Contemporanul, iulie-decembrie 1969 (Anul 23, nr. 27-52)
1969-09-19 / nr. 38
Matera M ARBORE • DINTRE cele cinci minuni ale Moldovei de Nord, Arbore singură este biserică de ţară. Moldoviţa şi Suceviţa sunt mînăstiri — zidurile lor împărăteşti sunt înconjurate gospodăreşte de trapeze şi chilii. Voroneţul şi Gura Humorului mai păstrează aburul medieval al sutanelor şi amintirea umbroasă a muntelui Athos. Numai Arbore a fost dintotdeauna înconjurată numai de pruni sălbăticiţi de cimitir iobag, numai Arbore a fost întotdeauna biserică ţărănească de sat Această neşovăitoare aparenţă a lăsat în aer miresme şi umbre de care simţurile noastre se îmbată. Pădurea de cruci de la Arbore este tot ceea ce memoria mea păstrează mai melodios şi mai înalt din timp Apropierea de biserica înflorită cu sfinţi verzui îi dă, desigur, o gamă în plus, dar şi numai ea, pădurea de cruci, ar fi în stare să smulgă memoriei mele adîncite şi tremurătoarele acorduri. Nu folosesc nici o metaforă. Pădurea de cruci nu este o figură de stil menită să sugereze o eliptică şi exagerată comparaţie. Cimitirul din Arbore, cu crucile lui de 2—3 metri înălţime, dese încît stau să-şi împletească braţele ca pe nişte crengi, sugerează într-o aşa măsură pădurea, încît lipsa rădăcinilor este neînsemnată, încît se poate face abstracţie de ea, dacă nu cumva gîndul nostru nerostit a substituit rădăcinilor albele oase semănate acolo. Spuneam că, înalte şi dese, crucile amintesc o pădure, dar numai acolo, văzîndu-le, descoperind lipsa aproape totală a numelor şi inscripţiilor funerare, realizezi cît de apropiat de vegetal este acest ciudat monument uman, cît de mult omul trece aici nu în mormînt, ci în codru, nu in moarte, ci în cosmos. Copacii adevăraţi crescînd ici-colo, printre cruci, întăresc sentimentul pădurii pînă la halucinaţie şi nici o mirare nu s-ar naşte dacă din braţele întinse de zeci de ani ar înflori plopi şi ar înverzi frunze. Păsările pot oricînd veni să-şi pună cuibul la subsuorile lor şi de secole ciocănitoarele se încăpăţînează să le cerceteze cu ciocul. Nici o mirare nu s-ar naște acolo dacă, de pe zidurile pictate ale bisericii, apostolii s-ar îndrepta spre cimitir, într-o miraculoasă reconstituire . Ana Blandiana Eveniment editorial Sadoveanu • AU apărut primele trei volume dintr-o serie (nenumerotată) de douăsprezece, care va reuni, pentru prima dată, cea mai largă culegere din operele lui Mihail Sadoveanu destinată marelui public. Atît prin tiraj (50 000 ex. broșate plus 5 COD legate) cît și prin textul ediţiei, publicat integral şi stabilit pe baza ediţiilor apărute înainte de seria de Opere în 21 de volume, noua serie constitue un moment esenţial în receptarea creaţiei monumentale a genialului scriitor. Primele trei volume cuprind : I. Hanu Ancuţei — Nopţile de sînziene — Ostrovul lupilor II. Creanga de aur — Măria Sa puiul pădurii — Nunta Domniţei Ruxandra III. Locul unde nu s-a întîmplat nimic — Demonul tinereţii — Oameni din lună Următoarele patru volume sînt la tipar şi vor apare la începutul anului viitor. Ara sugera Editurii pentru literatură să desăvîrşească această valoroasă iniţiativă, atît de bine venită, prin editarea, în colaborare cu „Electrecordul”, a unui disc conţinînd excepţionala cuvîntare a lui G. Călinescu rostită în Aula Academiei la sărbătorirea a 80 de ani de la naşterea lui Mihail Sadoveanu. Este, fără îndoială, atît prin conţinut cît şi prin tonul cu care a fost rostită, capodopera exegezei sadoveniene, şi o mărturie emoţionantă a „dialogului generaţiilor" care a existat între cei mai mari