Contemporanul, iulie-decembrie 1969 (Anul 23, nr. 27-52)

1969-09-19 / nr. 38

M­atera M ARBORE • DINTRE cele cinci minuni ale Moldovei de Nord, Arbore singură este biserică de ţară. Moldo­­viţa şi Suceviţa sunt mînăstiri — zidurile lor împă­răteşti sunt înconjurate gospodăreşte de trapeze şi chilii. Voroneţul şi Gura Humorului mai păstrează aburul medieval al sutanelor şi amintirea umbroa­să a muntelui Athos. Numai Arbore a fost dintot­­deauna înconjurată numai de pruni sălbăticiţi de cimitir iobag, numai Arbore a fost întotdeauna biserică ţărănească de sat Această neşovăitoare aparenţă a lăsat în aer miresme şi umbre de care simţurile noastre se îmbată. Pădurea de cruci de la Arbore este tot ceea ce memoria mea păs­trează mai melodios şi mai înalt din timp Apropi­erea de biserica înflorită cu sfinţi verzui îi dă, desigur, o gamă în plus, dar şi numai ea, pădu­rea de cruci, ar fi în stare să smulgă memoriei me­le adîncite şi tremurătoarele acorduri. Nu folosesc nici o metaforă. Pădurea de cruci nu este o figură de stil menită să sugereze o e­­liptică şi exagerată comparaţie. Cimitirul din Ar­bore, cu crucile lui de 2—3 metri înălţime, dese încît stau să-şi împletească braţele ca pe nişte crengi, sugerează într-o aşa măsură pădurea, încît lipsa rădăcinilor este neînsemnată, încît se poate face abstracţie de ea, dacă nu cumva gîndul nostru nerostit a substituit rădăcinilor al­bele oase semănate acolo. Spuneam că, înalte şi dese, crucile amintesc o pădure, dar numai acolo, văzîndu-le, descoperind lipsa aproape totală a numelor şi inscripţiilor funerare, realizezi cît de apropiat de vegetal este acest ciudat monument uman, cît de mult omul trece aici nu în mor­­mînt, ci în codru, nu in moarte, ci în cosmos. Co­pacii adevăraţi crescînd ici-colo, printre cruci, întăresc sentimentul pădurii pînă la halucinaţie şi nici o mirare nu s-ar naşte dacă din braţele în­tinse de zeci de ani ar înflori plopi şi ar înverzi frunze. Păsările pot oricînd veni să-şi pună cui­bul la subsuorile lor şi de secole ciocănitoarele se încăpăţînează să le cerceteze cu ciocul. Nici o mirare nu s-ar naște acolo dacă, de pe zidurile pic­tate ale bisericii, apostolii s-ar îndrepta spre ci­mitir, într-o miraculoasă reconstituire . Ana Blandiana Eveniment editorial Sadoveanu • AU apărut primele trei volume dintr-o se­rie (nenumerotată) de douăsprezece, care va reuni, pentru prima dată, cea mai largă cu­legere din operele lui Mihail Sadoveanu de­stinată marelui public. Atît prin tiraj (50 000 ex. broșate plus 5 COD legate) cît și prin tex­tul ediţiei, publicat in­tegral şi stabilit pe baza ediţiilor apărute înainte de seria de Opere în 21 de volume, noua serie constitue un moment esenţial în re­ceptarea creaţiei monu­mentale a genialului scriitor. Primele trei­ volume cuprind : I. Hanu Ancuţei — Nop­ţile de sînziene — Os­trovul lupilor II. Crean­ga de aur — Măria Sa puiul pădurii — Nunta Domniţei Ruxandra III. Locul unde nu s-a în­­tîmplat nimic — Demo­nul tinereţii — Oameni din lună Următoarele patru volume sînt la tipar şi vor apare la în­ceputul anului viitor. Ara sugera Editurii pentru literatură să desăvîrşească această valoroasă iniţiativă, atît de bine venită, prin editarea, în colabora­re cu „Electrecordul”, a unui disc conţinînd excepţionala cuvîntare a lui G. Călinescu ros­tită în Aula Acade­miei la sărbătorirea a 80 de ani de la naşte­rea lui Mihail Sadovea­nu. Este, fără îndoială, atît prin conţinut cît şi prin tonul cu care a fost rostită, capodopera exegezei sadoveniene, şi o mărturie emoţio­nantă a „dialogului generaţiilor" care a existat între cei mai mari