Convorbiri Literare, 1874-75 (Anul 8, nr. 1-12)
1874-08-01 / nr. 5
178 HATMANUL BALTAG, până la genunchi, şi la brău un cuţit şi un corn de vănat din care ştia să scoată felurite sunete şi mai dulci şi mai aspre. La masă el prânzea totdeauna împreună cu doisprezece ciraci ai sei, boeri mai mici de casa Baltagilor, toţi buni de pahar şi vânători de meserie.—Ei asemene purtau mintene albe ănsă de-o alta mai proastă, şi ciubote roşii cu talpa mai groasă. Cănd hatmanul Baltag suna din corn in zor de ziuă pe verful dealului, cei doisprezece ciraci eşiau grabnic in calea sa, cu durdele in spate şi cu ploştele la brău, şi din grăsimea celui ăntei urs ucis in părlog, hatmanul işi ungea musteţile. In toate serile ei beau vin vechi de Odobeşti pănă ce cădeau sub masă, iar hatmanul care dintre toţi era cel mai aprig duşman a gărăfilor pline, remănea totdeauna cel din urmă in picioare, privind cu despreţ ciracii sei căzuţi. Dar plăcerile de la masă şi de sub masă cer şi ele oare care schimbări. — Astfel in toate serile, aceeaşi masă incunjurată de aceleaşi obraze, care spun aceleaşi poveşti, devine pănă insfirşit uricioase, şi hatmanul Baltag ne mai găsind gust in asemene petreceri, casca de’şi spinteca fălcile, şi de multe ori işi esprima uritul cu pumni grămădiţi pe spinarea ciracilor sei.—Intr’o sară, după o zi de vănătoare, in care Baltag făcuse mari isbănzi înjunghiind cu cuţitul de la brău un urs mare care trebue să fi fost tata urşilor, el se puse mânios in capul mesei aţintind mereu ochii pe podul afumat al sălei.—El înghiţi in tăcere multe pahare, ănsă cu căt înghiţi mai mult, cu atăta devenea mai morăcănos.—Acei dintre ciracii sei căre aveau locurile de cinste din a dreapta şi din a stingă sa, se sileau pre cat puteau, să nu remăe in urmă cu inghiţiturele, imitând in acelaşi timp şi aerul seu posomorit. — Vroesc, striga deodată hatmanul, lovind cu pumnul in masă şi cu cealaltă mănă resucindu-şi musteaţa, vroesc să beu in sănă tatea hatmanesei Baltag! Cei doisprezece ciraci cu ciubote roşii se îngălbeniră groznic la faţă, nu unse şi la nasuri, a căror văpsea era neschimbată. „In sănătatea hărmănesei Baltag, strigare in cor cei cu ciubote roşii, şi ale lor douesprezece gâtlejuri înghiţire douesprezece pahare pline ochi, cu un vin busuioc de la Baltag bătrânul, un vin aşa de bun, că ei nu mai sfirşeau de a-şi linge ale lor douezecişipatru de buze. — Fiica cea frumoasă a vornicului Smereanu, adaose Baltag vroind să-şi esplice toastul, înainte de-a asfinţi soarele de măne am să o cer in căsătorie de la părintele ei, şi dacă el se va improtivi, baltagul meu strămoşesc ăi va juca pe spete. Un freamăt surd se respăndi in sală, şi fiecare dintre ciracii lui Baltag cunoscăndu-1 om hotărit, gata a-şi preface vorbele in faptă, se scarpină cu îngrijire pe spete. Era pe atunci lucru frumos şi vrednic de laudă ascultarea fetelor. In zilele noastre aceasta nu se mai vede. Dacă fiica vornicului Smereanu ar fi zis spre pildă că inima ei este juruită altuia, sau ar fi căzut in genunchi udănd cu lacrimi amară picioarele părintelui ei, sau ar fi căzut leșinată după obiceiu, desigur pe spatele bătrânului vornic Smereanu ar fi jucat baltagul hatmanului. Însă buna copilă stătu smerită cănd se înfăţoşa peţitorul cu cererea din partea hatmanului Baltag; apoi se retrase tăcută in odae, spre a vedea pe fereastă viind