dintre cei mari ai acestei culturi. Amiaza Pasărea ce se ridică de pe un vîrf zboară în plutele cît cedrii de mari. A fost un salt ca dintr-o tranşee, prăbuşindu-se în alta. Acolo stă goală ca o fee. Fierbe tufişul cu ciubuci de nori, nisipurile ard, din ele încă un soare creşte pe o tulpină. Îl smulg uşor şi îl aduc în grădină. Cu un condei gata să sune, povestesc această minune. Dragoș Vrânceanu AGENDA . LITERATURA ROMÂNĂ Versuri GEORGE LESNEA : Ulcioare de piatră. Editura „Junimea“, 120 p., 5 lei. GRIGORE HAGIU : Spaţiile somnului. Editura pentru literatură, 164 p., 8,75 lei. GH. IONESCU-GION : Versuri. Editura pentru literatură, 176 p, 8,75 lei. ALEXANDRU LUNGU : Altceva decit umbra. Editura pentru literatură, 242 p., 11,50 lei. GEORGE BOITOR : Scara de apă (poeme). Editura pentru literatură, 120 p„ 6,50 lei. OVIDIU HOTINCEANU : Sămînţa. Editura tineretului, colecţia „Luceafărul“, 76 p„ 6 lei. N. DUMBRAVĂ : Duminica pădurilor. Editura militară, 102 p. 4,75 lei. SIMON AJARESCU : Biopoeme. Editura tineretului, 120 p., 5,50 lei. Prozi LUCIA MANTU : Miniaturi. Editura tineretului, colecţia „Nuvele de ieri şi de azi“, 160 p., 4 lei. MARIA ARSENE : Pianoforte. In afară de luni (2 volume). Cu un cuvînt înainte al autorului. Editura pentru literatură, 882 p., 27 lei. AL. I. GHILIA : Secol nervos... (povestiri). Editura pentru literatură, 286 p„ 6 lei. ȘTEFAN LUCA : Penumbre (roman) Edituratineretului, 226 p., 7,75 lei. VIRGILIU MONDA : Statuia (roman). Editura pentru literatură, 293 p„ 7,25 lei. La o ediţie de autor A ALEGE INTRE CE TE REPREZINTĂ ŞI CE NU IND după douăzeci, treizeci, sau chiar patruzeci de ani cărţile pe care ■ le-ai scris izbutesc să mai treacă examenul lecturii în public, al tiparului şi al retipăririlor, lesne te-ai putea lăsa ispitit să crezi în rezistenţa lor măcar pe încă un număr similar de ani viitori... Ai putea socoti aceasta o perspectivă cel puţin plauzibilă dacă nu şi îndreptăţită. Şi totuşi. La un examen mai sever, acela de unul singur, nimic şi cu nici un preţ nu-ţi îngăduie — fiind în viaţă — să le păstrezi intacte, indiferent dacă aşa au circulat ani de-a rîndul. Bagi de seamă, într-un tîrziu, că — și în literatură — cu cît afirmarea premiselor se precipită, cu atît confirmarea concluziilor nu se grăbește. O neîmblinzită obsesie ajunge, cu timpul, finalizarea acelui cîntec propriu căruia un Saint-John Perse îi solicitai cu asprime de sine rigorile şi unicitatea, dorindu-şi-1 comme il n’en fut jamais chanté... Că e vorba de vuetul lirismului claustrat în scoicile cu perle sau de apetenţa epicului eliberat al mării — şi într-un caz şi în celălalt ai mereu sentimentul că, plecînd, rămîi datornic cuiva. Datornice, în materia vie în care ai crezut şi care te-a înflăcărat cîndva, simţi îngrijorarea şi nevoia de a interveni. Cu noi şi mai decise răspunsuri la insatisfacţiile scrupulului estetic. Cu ochiul autocritic al maturităţii. Cu setea lucidă a extirpărilor integrale, a eliminărilor parţiale, a retuşurilor — cu toate că in realitate nici ele niciodată definitive şi niciodată îndeajuns! Trebuie să operezi insă , ca un chirurg care îndepărtează celule sau ţesuturi întregi atinse de eroziunea timpului, degradate, mortificate, inutile. Orice autor de la o anumită vîrstă in sus (fără a-şi amenaja idilic istoria devenirilor sau avatarurilor sale şi fără a-şi trece cu vederea ci dimpotrivă exemplificîndu-şi, pe alocuri, chiar concesiile, impasurile, erorile) îşi poate pune problema desluşirii cît mai exact a profilului scriselor sale din diferite etape. Din toate, oricît de