dintre cei mari ai acestei culturi. Amiaza Pasărea ce se ridică de pe un vîrf zboară în plutele cît cedrii de mari. A fost un salt ca dintr-o tranşee, prăbuşindu-se în alta. Acolo stă goală ca o fee. Fierbe tufişul cu ciubuci de nori, nisipurile ard, din ele încă un soare creşte pe o tulpină. Îl smulg uşor şi îl aduc în grădină. Cu un condei gata să sune, povestesc această minune. Dragoș Vrânceanu AGENDA . LITERATURA ROMÂNĂ Versuri GEORGE LESNEA : Ulcioare de piatră. Editura „Junimea“, 120 p., 5 lei. GRIGORE HAGIU : Spaţiile somnului. Editura pentru literatură, 164 p., 8,75 lei. GH. IONESCU-GION : Versuri. Editura pentru li­teratură, 176 p, 8,75 lei. ALEXANDRU LUNGU : Altceva decit umbra. Edi­tura pentru literatură, 242 p., 11,50 lei. GEORGE BOITOR : Scara de apă (poeme). Edi­tura pentru literatură, 120 p„ 6,50 lei. OVIDIU HOTINCEANU : Sămînţa. Editura tinere­tului, colecţia „Luceafărul“, 76 p„ 6 lei. N. DUMBRAVĂ : Duminica pădurilor. Editura mi­litară, 102 p. 4,75 lei. SIMON AJARESCU : Biopoeme. Editura tineretu­lui, 120 p., 5,50 lei. Prozi LUCIA MANTU : Miniaturi. Editura tineretului, co­lecţia „Nuvele de ieri şi de azi“, 160 p., 4 lei. MARIA ARSENE : Pianoforte. In afară de luni­­ (2 volume). Cu un cuvînt înainte al autoru­lui. Editura pentru literatură, 882 p., 27 lei. AL. I. GHILIA : Secol nervos... (povestiri). Editura pentru literatură, 286 p„ 6 lei. ȘTEFAN LUCA : Penumbre (roman) Editura­­tine­retului, 226 p., 7,75 lei. VIRGILIU MONDA : Statuia (roman). Editura pen­tru literatură, 293 p„ 7,25 lei. La o ediţie de autor A ALEGE INTRE CE TE REPREZINTĂ ŞI CE NU IND după două­­zeci, treizeci, sau chiar patruzeci de ani cărţile pe care ■ le-ai scris izbutesc să mai treacă exa­menul lecturii în public, al tiparului şi al retipăririlor, lesne te-ai putea lăsa ispitit să crezi în rezistenţa lor măcar pe încă un număr similar de ani viitori... Ai putea socoti aceasta o perspectivă cel puţin plauzibilă dacă nu şi îndreptăţită. Şi totuşi. La un examen mai se­ver, acela de unul singur, nimic şi cu nici un preţ nu-ţi îngăduie — fiind în viaţă — să le păstrezi intacte, in­diferent dacă aşa au circulat ani de-a rîndul. Bagi de seamă, într-un tîrziu, că — și în literatură — cu cît afirmarea premiselor se precipită, cu atît con­firmarea concluziilor nu se grăbește. O neîmblinzită obsesie ajunge, cu timpul,­ finalizarea acelui cîntec pro­priu căruia un Saint-John Perse îi solicitai cu asprime de sine rigorile şi unicitatea, dorindu-şi-1 comme il n’en fut jamais chanté... Că e vorba de vuetul lirismului claustrat în scoicile cu perle sau de apetenţa epi­cului eliberat al mării — şi într-un caz şi în celălalt ai mereu sentimen­tul că, plecînd, rămîi datornic cuiva. Datornice, în materia vie în care ai crezut şi care te-a înflăcărat cîndva, simţi îngrijorarea şi nevoia de a in­terveni. Cu noi şi mai decise răspun­suri la insatisfacţiile scrupulului este­tic. Cu ochiul autocritic al maturită­ţii. Cu setea lucidă a extirpărilor in­tegrale, a eliminărilor parţiale, a re­tuşurilor — cu toate că in realitate nici ele niciodată definitive şi nici­odată îndeajuns! Trebuie să operezi insă , ca un chirurg care îndepărtea­ză celule sau ţesuturi întregi atinse de eroziunea timpului, degradate, mortificate, inutile. Orice autor de la o anumită vîrstă in sus (fără a-şi amenaja idilic isto­ria devenirilor sau avatarurilor sale şi fără a-şi trece cu vederea ci dim­potrivă exemplificîndu-şi, pe alocuri, chiar concesiile, impasurile, erorile) îşi poate pune problema desluşirii cît mai exact a profilului scriselor sale din diferite etape. Din toate, oricît de intens