Contemporanul, 2012 (Anul 23, nr. 1-12)

2012-02-01 / nr. 2

CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ 36»I: Iubite tată, m-ai întrebat recent de ce afirm că mi-ar fi teamă de tine. N-am ştiut, ca de obicei, ce să-ţi răspund, în ■ parte, tocmai din teama mea faţă de tine, în parte, fiindcă motivarea acestei temeri ar fi inclus amănunte pe care nu le-aş fi putut aduce laolaltă nici pe jumătate într-o discuţie.” Acestea sunt primele rânduri ale unei celebre scrisori care, însă, nu a ajuns niciodată la destinaţie şi care a fost interpretată în cele mai diverse moduri cu putinţă, rămasă, aşa cum a fost, în categoria operelor postume ale lui Franz Kafka, cel care scria aceste cuvinte în anul 1919. Determinată, cel puţin ca punct de pornire, de încercarea lui Kafka de a explica, în faţa tatălui său, eşecul celei de-a treia tentative de mariaj pe care o întreprindea şi scrisă în perioada în care tânărul scriitor se afla într-o pensiune din nordul oraşului Praga, sperând să se refacă, astfel, mai uşor, scrisoarea aceasta a rămas în manuscris, autorul ei însuşi ezitând să o trimită, după cum îi va mărturisi, în anul 1920, Milenei Jesenska. Max Brod este cel care face, pentru prima dată, câteva referiri la acest tulburător text, în 1937, în lucrarea sa biografică dedicată lui Kafka, însă el nu citează scrisoarea integral, pe de o parte din dorinţa de a menaja sentimentele familiei, iar pe de alta, pentru că nu ştia cum să rezolve dilema în faţa căreia era pus în ceea ce priveşte încadrarea textului, care părea a ţine atât de domeniul biografiei, cât şi de cel al literaturii... Ezitarea aceasta este, însă, evidentă, şi la exegeţii din generaţiile următoare, cei care au privit scrisoarea ca pe o expresie a unui nerezolvat complex al lui Oedip sau i-au dat cele mai diverse interpretări psihanalitice (şi nu numai!), fiecare încercând, practic, să facă din Kafka argumentul suprem care să-i susţină teoriile proprii, oarecum intr-un fel asemănător lui Max Brod însuşi, cel care, prin omisiuni şi accentuări doar ale unor anumite trăsături sau prin evidenţierea doar a unora dintre texte, l-a creat pe acel Kafka pe care numeroşi cititori l-au cunoscut şi pe care, cumva fără să realizeze până la capăt, l-au privit exclusiv prin prisma grilei impuse de influentul legatar testamentar. Camus spunea, în Mitul lui Sisif, că Procesul este diagnosticul pus de Kafka epocii sale, Castelul reprezentând, din această perspectivă, tratamentul prescris, scriitorul praghez dovedindu-se capabil nu doar să surprindă sintetic imaginea unei perioade istorice determinate („epoca haotică”, pentru a repeta formularea deja consacrată a lui Harold Bloom), dar şi să depăşească acest nivel, raportându-şi, implicit, opera, la marile texte ale culturii universale. In plus, aflăm din Canonul occidental, că, dacă pentru Proust şi Joyce nu există „indestructibilul”, cum nu există nici pentru Flaubert sau Henry James, toţi fiind susţinători ai romanului în sine, ai senzaţiei şi percepţiei, ca şi Walter Pater, există, în schimb, „un permanent mister” în ceea ce-l priveşte pe Kafka, iar acesta se referă la autoritatea pe care opera sa o are asupra cititorului contemporan, așa cum aveau cândva doar scrierile unui Wordsworth sau ale unui Tolstoi. Scrisoarea pe care Kafka o adresează tatălui său este mult mai complexă decât am putea bănui la o primă lectură, cu atât mai mult cu cât, spre final, scriitorul include în text o replică imaginară a tatălui pe care, desigur, o construieşte el însuşi, intrând, astfel, intr-un inedit dialog tocmai cu instanţa căreia i se adresează şi pe care, printr-un efort de imaginaţie şi de expresie, o suplineşte