intens trăite, am încercat astfel să dau de o parte aglomerările inerte ale actualităţii imediate, cenuşa răcită a „maximei urgenţe", impurităţile şi resturile neviabile deşi nu mai puţin inerente unor perioade istorice de excepţională ardere. Am păstrat, aşadar, acele pagini pe care, după mai bine de 40 de ani, nutresc nădejdea că le pot încă prezenta în faţa judecătorului suveran , cel puţin cu justificarea unei imagini nici deformate de excesele şi eresurile autoidolatriei de gintă, nici temătoare de slăbiciunile care îi vor fi lăsat cicatrice, ci pur şi simplu conformă cu sine. Perimetrul, oricărei creaţii — milimetric sau colosal — e greu de delimitat altminteri decit printr-o opoziţie contributivă, printr-un contratimp perpetuu cu marii înaintaşi şi contemporani. Salvarea din aceste iminente înecuri o poţi aştepta numai situîndu-te ca un ţărm singuratic faţă de ele şi numai afirmîndu-ţi rezistenţa la bătaia tuturor valurilor, modelor, similitudinilor. Nu pentru a te smulge din ambianţa universală, naţională, socială ci tocmai în încercarea de a le plămădi, artistic, o altă perspectivă şi un nou relief. Temeiul asigurător ţî-i dă conştiinţa că nu numai posteritatea dar şi contemporaneitatea deosebeşte — fără greş şi fără întîrziere — autenticul de impostură, originalitatea de contrafacere, combustiile adînci de incendiile păioaselor... Pentru a-ţi dobîndi ţărmul tău in literatură şi artă este nevoie mai întîi de curajul tăcerii îndelungate in faţa rostirilor altora, fie acestea decisiv-strivitoare sau simplu-intempestive. Şi este nevoie, mai apoi, de curajul rostirii proprii în faţa tăcerii altora, fie ele ale unor potrivnicii personale, fie la un moment dat ale întregii societăţi conjurate, în condiţiile începuturilor mele literare, care n-au cunoscut consonanţă şi încurajare decât în climatul de probitate al cenaclului lui E. Lovinescu sau în jurul generoaselor aripi discrete ale lui Al. Rosetti şi Perpessicius, obscuritatea poeziei şi chiar obscurizarea ei cu tot dinadinsul veneau dintr-o dramatică opintire de frondă, dintr-un profund justificat — atunci — spirit de ripostă. Dacă, în urmă cu atît amar de ani însuşi asediul tăvălugurilor ne condamna la „încifrare“ — iar noi, incorporînd unei tehnici de pildă mallarméene conţinutul realităţilor noastre, transformam incifrarea în singura nobleţe şi singurul avut greu de jefuit al poeziei, realităţi evidente ne încredinţează astăzi că mai degrabă o nouă limpezime incandescentă s-ar cuveni să fie răspunsul poeziei şi nobleţea ei adevărată. Cu astrele din cer, dar şi cu oamenii de pe pămînt, totul ne invită la dialog. Şi nici un scriitor nu se poate refuza acestei finalităţi. In acest sens, alăturîndu-ni-se cu doveditul lor spor de receptivitate, numeroşi lectori avizaţi ne argumentează că poezia, literatura, arta în genere ar putea însemna pentru ei — pe totdeauna de aici înainte, fără concesii şi fără artificii gesticularde — farmec unanim intuit, cunoaştere de sine şi îmbogăţire a conştiinţei, un fir călăuzitor pe deasupra oricăror întreruperi, scăderi de suflu sau alienări, un luminiş de speranţă şi de îndemn al dăinuirii omului şi dincolo de existenţa lui fizică. Monologurile deocamdată indescifrabile pot în deplină libertate să-şi păstreze dreptul şi chiar explicaţia lor, de vreme ce înfruntările se fac în contemporaneitate. Confruntările însă, mai trudnice, se fac în timp. Şi numai ele decid. In perspectiva lor, e greu să nu ţinem seama de robusteţea nativă a solului uman îndelung răbdător, de optica nedereglată a celor care înaintea