trăite, am încercat astfel să dau de o parte aglomerările inerte ale actualităţii imediate, cenuşa ră­cită a „maximei urgenţe", impurită­ţile şi resturile neviabile deşi nu mai puţin inerente unor perioade istorice de excepţională ardere. Am păstrat, aşadar, acele pagini pe care, după mai bine de 40 de ani, nu­tresc nădejdea că le pot încă prezen­ta în faţa judecătorului suveran , cel puţin cu justificarea unei imagini nici deformate de excesele şi eresurile autoidolatriei de gintă, nici temă­toare de slăbiciunile care îi vor fi lă­sat cicatrice, ci pur şi simplu con­formă cu sine. Perimetrul, oricărei creaţii — mili­metric sau colosal — e greu de de­limitat altminteri decit printr-o opo­ziţie contributivă, printr-un contra­timp perpetuu cu marii înaintaşi şi contemporani. Salvarea din aceste iminente înecuri o poţi aştepta nu­mai situîndu-te ca un ţărm singuratic faţă de ele şi numai afirmîndu-ţi re­zistenţa la bătaia tuturor valurilor, modelor, similitudinilor. Nu pentru a te smulge din ambianţa universală, naţională, socială ci tocmai în încer­carea de a le plămădi, artistic, o altă perspectivă şi un nou relief. Temeiul asigurător ţî-i dă conştiin­ţa că nu numai posteritatea dar şi contemporaneitatea deosebeşte — fără greş şi fără întîrziere — autenticul de impostură, originalitatea de con­trafacere, combustiile adîn­ci de in­cendiile păioaselor... Pentru a-ţi dobîndi ţărmul tău in literatură şi artă este nevoie mai în­­tîi de curajul tăcerii îndelungate in faţa rostirilor altora, fie acestea de­­cisiv-strivitoare sau simplu-intempes­­tive. Şi este nevoie, mai apoi, de cura­jul rostirii proprii în faţa tăcerii alto­ra, fie ele ale unor potrivnicii perso­nale, fie la un moment dat ale întregii societăţi conjurate, în condiţiile începuturilor mele li­terare, care n-au cunoscut consonan­ţă şi încurajare decât în climatul de probitate al cenaclului lui E. Lovi­­nescu sau în jurul generoaselor aripi discrete ale lui Al. Rosetti şi Per­­pessicius, obscuritatea poeziei şi chiar obscurizarea ei cu tot dinadinsul ve­neau dintr-o dramatică opintire de frondă, dintr-un profund justificat — atunci — spirit de ripostă. Dacă, în urmă cu atît amar de ani însuşi asediul tăvălugurilor ne con­damna la „încifrare“ — iar noi, in­­corporînd unei tehnici de pildă mal­­larméene conţinutul realităţilor noas­tre, transformam incifrarea în singu­ra nobleţe şi singurul avut greu de jefuit al poeziei, realităţi evidente ne încredinţează astăzi că mai degrabă o nouă limpezime incandescentă s-ar cuveni să fie răspunsul poeziei şi no­bleţea­­ ei adevărată. Cu astrele din cer, dar şi cu oame­nii de pe pămînt, totul ne invită la dialog. Şi nici un scriitor nu se poate re­fuza acestei finalităţi. In acest sens, alăturîndu-ni-se cu doveditul lor spor de receptivitate, numeroşi lectori avizaţi ne argumen­tează că poezia, literatura, arta în ge­nere ar putea însemna pentru ei — pe totdeauna de aici înainte, fără concesii şi fără artificii gesticularde — farmec unanim intuit, cunoaştere de sine şi îmbogăţire a conştiinţei, un fir călăuzitor pe de­asupra oricăror întreruperi, scăderi de suflu sau alie­nări, un luminiş de speranţă şi de în­demn­­ al dăinuirii omului şi dincolo de existenţa lui fizică. Monologurile deocamdată indesci­frabile pot în deplină libertate să-şi păstreze dreptul şi chiar explicaţia lor, de vreme ce înfruntările se fac în contemporaneitate. Confruntările însă, mai trudnice, se fac în timp. Şi numai ele decid. In perspectiva lor, e greu să nu ţi­nem seama de robusteţea nativă a so­lului uman îndelung răbdător, de op­tica nedereglată a celor care înaintea