chiar el. Textul devine, astfel, excelent exemplu de discurs polifonic, dar intr-un sens sensibil diferit de cel pe care Bahtin îl dădea termenului, ridicând în faţa cititorului atent la nuanţe o serie de întrebări extrem de compelxe: Cine este, în fond, destinatarul acestei scrisori? Doar tatăl, durul şi mereu atât de decisul Hermann Kafka? Nu cumva orice posibil potenţial cititor al literaturii kafkiene, privite în ansamblu? Sau, poate, Franz Kafka însuşi, ca scriitor? Citită astfel, Scrisoarea către tată devine o veritabilă expresie a ceea ce Jean-Francois Lyotard numea „le différend”, şi anume un prejudiciu sau o ofensă comise intr-un moment anterior prezentului şi care îl împiedică pe cel afectat să identifice vreo posibilitate de a demonstra faptele petrecute. Deloc întâmplător, cititorii Scrisorii îl vor percepe pe Hermann Kafka drept un monstru şi un tiran lipsit de sensibilitate şi de înţelegere faţă de aspiraţiile intelectuale ale fiului său, antologică fiind spaima lui Franz, pe atunci doar un copil, martor al furiei tatălui în faţa neglijenţei şi lipsei de preocupare a unor angajaţi. Insă scrisoarea aceasta este, oricum am lua-o, mai întâi un document literar, şi abia apoi unul biografic, câtă vreme autorul demonstrează la tot pasul arta de a recompune trecutul, de a-l readuce în actualitate, însă recreându-1 şi reconfigurându-1, vorbind despre fapte şi evenimente ce păreau a fi complet uitate, dar ca şi cum acestea nu s-ar fi petrecut cu ani în urmă, ci abia de câteva clipe. Veritabilă replică în cheie kafkiană la proustiana căutare a timpului pierdut. Scrisoarea este, însă, şi o cheie esenţială pentru înţelegerea operei lui Kafka în ansamblu. Căci delicata şi complicata relaţie ce se stabileşte între acuzat şi acuzator, între torţionar şi victimă apare, textualizată altfel, în toate marile romane ale lui Kafka, de la Procesul la Castelul sau America. Antologică este, apoi, situaţia când, pentru a-l potoli pe micul Franz, care scâncea necontenit, şi a-l face să renunţe la dorinţa de a bea apă noaptea, tatăl îl scoate pe balcon, lăsându-1 acolo pentru o vreme, „singur în faţa uşii închise” - condamnându-1, astfel, pe fiul său (devenit matur), să poarte în suflet de-a pururi spaima că, pentru a-1 pedepsi pentru cine ştie ce delict, tatăl va putea năvăli oricând în camera sa pentru a-l scoate afară... Relatată cu calm, din perspectiva maturităţii, experienţa aceasta demonstrează, pe de o parte, jocul extrem de subtil al vocilor pe care textul le implică (Kafka-copilul, Kafka-ajuns-la-maturitate şi Kafka- Tatăl, vocea absentă, suplinită prin fapte şi prin finala replică pe care fiul şi-o dă sieşi), iar pe de alta situaţia de victimă pe care fiul se plasează în această ecuaţie. Căci e înscrisă în natura victimei şi a procesului de victimizare imposibilitatea de a demonstra agresiunile sau neajunsurile suferite la un moment dat din partea cuiva. In plus, conştiinţa celui care scrie, chiar după ani de zile, încă echivalează prezenţa tatălui şi reacţiile acestuia cu atitudinea unui judecător de sub autoritatea căruia nu există scăpare... Nimic altceva, în fond, decât mult discutata relaţie dintre fiinţa umană şi Lege, aşa cum „Iubite tată, m-ai întrebat recent de ce afirm că mi-ar fi teamă de tine. N-am ştiut, ca de obicei, ce să-ţi răspund, în parte, tocmai din teama mea faţă de tine, în parte, fiindcă motivarea acestei temeri ar fi inclus amănunte pe care nu le-aş fi putut aduce laolaltă nici pe jumătate într-o discuţie.” ? apare ea în toate marile romane kafkiene. Căci, dacă în literatura anterioară, Legea se păstra numai pentru sine şi se opunea dorinţei spiritului uman de a o