noastră au trecut fără vătămări esenţiale printre capcanele timpului; e greu să nu ţinem seama de demnitateaconcepţiilor, viziunii, sensibilităţii — parcă şi răspunderilor — oamenilor între care trăim, lumii din care facem parte. Nu numai referindu-ne la aceşti oameni, la această lume dar mai ales referindu-le, dindu-le socoteală în felul nostru, cea mai sigură îmbărbătare în munca pe care o facem (şi chezăşie, căci nu e totuşi o muncă la fel cu oricare alta), ne-o dă gîndul că în toate strădaniile de laborator nu ne-am bizuit exclusiv pe propriile foraje în eprubete, ci şi pe încrederea noastră în acumulările şi verifi-' cările fondului aperceptiv ,general , că, aşadar, orientîndu-ne cu cea mai neabătută stricteţe după gustul nostru, am mers totodată şi în intîmpinarea consensului public. Lectura putea să fie altcîndva, după versul lui Logan Pearsall Smith reluat de Valery Larbaud, un „viciu nepedepsit“. Literatura pe care o încredinţăm astăzi statornicilor noştri prieteni, cititorii, o înţelegem drept oficiere. Nu viciu ,al spiritului. Tocmai în privinţa vicioaselor meandre ale „hermetismului" pe care cu atîţia ani în urmă G. Călinescu mi le semnala în cadrul unei polemici de juneţe (v. „Adevărul literar" nr. 834, 1936 şi „Gazeta“ nr. 827, 1936) vreau să precizez că au fost atunci şi alţi critici de prestigiu care au ajutat limpezirilormele ulterioare. Perpessicius, de pildă, ferm cu delicateţă in exigent cu satirul, mă plasa „la emisferul purităţilor glaciale" printre „poeţii modului hermetic" sugerîndu-mi că aceştia „îşi au clipele lor, să le zicem mediteranee, de înseninare, de aspiraţii către azururile clare“ (în „Acţiunea“, sept. 1943). Pompiliu Constantinescu, de asemenea (în „Vremea" nr. 456/1936), făr-ca Unele observaţii Valabile mereu : „Ceea ce interesează nu este achiziţia formală ci jocul acelei transparenţe interioare Ce se numeşte simţire poetică..." autorul izbutind „s-o capteze în cristale veritabile, şlefuite ca in nişte cuiburi din care viul emoţiei nu s-a scurs... Sentimentul se purifică, se abstractizează — flacără albă al cărei pîlpit e rece, şi totuşi arzător“. Era cu atît mai convingător criticul cu cit, pentru critica literară însăși, el sublinia fără ezitare adevăruri de un interes general și permanent : „Un critic n-are dreptul să judece decit ce i se prezintă, lămurind personalitatea scriitorului fără să o deformeze după un anumit dezideratprin sau după o nălucă..." La rîndul său, marele promotor al literaturii române moderne E. Lovinescu (in „Istoria literaturii", 1937) semnala modestelor mele începuturi obstacolul încifrării astfel: „Artă de maturitate şi nu de elan. Poetul aparţine categoriei scriitorilor ce fac dintrinsa o rezistenţă învinsă. Aproape nu e poezie, cu inspiraţie de altfel certă, în care să nu simţi intenţia de a împiedica materia lirică venită in fuziune, fie chiar prin obstacolul unei topice verbale neobişnuite, ce stînjeneşte — o clipă — adeziunea totală pe care o merită acest artist dificil cu el însuşi şi cu noi“. Clar, despre imperativul clarităţii mi se vorbea în aceste judecăţi cu toată bunăvoinţa şi urbanitatea expresiei lor. Dincolo de eleganţa formulării, se străvedea o certă referire la nevoia descătuşării din anumite preconcepte sau opţiuni de moment. Era în vremea cînd — în adevăr — chiar în prefaţa intitulată „Şovăire" a primului meu volum, propovăduiam despre versuri că» ar fi ca nişte Intacte şiruri de păduri Simetrice pe-o zare, printre A căror nopţi, de-acum timpuri Simt paşii care or să intre... Fericite erezii de carton vopsit cu nimburi de aur, ale juvenilităţii teribile ! Sfinte înfumurări ale vîrstei de atunci ! Ai cui erau paşii aceştia impuri, de care mă temeam să nu-mi invadeze versurile ? Evident, ai cititorilor erau, la alcătuirea ediţiei de faţă, avertismentele unor critici ca E. Lovinescu („dificil cu el însuşi — şi cu noi"), Pompiliu Constantinescu („inchiziţie formală...