Convorbiri Literare, 1869-70 (Anul 3, nr. 1-24)
1869-07-15 / nr. 10
cu celu deasupra, celu deasupra cu celu din sus de elu ? Zidul celu dedesupt tot elice că nu mai poate ţine pre celelalte pe umeri. Care poruncitoriu a plătitu antei saci de argintu, şi a fugitu apoi din casa sa, pană n’a călcatu intr’însa nici odată ? Intr’unu locu pe marginea coperişului n’a apucatu să pună steaoa la locu, ca’n celelalte colţuri. Erau timpuri rele. Nu erai incredinţatu, că ce ţii astăzi in mănă, vei vedé măne. — Oamenii se jucau cu capurile. Alesandru Costei eră omu dreptu, și nu se temea nici de o nelegiuire. Intr’o sară tărdiu intra la densul unu omu cu barba lungă, cu sandale de lemnu in picioare, cu haină de pănură neagră de sus pănă jos, şi cu pălărie crăpăusată şi apăsată pe ochi; in dreapta cu cărie mare, cu stănga ţinea unu teancu supt îmbrăcămintea cea neagră. — Bine-venitu la pragul meu! Adăpostesce-te in casa mea; locul ţi-este la masă. — Binecuvântatu să fie pragul teu! Nu potu luă adăpostu la casa ta; locul meu este spre unde-i a prigoniților; drumul meu pe unde-i drumul vânturilor. Auiji, mai antei, cine-su eu? — Nu vreu să sciu, cine esci, numai aceea, că ce să-ți dau din casa mea? Vino, să-ți are tu toate. — Nu-mi da nimică, ci ie tu de la mine lada aceasta. Ce-i in ea? Nu-i nimică. Nisce scule sunt, carele nu i-su bune nimenui. Numai eu le ţinu cu scumpătate pentru pomenire. — Le ţii cu scumpătate? eu te audii că vrei să mi-le dai mie! — Vreu, să-ţi lasu lada aceasta cu totu ce-i in ea; şi să mi-o dai, căiul voi veni după ea, ori cănd va veni altul cu hărtia aceasta, o primesci ? — O primescu. Ce ai scrisu pe hărtia aceasta ? — Am scrisu, că ai primitu o ladă cu câte cele fără preţu in ea; şi că o vei dă aceluia, care va veni cu hărtia aceasta după ea, şi ţi-o va cere. Scrie-ţi numele dedesupt. — Adă-o, să mi-lu scriu___Așa! — Pestrează-o cu scumpătate, unde scii mai ascuns. — Să ne revedemu in pace! Sboru, că audu tropota prigonitorilor mei..... Străinulu se perdu in groaza nopţii.—Tunetele durduiau, inchieturile caselor părăiau, vånturile urlau. Cănd amuţau şi tăceau tunetele, se audia tropotă de fugari; şi cănd luminau fulgerile, se vedea la zarea lor unu omu intunecatu sburăndu in ruptul sufletului spre codru, şi după ou sburăndu alţi doi călăreţi in goană turbată.... Costel le vedea acestea din pragul casei sale. Cănd s’a perdutu tropota in depărtare, atunci a inchisu după sine ușa și a invertitu cheia in zarul ei de doue ori. Peste trei clipite nu se mai vedea lumină la fereasta lui. Dar cine s’ar fi uitatu pe fereasta aceea, de câte ori lumină fulgerul, nu l’ar fi védutu asedatu in așternutu; l’ar fi védutu in picioare, și l’ar fi védutu scuturăndu-se spăriatu de lumina fulgerului, și acoperindu-și fața, ca I.