noastră au trecut fără vătămări esen­ţiale printre capcanele timpului; e greu să nu ţinem seama de demnita­tea­­concepţiilor, viziunii, sensibilită­ţii — parcă şi răspunderilor — oame­nilor între care trăim, lumii din care facem parte. Nu numai referindu-ne la aceşti oameni, la această lume dar mai ales referindu-le, dindu-le socoteală în fe­lul nostru, cea mai sigură îmbărbă­tare în munca pe care o facem (şi chezăşie, căci nu e totuşi o muncă la fel cu oricare alta), ne-o dă gîndul că în toate strădaniile de laborator nu ne-am bizuit exclusiv pe propriile foraje în eprubete, ci şi pe încrede­rea noastră în acumulările şi verifi-' cările fondului aperceptiv ,general , că, aşadar, orientîndu-ne cu cea mai neabătută stricteţe după gustul nos­tru, am mers totodată şi în intîmpi­­narea consensului public. Lectura putea să fie altcîndva, după versul lui Logan Pearsall Smith re­luat de Valery Larbaud, un „viciu nepedepsit“. Literatura pe care o încredinţăm astăzi statornicilor noştri prieteni, ci­titorii, o înţelegem drept oficiere. Nu viciu ,al spiritului. Tocmai în privinţa vicioaselor meandre ale „hermetismului" pe care cu atîţia ani în urmă G. Călinescu mi le semnala în cadrul unei pole­mici de juneţe (v. „Adevărul literar" nr. 834, 1936 şi „Gazeta“ nr. 827, 1936) vreau să precizez că au fost atunci şi alţi critici de prestigiu care au aju­tat limpezirilor­­mele ulterioare. Perpessicius, de pildă, ferm cu de­licateţă in exigent cu satirul, mă plasa „la emisferul purităţilor gla­ciale" printre „poeţii modului her­metic" sugerîndu-mi că aceştia „îşi au clipele lor, să le zicem meditera­­nee, de înseninare, de aspiraţii către azururile clare“ (în „Acţiunea“, sept. 1943). Pompiliu Constantinescu, de ase­menea (în „Vremea" nr. 456/1936), fă­­r-c­a Unele observaţii Valabile mereu : „Ceea ce interesează nu este achizi­ţia formală ci jocul acelei transpa­renţe interioare Ce se numeşte sim­ţire poetică..." autorul izbutind „s-o capteze în cristale veritabile, şlefuite ca in nişte cuiburi din care viul emo­ţiei nu s-a scurs... Sentimentul se pu­rifică, se abstractizează — flacără albă al cărei pîlpi­t e rece, şi totuşi arzător“. Era cu atît mai convingător criti­cul cu cit, pentru critica literară în­săși, el sublinia fără ezitare adevă­ruri de un interes general și perma­nent : „Un critic n-are dreptul să judece decit ce i se prezintă, lămurind per­sonalitatea scriitorului fără să o de­formeze după un anumit deziderat­­prin sau după o nălucă..." La rîndul său, marele promotor al literaturii române moderne E. Lovi­­nescu (in „Istoria literaturii", 1937) semnala modestelor mele începuturi obstacolul încifrării astfel: „Artă de maturitate şi nu de elan. Poetul apar­ţine categoriei scriitorilor ce fac din­­trinsa o rezistenţă învinsă. Aproape nu e poezie, cu inspiraţie de altfel certă, în care să nu simţi intenţia de a împiedica materia lirică venită in fuziune, fie chiar prin obstacolul unei topice verbale neobişnuite, ce stînjeneşte — o clipă — adeziunea totală pe care o merită acest artist dificil cu el însuşi şi cu noi“. Clar, despre imperativul clarităţii mi se vorbea în aceste judecăţi cu toată bunăvoinţa şi urbanitatea ex­presiei lor. Dincolo de eleganţa formulării, se străvedea o certă referire la nevoia descătuşării din anumite preconcepte sau opţiuni de moment. Era în vremea cînd — în adevăr — chiar în prefaţa intitulată „Şovăire" a primului meu volum, propovădu­­iam despre versuri că» ar fi ca nişte Intacte şiruri de păduri Simetrice pe-o zare, printre A căror nopţi, de-acum t­impuri Simt paşii care or să intre... Fericite erezii de carton vopsit cu nimburi de aur, ale juvenilităţii te­ribile ! Sfinte înfumurări ale vîrstei de atunci ! Ai cui erau paşii aceştia impuri, de care­ mă temeam să nu-mi invadeze versurile ? Evident, ai citi­torilor erau, la alcătuirea ediţiei de faţă, aver­tismentele unor critici ca E. Lovi­­nescu („dificil cu el însuşi — şi cu noi"), Pompiliu Constantinescu („in­chiziţie formală...