“), Perpessicius („emisferul purităţilor glaciale...", G. Călinescu („hermetism barbian...") m-am ţinut obligat faţă de mine însumi să le folosesc dinadins şi din plin. Pentru că aceste caracterizări nu veneau din partea unor redactori responsabili de autori după modelul „redactorilor responsabili de carte“ brevetat atîta vrerie la noi. Pe drept, cred, le-am socotit nişte glasuri prieteneşti bine sfătuitoare, ele încurajîndu-mi propriul îndemn fie de a-mi defrişa singur buturugile uscate din pădure, prea hermetice sau prea accesibile, fie de a încerca plantarea unor arbori noi. In perspectiva de flăcări sacre a rugurilor sacerdotale, sau în faţă cu verdictul de cenuşă fără îndurare al crematoriilor laice, a alege între ce te reprezintă şi ce nu, adică în fond a alege între ce ai adăugat poate numai la efemeridele vremii tale, poate şi la coloana infinită a viitorului, rămine o obligaţie stringentă, vitală. Nescutită însă nici ea de incertitudini. Tot ce ne stăm în putinţă — este evitarea incinerărilor premature. Cicerone Theodorescu VASILE PAVLOVICS : Muzeu din Cracovia (rus) : • CRONICĂ MTIRARĂ ................................... ........... J ‘ O' ( .'Si'ft'. .. \ •. ' S ' ■ ...................................._________________ ....................................................■'__________.................................................................«J 3 D. POPOVICI: „Romantismul românesc“, „Poezia lui Mihai Eminescu“ DIN întinsa şi relativ necunoscuta operă critică a lui D. Popovici, s-au tipărit de curînd sub îngrijirea Ioanei Petrescu (Popovici) două importante studii : Romantismul românesc şi Poezia lui Mihai Eminescu, amîndouă, de fapt, cursuri universitare, ca majoritatea celorlalte ale autorului. Acest început trebuie neapărat continuat. Pînă ce vor vedea lumina tiparului şi restul scrierilor lui D. Popovici, unele de o mare valoare pentru cunoaşterea literaturii noastre din secolul trecut, nu putem pierde prilejul de a consacra celor două cărţi apărute în tot mai interesanta colecţie Lyceum cîteva rînduri. Poezia lui Mihai Eminescu (expusă sub formă de curs în 1947—1948 şi litografiată la Cluj în 1948) este, fără îndoială, un studiu temeinic şi informat. Ar fi fost bine dacă el se tipărea împreună cu un curs anterior despre Eminescu în critica şi istoria literară, compus din două părţi, din care prima n-a fost niciodată publicată, fiindcă, aşa cum ni se înfăţişează astăzi, Poezia lui Mihai Eminescu porneşte evident de la o „îndelungată peregrinare“ prin critica eminesciană, deschizîndu-se chiar asupra unei priviri critice în care D. Popovici îşi rezumă punctele de vedere din celălalt curs în legătură cu „literatura ştiinţifică“ despre Eminescu. Dacă peste Gherea, Maiorescu, Dragomirescu, Vianu, autorul trece acum foarte repede, împotriva „impresioniştilor" nu se dă în lături de a rupe cîteva lănci. Impresioniştii sînt, fireşte, Lovinescu şi Călinescu. Pentru meritele eminescologice ale primului, D. Popovici nu are, vădit, nici o consideraţie. Celui din urmă i se recunosc lărgimea de orizont, pregătirea filozofică şi o bună stăpînire a problemei. Dar, nici nu ne-am fi aşteptat la altceva, mult mai mare greutate au învinuirile