Convorbiri Literare, 1869-70 (Anul 3, nr. 1-24)
1869-08-01 / nr. 11
174 DICŢIONARU GROTESCU. Francesul dice Vhonneur. Italianul — Vonore. Spaniolul — el honor. Era deci foarte logic şi foarte natural ca şi Romanul săibă onoru, anse nu, căci pedanţii au găsitu de cuviinţă... gramaticală, a schimba sensulu acestui sentimentu de demnitate energică, a-i da o natură mueratică, a-lu infăşâ nu poale lungi, şi a-lu boteză onoare. Urmăndu astfeliu vroit-au oare să facă unu actu de graciositate către sensul frumosu? Nicidecum, pentru că nu sunt apreciatori frumuseţei şi armoniei, ei nu au altă credinţă, altu Dumnezeu pe lume decăt sistemul gra matico-filologico-etimologico - ablativico-burles co, etc. la care se închină orbesce ca bonzii din India in numele lui Vişnu. Eată dar cel mai importentu dintre cuvintele noue-romăne desfiguratu! De aceea audi pe mulţi adăogănd la toată frasa, pe onoarea mea! precum mai înainte cei care-și băteau jocu de lege «Jiceau: pre legea mea!—Acestu jurămentu atăt de sacru in gura unui omu onorabilu, au devenitu o formulă ușoară și comodă care servea de umplutură fraselor celor mai seci. Am auditu la Bucuresci următorul fragmentu de convorbire: — Ticălosul! a indrăznit, mon cher, să’mi dea o palmă! — O palmă!.. ți-a datu o palmă? Nu se poate. — Pe onoarea mea, nene!.. m’a pălmuitu. Cuventul onoare este pluralul cuventului onoru, precum popoare pluralu de poporu, topoare de topor, etc. Elu are deci înțelesul de măriri, de ranguri, de avantajde unei posiţii înalte, lucruri ce se dobăndescu adeseori cu sacrificiul onorului, adică a demnităţii personale. Francesul dice: Vous briguez Ies honneurs aus depens de Vhonneur. Alergändu după onoare perdi adesea onorul teu. Ajice dar onoare in locu de onoru este o probă de corumpere morală intr’o societate, căci onoarele se câştigă chiar şi prin înjosire, cănd onorul e unu ce sacru care se nasce cu omul, se desvoaltă cu îngrijirea educaţiei, şi niciodată nu se poate înfrăţi cu înjosirea. Armata română au luatu că devisă cuvintele onoare şi patrie! (honneurs et patrie!) devisă greşită, căci ea pune onoarele, adică avantajele rangurilor, inaintea patriei. Ar fi de demnitatea armatei ca să dee pasul patriei şi se înscrie pe stindardele sale : Patrie şi onoru! In fine atăte acte desonorabile s’au comisu in Romănia sub regimul onoarei, că pentru a păşi intr’o eră mai demnă de numele ce purtămu, e timpul să ne lepădămu de onoare şi să ne infrăţimu cu onorul. Pudoare. Unu cuventu cacofonicu care esprima cea mai delicată simţire dintr’unu sufletu virginalu, ănse trebue să fie pronunţaţii de persoane ce nu pătimescu de gutunariu, căci altmintere elu esprimă unu defectu de care să ferească cerul pe toate româncele. Locuitorii de la ţeară ii dicu pe romănesce ruşinie, observăndu astfeliu o nuanţă fină intre pudoare şi ruşine. Copilă cu ruşinie ’n frunte, copilă ruşinie in locu de Copila cu pudoare pe frunte, copilă pudică. Substantivul devine adjectivu la femininii și sună la omu mult mai armoniosu decăt