“), Perpessicius („e­­misferul purităţilor glaciale...", G. Că­linescu („hermetism barbian...") m-am ţinut obligat faţă de mine însumi să le folosesc dinadins şi din plin. Pen­tru că aceste caracterizări nu veneau din partea unor redactori responsa­bili de autori după modelul „redac­torilor responsabili de carte“ breve­tat atîta vreri­e la noi. Pe drept, cred, le-am socotit nişte glasuri prieteneşti bine sfătuitoare, ele încurajîndu-mi propriul îndemn fie de a-mi defrişa singur buturugile uscate din pădure, prea hermetice sau prea accesibile, fie de a încerca plantarea unor arbori noi. In perspectiva de flăcări sacre a rugurilor sacerdotale, sau în faţă cu verdictul de cenuşă fără îndurare al crematoriilor laice, a alege între ce­­ te reprezintă şi ce nu, adică în fond a alege între ce ai adăugat­ poate nu­mai la efemeridele vremii tale, poate şi la coloana infinită a viitorului, rămine o obligaţie stringentă, vitală. Nescutită însă nici ea de incertitu­dini. Tot ce ne stăm în putinţă — este evitarea incinerărilor premature. Cicerone Theodorescu VASILE PAVLOVICS : Muzeu din Cracovia (rus) : • CRONICĂ MTIRARĂ ................................... ........... J ‘ O' ( .'Si'ft'. .. \ •.­­ ' S­­ ' ■ ...................................._________________ ....................................................■'__________.................................................................«J 3 D. POPOVICI: „Romantismul românesc“, „Poezia lui Mihai Eminescu“ D­­IN întinsa şi re­lativ necunoscuta operă critică a lui D. Popovici, s-au tipărit de curînd sub îngrijirea Ioanei Petrescu (Popovici) două importante studii : Romantismul românesc şi Poe­zia lui Mihai Eminescu, amîndouă, de fapt, cursuri universitare, ca majori­tatea celorlalte ale autorului. Acest început trebuie neapărat continuat. Pînă ce vor vedea lumina tiparului şi restul scrierilor lui D. Popovici, unele de o mare valoare pentru cu­noaşterea literaturii noastre din seco­lul trecut, nu putem pierde prilejul de a consacra celor două cărţi apărute în tot mai interesanta colecţie Lyceum cîteva rînduri. Poezia lui Mihai Eminescu (expusă sub formă de curs în 1947—1948 şi litografiată la Cluj în 1948) este, fără îndoială, un studiu temeinic şi infor­mat. Ar fi fost bine dacă el se tipă­rea împreună cu un curs anterior des­pre Eminescu în critica şi istoria lite­rară, compus din două părţi, din care prima n-a fost niciodată publicată, fiindcă, aşa cum ni se înfăţişează astăzi, Poezia lui Mihai Eminescu porneşte evident de la o „îndelungată peregrinare“ prin critica eminesciană, deschizîndu-se chiar asupra unei pri­viri critice în care D. Popovici îşi rezumă punctele de vedere din celă­lalt curs în legătură cu „literatura ştiinţifică“ despre Eminescu. Dacă peste Gherea, Maiorescu, Dragomi­­rescu, Vianu, autorul trece acum foarte repede, împotriva „impresioniştilor" nu se dă în lături de a rupe cîteva lănci. Impresioniştii sînt, fireşte, Lo­­vinescu şi Călinescu. Pentru meritele eminescologice ale primului, D. Po­povici nu are, vădit, nici o considera­ţie. Celui din urmă i se recunosc lărgimea de orizont, pregătirea filo­zofică şi o bună stăpînire a proble­mei. Dar, nici nu ne-am fi aşteptat la altceva, mult mai mare greutate au