sub care D. Popovici striveşte pe autorul Vieţii lui Mihai Eminescu, ca să decerneze, în sfîrşit, lui D. Caracostea laurii pentru „cea mai organică interpretare a operei lui Eminescu“, G. Călinescu rămînînd „sclavul impresiei imediate“ și nefiind chiar impecabil informat de vreme ce face pe Hugo Grotius englez (ceea ce, în paranteză fie zis, nu e tocmai exact, însă ne dă o idee de spiritul cam șicanator al caracterizării), D. Caracostea are în schimb marele merit, să luăm notă, de a nu mai separa în analiza poeziei eminesciene forma de fond, aşa cum făcea Maiorescu „şi cum continuă să creadă, sub influenţa lui, criticii români“ ! Nici vorbă că lucrarea lui D. Popovici se cade judecată în ea însăşi şi nu în funcţie de acest preambul teoretic. Biografia, fără să aducă date noi şi admiţînd din cele vechi cîteva greşite ,(20 decembrie 1849 ca zi de naştere), este utilă mai ales sub latura definirii ideilor literare ale poetului. Slăbiciunea lui D. Popovici este şi aici pentru formaţia intelectuală şi pentru ideologia unui scriitor. El începe prin a descrie, după elementele de care dispune, biblioteca lui Gh. Eminovici şi încheie cu harta lecturilor lui Eminescu (pe urmele lui Călinescu, desigur, dar organizînd altfel lucrurile). O biografie interioară nu găsim totuşi în carte fiindcă D. Popovici întocmeşte mai cu plăcere (şi cu erudiţie incontestabilă) inventarul bibliotecii din Cernăuţi, pe care se zicea că Eminescu a citit-o în întregime, decit înalţă, pe această temelie culturală, un portret adevărat. Următoarele capitole examinează istoric şi cronologic Momentul literar, începuturile poetice şi Primele afirmări. Acum se desluşeşte mai bine tipul de analiză erudită a lui D. Popovici, fără o percepţie propriu-zisă a poeticului. De-aş avea este comparată cu Doina lui Alecsandri şi acolo unde simpla citare ar fi ilustrat elementele comune ale gîndirii lirice, D. Popovici se pierde în nesfîrşite subtilităţi. De aici se trage, am impresia, fastidioasa analiză din manualele de liceu care împarte Doina, mediocră, a lui Alecsandri în trei momente etc. In schimb, peste Frumoasă-i şi peste De-aş muri ori de-ai muri ,Arge trece cu nemeritată uşurinţă. Cît de interesant poate fi, la D. Popovici, examenul variantelor, al genezei unei poezii, ne dăm seama abia din paragraful foarte lung despre Mortua est sfîrşit cu o analiză „tehnică" în maniera lui Caracostea. Toată această operaţie de demontare a versurilor poate părea de o dulce zădărnicie, dar are, cînd are, un farmec aparte. Urmărind evoluţia versului prim din Mortua est, de la forma iniţială : Făclie de veghe pe umezi morminte, sub raportul unificării fonetice şi stilistice, D. Popovici reuşeşte să ne dea pentru o clipă iluzia că am surprins unul din secretele tehnicii lui Eminescu. Supoziţiile sale nu sunt doar atractive, dar şi foarte riguroase. Dincolo însă de aceste pagini care ar putea figura într-o antologie critică, se întîmplă ca analiza să rămînă „conţinutistă“, adică pur noţională, ignorînd concretul poetic. Cînd Eminescu scrie foarte de timpuriu : „O, dulce înger blind, / Cu ochi uimiţi de mari, / La ce mai reapari / Să-ngreui al meu gînd ?