înţelege şi a-şi afirma superioritatea asupra ei, la Kafka, reîntoarcerea Legii la sine aruncă fiinţa umană în afara universalului, o expulzează de pe poziţiile la care ea ajunsese, de pildă, în tragedia clasică, îi limitează orizontul şi perspectiva asupra întregului. De aceea, relaţia de exterioritate faţă de universal se va concretiza, în Procesul sau Castelul, intr-un adevărat topos al „cercurilor” Legii. In ciuda strădaniilor eroilor de a intra în contact cu funcţionarii „superiori”, drumurile lor se vor opri chiar la intrare, la cel dintâi cerc, acolo unde stăpânesc numai funcţionari „inferiori”, în realitate simpli paznici. Nevoia de a se păstra pe sine intact, de a-şi apăra cu străşnicie „cercul” fiinţei, îl va determina, în consecinţă, pe eroul kafkian să-şi formuleze noi imperative ale lucidităţii. De aici şi imposibilitatea reală a lui Franz Kafka de a-i trimite vreodată scrisoarea tatălui său, pe care, conştient sau nu, îl privea ca pe o instanţă superioară a Legii. Şi tot de aici nevoia fiului de a elabora el însuşi un posibil răspuns al tatălui şi de a-i suplini, măcar astfel, prezenţa textuală creând, deci, un dialog pe jumătate, asumându-şi şi un rol străin şi încercând să adopte şi o perspectivă diferită de cea iniţială - însă, desigur, incapabilă să exprime adevărul profund al cuvintelor sau sentimentelor Celuilalt. Privită din această perspectivă, concluzia scrisorii - şi, deopotrivă, finalul acestui extraordinar text kafkian — primeşte o nouă consistenţă: „în realitate, fireşte că lucrurile nu se pot potrivi unele cu altele la fel ca motivele înşirate în scrisoarea mea, viaţa fiind mai mult decât o pasienţă, însă, prin corectura care rezultă din această replică, o corectură pe care nu pot şi nici nu vreau să o explic pe larg, punct cu punct, s-a atins ceva atât de apropiat de adevăr, încât ne poate linişti pe amândoi un pic şi poate face viaţa şi moartea mai uşoare.” Hermann Kafka nu a citit niciodată nici măcar fragmente din această impresionantă scrisoare, atât de plină de suferinţă, pe care fiul său i-o adresase, neavând idee că un astfel de document ar putea exista. Iar dacă ar fi aflat de existenţa ei, ar fi reacţionat, probabil, ca şi în alte cazuri când îşi simţea autoritatea ameninţată sau pusă sub semnul întrebării, spunând răspicat „Nici un cuvânt de contrazicere!” şi ridicând ameninţător braţul. Sau, cine ştie, ar fi fost, poate, tentat să spună, la fel cum făcea adesea când fiul său îi dădea să citească vreun text pe care-l scrisese: „Lasă-l pe noptieră...” însă, având în faţă acest text, după atâtea decenii de la scrierea sa, cititorul contemporan nu poate să nu fie uimit de nemaiîntâlnitul amestec de teamă şi afecţiune, de spaimă şi înţelegere, de respingere şi de dragoste pe care scrisoarea lui Kafka îl exprimă în fiecare pagină; în plus, nu trebuie să uităm nici o clipă că, totuşi, aceasta e doar mărturia fiului - deci, doar a uneia dintre părţile implicate... Pe de altă parte, tot o mărturie a fiului este şi întâmplarea pe care el însuşi o relatează la un moment dat. Astfel, plimbându-se într-o seară împreună cu prietenul său Gustav Janouch pe străzile Pragăi, cei doi s-au întâlnit cu Hermann Kafka, cel care i-a şoptit fiului său „Franz, du-te acasă, e răcoare afară...” După aceea, scriitorul i-a spus lui Janouch: „Tata îşi face griji pentru mine”, adăugând: „Dragostea ta, uneori, şi chipul violenţei...” □ Franz Kafka, Scrisoare tatălui. Traducere şi cuvânt înainte de Andrei Zanca, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2010 ■ Cartea străină Rodica Grigore Dincolo de teamă şi aproape de adevăr filut RAFK, Scrisoare talalui . Anul XXIII ♦ Nr. 2 (719)