învinuirile sub care D. Popovici striveşte pe autorul Vieţii lui Mihai Eminescu, ca să decerneze, în sfîrşit, lui D. Caracostea laurii pentru „cea mai organică interpretare a operei lui Eminescu“, G. Călinescu rămînînd „sclavul impresiei imediate“ și ne­­fiind chiar impecabil informat de vreme ce face pe Hugo Grotius englez (ceea ce, în paranteză fie zis, nu e tocmai exact, însă ne dă o idee de spiritul cam șicanator al caracteri­zării), D. Caracostea are în schimb marele merit, să luăm notă, de a nu mai separa în analiza poeziei emi­nesciene forma de fond, aşa cum făcea Maiorescu „şi cum continuă să creadă, sub influenţa lui, criticii ro­mâni“ ! Nici vorbă că lucrarea lui D. Po­povici se cade judecată în ea însăşi şi nu în funcţie de acest preambul teoretic. Biografia, fără să aducă date noi şi admiţînd din cele vechi cîteva greşite ,(20 decembrie 1849 ca zi de naştere), este utilă mai ales sub latura definirii ideilor literare ale poetului. Slăbiciunea lui D. Popovici este şi aici pentru formaţia intelectuală şi pentru ideologia unui scriitor. El în­cepe prin a descrie, după elementele de care dispune, biblioteca lui Gh. Eminovici şi încheie cu harta lecturi­lor lui Eminescu (pe urmele lui Căli­nescu, desigur, dar organizînd altfel lucrurile). O biografie interioară nu găsim totuşi în carte fiindcă D. Po­povici întocmeşte mai cu plăcere (şi cu erudiţie incontestabilă) inventarul bibliotecii din Cernăuţi, pe care se zicea că Eminescu a citit-o în între­gime, decit înalţă, pe această temelie culturală, un portret adevărat. Urmă­toarele capitole examinează istoric şi cronologic Momentul literar, începu­turile poetice şi Primele afirmări. Acum se desluşeşte mai bine tipul de analiză erudită a lui D. Popovici, fără o percepţie propriu-zisă a poeticului. De-aş avea este comparată cu Doina lui Alecsandri şi acolo unde simpla citare ar fi ilustrat elementele comune ale gîndirii lirice, D. Popovici se pierde în nesfîrşite subtilităţi. De aici se trage, am impresia, fastidioasa a­­naliză din manualele de liceu care împarte Doina, mediocră, a lui A­­lecsandri în trei momente etc. In schimb, peste Frumoasă-i şi peste De-aş muri ori de-ai muri ,Arge trece cu nemeritată uşurinţă. Cît de inte­resant poate fi, la D. Popovici, exa­menul variantelor, al genezei unei poezii, ne dăm seama abia din para­graful foarte lung despre Mortua est sfîrşit cu o analiză „tehnică" în ma­niera lui Caracostea. Toată această operaţie de demontare a versurilor poate părea de o dulce zădărnicie, dar are, cînd are, un farmec aparte. Urmărind evoluţia versului prim din Mortua est, de la forma iniţială : Făclie de veghe pe umezi morminte, sub raportul unificării fonetice şi sti­listice, D. Popovici reuşeşte să ne dea pentru o clipă iluzia că am surprins unul din secretele tehnicii lui Emi­nescu. Supoziţiile sale nu sunt doar atractive, dar şi foarte riguroase. Din­colo însă de aceste pagini care ar putea figura într-o antologie critică, se întîmplă ca analiza să rămînă „conţinutistă“, adică pur noţională, ignorînd concretul poetic. Cînd Eminescu scrie foarte de tim­puriu : „O, dulce­ înger blind, / Cu ochi uimiţi de mari, / La ce mai reapari / Să-ngreui al meu gînd ?