinceră, frăţească, cu toate ţările socialiste şi în primul rînd cu cele vecine, de întărire a lagărului socialist în ansamblul său, este coroborată totodatăă cu promovarea a ceea ce s-a do­­bîndît pe calea destinderii internaţionale, pentru pre­venirea reîntoarcerii la nefasta perioadă a războiului George Ivaşcu (.­Continuare in pag. 9-a) PETRE IETZE : Primăvară (sculptură expusă la Timişoara) 10 pagini 1 leu S9 (1146) Cu ZAH­ARIA STANCU, NOUL TEATRU NAŢIONAL — Nu peste multă vreme, pri­ma instituţie de artă teatrală a ţării îşi va avea lăcaşul nou pe care-l merită. Cum apreciaţi însemnătatea acestui eveniment în istoria culturii noastre ? — Aştept acest eveniment de pes­te 20 de ani, adică din 1946, cînd am fost numit pentru întîia oară la con­ducerea Teatrului Naţional. Am ur­mărit mereu şi am cercetat îndea­proape numeroasele proiecte care s-au întocmit între timp, pînă cînd acum un an şi ceva s-a ajuns la a­­probarea proiectului semnat de un colectiv de arhitecţi cor­dus de tov. arhitect Horia Maicu. Va fi un mare eveniment în viaţa culturală a ţării, care va marca o dată de seamă în dezvoltarea artei teatrale româneşti. Datorită înaltei griji a Partidului şi a Guvernului ţării noastre, poporul român va avea un grandios lăcaş de cultură, pe măsura măreţelor înfăp­tuiri ale epocii socialismului în pa­tria noastră. — Care e funcţia Teatrului Naţional în viaţa artistică a ţării noastre şi cum e înlesnită îndeplinirea acestei funcţii de noua condiţie în care îşi va desfăşura instituţia activitatea ? — Menirea Teatrului Naţional nu poate fi decît una singură : să slu­jească cu cinste dramaturgia naţiona­lă şi arta teatrală românească, să fie cel dintîi focar de răspîndire a lor în rîndurile poporului, contribuind astfel la crearea culturii socialiste şi la cunoaşterea marilor opere ale li­teraturii dramatice universale, la păstrarea şi continuarea celor mai valoroase tradiţii ale teatrului româ­nesc. Noua clădire, cu cele două sce­ne înzestrate cu cea mai modernă do­­taţie scenică, oferind posibilităţi teh­nice nelimitate, va putea susţine şi prilejui cele mai ambiţioase planuri artistice ale celor mai buni dintre regizorii noştri. Şi ambiţia slujitori­lor primei noastre scene, actori, regi­zori, scenografi, tehnicieni, munci­tori, în a înălţa arta teatrală româ­nească pe noi culmi, în a-i prilejui cele mai mari succese, trebuie şi poate să fie cît mai mare. Dar, în a­­celaşi timp, clădirea aceasta nouă, ale cărei ziduri au început să se ridi­ce, va fi un imbold moral neasemuit de puternic. Zestrea pe care conduce­rea partidului şi a statului nostru o va încredinţa colectivului Teatrului Naţional va constitui pentru el cel mai preţios îndemn, cel mai solemn angajament pentru realizarea meni­rii sale. Cu toţii ne dăm seama de răspunderea ce ne revine, de faptul că noile condiţii atît de prielnice u­­nei activităţi creatoare impun şi obli­gaţii profesionale sporite. — Ce părere aveţi despre si­tuarea, sub raport urbanistic, şi înfăţişarea noii clădiri a Teatrului Naţional ? ! — Ce altceva aş putea să spun decît că aşezarea, faţă în faţă a Tea­trului Naţional şi a Universităţii, în însăşi inima Bucureştilor, este mult mai mult decît o realizare urbanisti­că, este un simbol. Imaginea impre­sionantă a noii clădiri, pe care arhi-Interviu realizat de Dinu Kivu (Continuare in pag. 9-a) Complexul noului Teatru Naţional (machetă) BAGAJE îngerul meu avea două elice era suprasonicul meu avion care de greutăţile păcatelor mele nu putea, totuşi, să se ridice Insă eu trebuia să plec, fără doar şi poate, şi atunci înaripatul spuse ca o „hotesse de l’air" : „bagajele d-voastrâ sínt supraîncărcate" „Ei bine (răspunsei), ce să fac ? sunt ale mele..." — și la 11 noaptea fix fusei lăsat să plec, încărcat cu ele, și la 12 noaptea aterizam la Styx. Eugen Jebeleanu $1 TOTUŞI... I , jjl TOTUŞI, într-o perspectivă mult mai vastă, anul în care ne aflăm va putea fi privit ca un an al drepturilor omului. El nu va fi desigur, desigur şi din păcate, Anul internaţional al Drepturilor Omului, proclamat astfel de Organizaţia Naţiunilor Unite spre a sărbători împlinirea a două decenii de la declaraţia sa solemnă cu privire la drepturile omului, ale tuturor oamenilor, de pe întreg pămîntul. Continuarea celui mai absurd dintre războaie, dus cu atîta tristă încăpăţinare în Vietnam, tragedia unei întregi populaţii africane, refugiată, în junglă din satele şi oraşele ei distruse, atîtea