Convorbiri Literare, 1867-68 (Anul 1, nr. 1-24)
1867-07-15 / nr. 10
126 icoana unui schitu, ce stă ca unu ameninţu tristu in fruntea codrilor. De aci priviam in astă mică lume; unu feliu de nepăsare işi luă fiinţă in pieptul meu, me simţiamu plutindu pe valul unei vieţe neînţelese şi pe lăngă astă natură frumoasă şi amorul meu sfarmatu, mi se arătau toate întreprinderile şi lucrările omenesci numai ca nisce esaltări ale firii sale neîmpăcate. Părea-mi, că vedu colo monarcul sumeţu credendu-se aleşu de teitate, ca să omoare libertatea popoarelor; de-a dreapta lui şchiopăta o altă fiinţă — mefistofelesu ascunsu sub reasă. De altă parte unu bietu astronomii; sudoarea i se versa in şiroae peste faţa sbircită. Ochiul seu se afunda prin adăncimele ceriului, şi prin ăngusta sa ochiană se strepuneă el pe alte sfere iscodindu, mesurindu si căntărindu sborul lor— o mică escursiune a curiosităţii neinpăcarere! Mai colo filosoful, o vedi-1 clocindu lăngă masa sa la lampa abia filfiitoarcă! Pana ii ţepenesce in mănă, gândul seu şi-lu căntăresce insuşi; dar unde-i este cumpăna? o caută, curând alunecă peste marginele realităţei, cade naintea unor nebunii urieşe şi surprinsu de ele, minjesce repede coaie întregi de hărtie. Mai vedeamu pe altul cu o căpăţină de omu in mănă. Repede o arunca intr’o scafă, apucă unelte, începu a o disface, şi cea lume de gindiri cat’o durducăndu-se ca unu globu, ce se amăgesce prin greutatea sa tot mai la vale. Cearcă! al teu va fi adevărul, vorbiiu cătră acea visiune. Acestea toate treceau pe dinaintea mea şi mii de alte feliuri, dar’in acesta totu de toate plutiă numai o umbră nemică aşa numită. — Şi o altă icoană dăliam sub velul inserării, ce’n sboru totu mai puternicu părea, că amuşi se perde, amuşi cară apare pe boaita aurie departe de pămăntu. Erau doue fiinţe in braţul lui amorul---o! unde-i, unde-i ea? Pe densa doar’ o cautu, şi eu ca cea nimică căduiu sfărmatu înaintea acestei icoane. Visul, ce-mi oprise loviturile dureroase ale amorului meu nefericitu, dispăru, o gheaţă imi cuprinsese inima şi unu leşenu greu imi răpi mintea. Zefirul scutură rouă de pe flori pe fruntea mea şi me treci, dar’ dorul de iubită remase totu cu mine. Din cănd in cănd trăgănda picioru după picioru părăsiiu grădina şi o apucăiu spre oraşu. Boaita se înnourase, şi in locul celui ceriu instelatu, ce se intindea adesa asupra mea, o mare de lumină vedeamu sub mine aşternută. Intre ele numai una lucra mai tristă, eu nu scieam ori de-i aprinsă de măna Lumnelei. 6 Iunie. Nu-i a dispărutu, cu ea şi totu ce aveam mai scumpu şi me legă de această lume. Pilele lungi păreau, că nu-şi mai iau sfirşitu, dar zadarnicu imi împrumută soarele lumina sa, căci o iubită perdută nu e nemien in stare pe lume s’o mai afle. Toate căile imi sunt stăvilite, unu zidu s’a redicatu in jurul meu şi eu nu amu putere, să-l sfărmu. De elu voinţa imi voiu isbi-o, şi ori ea se va sdrobi, —cătţindu cu densa eu,—ori elu se va sparge şi imi voiu face cale liberă spre iubită. In fereastă stăm pe gânduri, me uitam la lună___ O! şi cum priviă ea la mine. Vro patru-deci de scri in trecutu desceptă ea in pieptul meu dorinţe şi simţiri fără de durere. Acum o vedu umbrită, şi cum imi SUFERINŢE.