“, nu atît primul, cît ultimul vers ne atrage luarea aminte printr-o meta­foră tipic eminesciană (şi nu sintem­ decit în 1865). Amintirea femeii-înger care „îngreuie“ sufletul poetului nu e doar o prevestire a extraordinarei Mortua est (deşi este şi asta), dar are acea diafanitate materială spe­cifică lui Eminescu, umplînd o expre­sie abstractă, prin folosinţă comună, de nu ştiu ce materie densă, inefa­bilă. Un caz încă mai grăitor îl con­­stituie interpretarea „contradicţiei logice" din strofa : „Trecut-ai cînd , ceru-i cîmpie senină, / Cu rîuri de lapte şi flori de lumină, / Cînd norii cei negri par sombre palate / De luna regină pe rînd vizitate“. D. Ca­racostea încercase să împace imagi­nea cerului senin cu aceea a norilor, zicînd că Eminescu nu contemplă cerul de pe pămînt ci dintr-un alt punct al spaţiului. Lui D. Popovici explicaţia nu i se pare suficientă şi propune o alta : „...tabloul ce se des­făşoară în faţa poetului este atît de vast, incit, repartizaţi în cîmpuri di­ferite, norii să poată exista fără să împiedice ploaia de raze şi ninsoarea de stele din alte sectoare...“ Iată cum se poate transcrie o metaforă în lim­baj logic! Cînd mai firesc este să spuneri că Eminescu nu „descrie“ cerul, n-are viziunea cerului feno­menal, ci contemplă cerul sub specie absolută. Restul cărţii cuprinde analiza teme­lor principale ale lui Eminescu : so­cietatea, dragostea, mitologia, titanis­­mul. Nu se poate tăgădui utilitatea unei astfel de analize didactice, supe­rioară prin exactitatea şi erudiţia tuturor analizelor pe care le-am în­­­­văţat în şcoală şi în facultate. Insă limitele ei sînt la fel de clare pentru toată lumea. D. Popovici presupune mereu că Eminescu cînta natura sau dragostea şi­ interpretează de exemplu Luceafărul ca un poem epic pe o temă titaniană. Fiindcă nu intră hotă­­rît într-o temă sau alta, Melancolie, Strigoii, Călin, parte din Scrisori, nu sînt deloc examinate. Perspectiva an­tologică asupra poetului, promisă în Introducere, nu se realizează, căci titanismul (care este descoperirea lui D. Popovici) nu joacă rolul unui ele­ment de coerenţă ci este o temă intre altele. Romantismul românesc pune în lu­mină o altă însuşire esenţială a cri­ticii lui D. Popovici: spiritul compa­ratist. Puţini au avut despre prima jumătate a secolului XIX o cunoş­tinţă mai temeinică şi mai cuprinză­toare decit acest elev al lui Balden­­sperger şi Hazard. Ceea ce mi se pare remarcabil în Romantismul ro­mânesc — de fapt, un curs despre prima perioadă romantică (1829—1840) — nu este caracterul de sinteză şi numai cu greu am putea deduce din scurta introducere „ce este romantis­mul" pentru D. Popovici, doar tabloul vieţii culturale din epoca premergă­toare revoluţiei, înfăţişarea „marilor iniţiative culturale“ şi a ideologiei literare a momentului. Pe acest fun­dal minuţios alcătuit şi extrem de precis, vin să-şi ocupe locul scriitorii" generaţiei lui Asachi şi Heliade; din situarea lor istorică, D. Popovici trage toate consecinţele necesare pentru operă. Nu-l vom consulta pe autorul Romantismului românesc pentru ana­lizele estetice, insuficiente, la elegiile lui Cîrlova şi Alexandrescu, la Sbu­­rătorul, fie că e vorba de marile în­drăzneli din Căderea dracilor. Dar vom apela la D. Popovici de cite ori vom voi să înţelegem formarea unei doctrine literare sau confruntarea ideilor şi a acţiunilor culturale în epoca prepaşoptistă. La acest capitol el rămine neîntrecut. Cît priveşte speranţa lui de a opune „impresionis­mului“ ca şi „estetismului“ o istoria literară totală, aceasta nu poate fi luată în considerare cu seriozitate. Tipul de istorie literară practicat de D. Popovici nu este altul decit acela universitar, cu mai multă subtilitate şi maleabilitate, dar alergînd con­secvent pe planuri exterioare operelor ca atare : izvoare, modele, comparaţie, idei, teme, tehnică. Sigur că litera­tura are a face, într-o măsură mai r­ică­ sau mai mare, cu toate acestea , dar nu poate fi prinsă în ochiurile plasei, oricît de bine întocmită. Nicolae Manolescu

Next