focare de nelinişte în felurite regiuni ale globului, începînd cu cea mai veche dintre ele, leagăn de religii şi de civilizaţii, unde două popoare foarte vechi, din cele care au făcut istoria antichităţii, fac şi în zilele noastre istorie, cu cele mai moderne mijloace de distru­gere, atîtea prilejuri de tristeţe sau de îngrijorare au schimbat mult profilul acestui an faţă de cel pe care şi-l imaginase Organizaţia Na­ţiunilor Unite cînd l-a proclamat, atît de solemn şi atît de prematur, an internaţional al drepturilor omului. S-a întîmplat, şi am socotit aceasta un privilegiu — prilej de a-mi hrăni gîndirea şi sentimentele cu amintirea unei împrejurări solemne,— ca în decembrie trecut să mă găsesc sub cupola, albas­tră ca cerul, a nobilei instituţii de care se leagă speranţele atîtor popoare ce, în ciuda brutalităţilor istoriei, continuă să aspire la o comunitate mondială a naţiunilor, cînd a fost sărbătorită, ca în fiecare an în decembrie, ziua Declaraţiei internaţionale a Drepturi­lor Omului. Afară, drapelele a mai mult de o sută de ţări fluturau visător în boarea Atlanticului, iar înăuntru, de la tribuna Naţiunilor Unite transformată în podium pentru cîţiva mari artişti ai lumii, preambulul istoricei declaraţii era citit de Jean Louis Barrault, cu un patos care a dus gîndul multora la patosul revoluţiei franceze. Cei ce au fost atunci acolo, păstrînd amintirea unei emoţii în fite şi unanime, au putut mnedita între timp nu numai la ceea ce s-a pe­trecut în Biafra, şi în alte locuri de măcel seu de ruşine, ci şi la faptul că actorul care citise în acea seară,în nobila limbă a patriei sale, pri­mele fraze dintr-un nobil document privind fiinţa umană, a trecut în toamna aceasta, la el în ţară, printr-o umilitoare aventură, cea dintîi pe care cele mai elementare drepturi ale omului ar trebui să o excludă din viaţa societăţii, din biografia oamenilor simpli sau excepţionali. Şi totuşi, în ciuda atîtor prilejuri de ruşine sau amărăciune, anul în care ne aflăm va putea fi privit cîndva, cînd anume nu ştiu dar va fi privit, ca un an în care, pe felurite meridiane ale globului, oa­menii au făcut cîţiva paşi, şovăitori dar dovedind o imensă şi necon­vertibilă aspiraţie, în stare să mai producă multe surprize, spre ceea ce li se cuvine. Nu faptele, derutante sau tragice, îndreptăţesc acest an să fie al drepturilor omului, ci ceea ce, în cursul lui, a fost o sămînţă şi un început de speranţă. Geo Bogza . PIERRE BOULEZ ^ ^ m­m­ U­NIVERSITATEA îşi v­a deschide porţile în acest an sub auspiciile cele mai favo­rabile. Măsurile înnoitoare preconizate de Partid şi de Guvern asigură contri­buţia sporită a cadrelor didactice şi a studenţilor la organizarea procesului de învăţămînt, fiind un cadru adecvat pentru desfăşurarea energiilor intelec­tuale. Se poate spune că învăţămîntul nostru superior se regăseşte astăzi în formele sale istorice, întărite de tra­diţie, cu un plus de dinamism, adap­tat imperativelor unei epoci înaintate sub raport tehnic şi material, cores­punzător orînduirii noastre democra­tice şi socialiste. Şcolile superioare din România au reprezentat de la începuturile epocii moderne factori dintre cei mai însem­naţi în evoluţia conştiinţei naţionale şi sociale. Bucurîndu-se de aportul u­­nor personalităţi ca Titu Maiorescu, Ovid Densusianu, Emil Racoviţă, Şer­­ban Ţiţeica, G. Ibrăileanu, Victor Ba­­beş, Nicolae Iorga, Tudor Vianu sau G. Călinescu. Universitatea a consfin­ţit, începînd din secolul trecut, aportul culturii noastre la patrimoniul inte­lectual universal, găsindu-se întotdea­una în avangarda spirituală a poporu­lui român. Problemele organizării ei reflectă structura şi mobilitatea între­gii noastre societăţi, cu atît mai mult cu cît se referă la o instituţie în ge­neral înclinată spre conservatorism, bazată pe tradiţii păzite cu străşnicie. Este nevoie să menţinem ceea ce s-a dovedit viabil, abandonînd istoriei ceea ce s-a perimat. în lumina unor asemenea consideraţii, putem aprecia directivele din aprilie a.c. in substan­ţa lor novatoare. Ele restabilesc prin­cipiul eligibilităţii conducerilor de facultăţi şi institute, fixează atribu­ţiile senatelor universitare şi pun la baza procesului de învăţămînt actual dezideratul modernizării conţinutului şi formelor de predare. Desigur că cea mai bună şcoală este în zilele noastre mediul ambiant. România actuală ofe­ră exemplul unei ţări socialiste în­ Aurel Dragos Munteanu (Continuare in pag 9)

Next