Convorbiri Literare, 1871-72 (Anul 5, nr. 1-24)
1871-07-15 / nr. 10
154 STUDII ASUPRA MAGHIARILOR. Că, organisează aceste representaţiuni. Acestor combinări ale sale elu are adesea intenţiunea de a li da esistenţă reală in lumea esterioară, şi atunci intenţiunea aceea se numesce: voinţă. Dacă unu omu s’ar desvolta isolatu, departe de orice atingere cu altu omu, atunci desvoltarea lui nu-i influinţată de căt de natura esterioară. Spiritul lui, adecă complecsul cugetărilor lui, n’ar conţine dreptu materialu de căt aceste impresiuni naturale, intre cari au crescutu elu, impresiuni, cari s’aru asedă in mase pe temelia însuşirilor lui personale. Eluva cugetă despre ceea ce a observatu in natura esterioară şi despre sine incuşi faţă cu aceste observări ale sale. Unii susţinu că sufletul omenescu conţine idei şi instincte innoscute, cari înse nu se trezescu de cătui prin atingerea simţurilor cu lumea esterioară; alţii înse neagă esistenţă acestor idei înnăscute, şi se unescu cu părerea lui Sveke, că sufletul omenescu la nascere e o tabula rasa, egală la toţi oamenii, şi că deosebirea indivizilor resultă din succesiunea impresiunilor lumii esterioare asupra acestui sufletu. In caşul de’ntăiu caracterul individual ar fi innăscutu, in alu doilea elu e resultatul împrejurărilor materiale şi morale, in mijlocul cărora trăiesce unu individu. Presupunendu ănse chiaru, că substratul sufletului e calitativu la toţi oamenii acelaşi, totuşi condiţiunile anatomice fisiologice, de cari ateruă viaţa acestui substratu, diferă la fiece omu. Anatomia şi fisiologia ne învaţă, că pană şi organisme egale funcţionează neegalunele părti numai egale. Or-cum s’ar nimeri să fie deslegarea acestei întrebări, mai siguru, că de la nascere dela fie-care omu e unu individu nu numai intr’unu inţelesu istoricu-naturalu adecă absolutu, ci şi intr’unul relativu; elu are însuşiri, cari nu’l deosebescu numai de or-care fiinţă, ce nu-i seamănă, ci şi de ori-care altu omu. Individualitatea e rădăcina, din care eşi temelia, pe care se desvoltâ spiritul omenescu; ea nu numai că nu piere in decursul desvoltării, ci din contră devine din ce in ce mai marcantă. Spiritele oamenilor suntu mai omogene la nascere de căt mai tărşliu. Chiaru sub aceleaşi influinţe doi oameni se vor desvolta neegalu, căci atenţiunea lor fiind deosebită, influinţele vor produce un ei efecte deosebite. Unul va vede foarte arareori sau poate niciodată in aceeaşi aparinţă, ceea ce vede celalaltu. Sanguinicul nu va judeca despre soare, văntu, apă ş. c. l. aşa cum judecă flegmaticul, omul sănătosu nu aşa ca celu bolnavu ş. a. m. d. Ba chiaru acelaşi omu va judeca in deosebite împrejurări deosebitu: flămăndu şi sătulu nu voiu judeca totu aceeaşi despre unu iepure d. e. — Cu atâta mai marcantă trebue să devină individualitatea in adevărul şi colisiunile vieţei, unde fiecare omu nu e supusu numai influinţelor, ce planează asupra tuturor, ci şi altora, cari-i impresionează numai persoana lui proprie. Astfelu cugetarea fie cărui omu se deosebesce de a tuturor celorlalţi 1) in stofa representaţiunilor 2) in inşirarea acestora 3) in modul de a’lu imagină. Spiritul omului e facultativii nemărginita; omul poate cugetă şi voi orice şi oricăt. Însă in faţa acestei nemărginiri obiective a spiritului stă antitesa subiectivă a mărginirii fisice a omului: omul nu poate observă ori-