“, nu atît primul, cît ultimul vers ne atrage luarea aminte printr-o metaforă tipic eminesciană (şi nu sintem decit în 1865). Amintirea femeii-înger care „îngreuie“ sufletul poetului nu e doar o prevestire a extraordinarei Mortua est (deşi este şi asta), dar are acea diafanitate materială specifică lui Eminescu, umplînd o expresie abstractă, prin folosinţă comună, de nu ştiu ce materie densă, inefabilă. Un caz încă mai grăitor îl constituie interpretarea „contradicţiei logice" din strofa : „Trecut-ai cînd , ceru-i cîmpie senină, / Cu rîuri de lapte şi flori de lumină, / Cînd norii cei negri par sombre palate / De luna regină pe rînd vizitate“. D. Caracostea încercase să împace imaginea cerului senin cu aceea a norilor, zicînd că Eminescu nu contemplă cerul de pe pămînt ci dintr-un alt punct al spaţiului. Lui D. Popovici explicaţia nu i se pare suficientă şi propune o alta : „...tabloul ce se desfăşoară în faţa poetului este atît de vast, incit, repartizaţi în cîmpuri diferite, norii să poată exista fără să împiedice ploaia de raze şi ninsoarea de stele din alte sectoare...“ Iată cum se poate transcrie o metaforă în limbaj logic! Cînd mai firesc este să spuneri că Eminescu nu „descrie“ cerul, n-are viziunea cerului fenomenal, ci contemplă cerul sub specie absolută. Restul cărţii cuprinde analiza temelor principale ale lui Eminescu : societatea, dragostea, mitologia, titanismul. Nu se poate tăgădui utilitatea unei astfel de analize didactice, superioară prin exactitatea şi erudiţia tuturor analizelor pe care le-am învăţat în şcoală şi în facultate. Insă limitele ei sînt la fel de clare pentru toată lumea. D. Popovici presupune mereu că Eminescu cînta natura sau dragostea şi interpretează de exemplu Luceafărul ca un poem epic pe o temă titaniană. Fiindcă nu intră hotărît într-o temă sau alta, Melancolie, Strigoii, Călin, parte din Scrisori, nu sînt deloc examinate. Perspectiva antologică asupra poetului, promisă în Introducere, nu se realizează, căci titanismul (care este descoperirea lui D. Popovici) nu joacă rolul unui element de coerenţă ci este o temă intre altele. Romantismul românesc pune în lumină o altă însuşire esenţială a criticii lui D. Popovici: spiritul comparatist. Puţini au avut despre prima jumătate a secolului XIX o cunoştinţă mai temeinică şi mai cuprinzătoare decit acest elev al lui Baldensperger şi Hazard. Ceea ce mi se pare remarcabil în Romantismul românesc — de fapt, un curs despre prima perioadă romantică (1829—1840) — nu este caracterul de sinteză şi numai cu greu am putea deduce din scurta introducere „ce este romantismul" pentru D. Popovici, doar tabloul vieţii culturale din epoca premergătoare revoluţiei, înfăţişarea „marilor iniţiative culturale“ şi a ideologiei literare a momentului. Pe acest fundal minuţios alcătuit şi extrem de precis, vin să-şi ocupe locul scriitorii" generaţiei lui Asachi şi Heliade; din situarea lor istorică, D. Popovici trage toate consecinţele necesare pentru operă. Nu-l vom consulta pe autorul Romantismului românesc pentru analizele estetice, insuficiente, la elegiile lui Cîrlova şi Alexandrescu, la Sburătorul, fie că e vorba de marile îndrăzneli din Căderea dracilor. Dar vom apela la D. Popovici de cite ori vom voi să înţelegem formarea unei doctrine literare sau confruntarea ideilor şi a acţiunilor culturale în epoca prepaşoptistă. La acest capitol el rămine neîntrecut. Cît priveşte speranţa lui de a opune „impresionismului“ ca şi „estetismului“ o istoria literară totală, aceasta nu poate fi luată în considerare cu seriozitate. Tipul de istorie literară practicat de D. Popovici nu este altul decit acela universitar, cu mai multă subtilitate şi maleabilitate, dar alergînd consecvent pe planuri exterioare operelor ca atare : izvoare, modele, comparaţie, idei, teme, tehnică. Sigur că literatura are a face, într-o măsură mai rică sau mai mare, cu toate acestea , dar nu poate fi prinsă în ochiurile plasei, oricît de bine întocmită. Nicolae Manolescu