Cotidianul, aprilie 2000 (Anul 10, nr. 2628-2652)

2000-04-25 / nr. 2648

marți, 25 aprilie 2000 A Cotidianul 9 dosarele istoriei C­ um bine se știe, de la sfârșitul săptămânii trecute, Ro­mânia a pășit, oficial, în campan­ia electorală 2000, la vară și la toamnă votanții urmând a fi chemați la urne pentru alegerile locale, generale și prezidențiale. Inutil să zăbo­vim asupra importanței momentului, mai ales că, de o bună bucată de timp încoace, competitorii - undi cu șanse teoretice, alții, conform sondajelor de opinie date pu­blicității până în pre­zent, cu șanse reale de a dobândi sufragiile electoratului - s-au aruncat în luptă, fiecare încercând, cu mijloace mai mult sau mai puțin curate, să câștige teren în perspectiva­­ finalelor“. Va fi pentru a patra oară în ultimul deceniu scurs de la prăbușirea regimului comunist și trecerea la sistemul democratic, pluripar­­tidist, când cetățenii acestei țări vor fi chemați să-și desemneze reprezentanții la nivel local și central, dar și pe cel care va de­ține cea mai înaltă funcție în stat pentru următorul mandat. Asta, pe scurt, este ceea ce va fi. Dar cum s-au desfășurat faptele în domeniul vieții politice autohtone (decembrie 89- decem­brie, ’99), care i-au fost protagoniștii - oameni și partide-, care au fost virtuțile și rateurile înregistrate, din aceeași perspectivă, în primii 10 ani ai tranziției noastre și încă multe alte chestiuni­­ similare pot fi citite și înțelese din paginile cărții „Nevoia schim­bării. Un deceniu de pluripartidism în România “, semnată de Alexandru Radu, lucrare care va apărea peste câteva zile sub egida Editurii „Ion Cristoiu“ (și din cuprinsul căreia reprodu­cem, cu subtitluri ale redacției, câteva fragmente edificatoare). Disjuncții ale politicului Pe la mijlocul deceniului. Intr-o lu­crare dedicată analizei fenomenului partidist postcomunist, mă întrebam, mai degrabă retoric, dacă nu cumva sistemul de partide din România este unul entropic, înțelegând prin aceasta slaba lui capacitate de a regla, de a ordona evoluția societății. Formula a stârnit oarece nedumerire, mai ales din partea unor teoreticieni pentru care, în mod firesc de altfel, politicul în­­ general nu poate juca decât un rol ne­­gentropic. Din fericire pentru mine, dar din nefericire pentru societate, is­toria primului deceniu postcomunist a confirmat răspunsul implicit pe care-l cuprindea întrebarea. Astăzi, dacă privim lucrurile cu luciditate, vom pu­tea constata că partidele politice sunt încă departe de a-și îndeplini funcțiile ce le revin. Mai mult chiar, unele dintre caracteristicile lor s-au transformat în disfuncții ale politicului. Spre exemplu, fărâmițarea partidistă nu este doar un parametru descriptiv al sistemului. Ea s-a repercutat atât asupra societății - prin atomizarea ei, prin divizarea ei în grupuri sociale conflictuale asemenea partidelor cât și asupra guvernării - prin politici algoritmizate, lipsite de ne­cesarul caracter național. Apoi, chiar stabilitatea politică, despre care s-a bătut atâta monedă, a fost una formală și ineficientă social. La rigoare, faptul că după zece ani de tranziție ne aflăm în plină criză de dezvoltare este impu­tabil partidelor politice și liderilor aces­tora. Căci, așa cum ar spune Rous­seau, politicienii nu și-au respectat partea din contractul social ce le reve­nea, în schimbul puterii cu care au fost învestiți, ei nu ne-au furnizat nouă, gu­vernaților, prosperitatea și justiția so­­cială la care aveam dreptul. Desigur, pentru nerespectarea contractului so­cial au fost sancționați prin vot. Dar sancțiunea negativă în sine nu este suficientă. Sau, mai bine zis, ea trebu­ie însoțită de schimbări de substanță la nivelul mecanismelor politice. Iar perfecționarea acestora nu poate fi realizată fără o analiză critică a modu­lui în care ele funcționează astăzi, a­­naliză la care am încercat, după pro­priile-mi puteri, să-mi aduc contribuția. Pe de altă parte, zece ani reprezin­tă o parte însemnată a istoriei contem­porane a României, așa cum am reușit noi, românii, să o scriem. Cu atât mai mult cu cât este vorba de primul dece­niu postcomunist, în care au fost re­descoperite virtuțile pluralismului poli­tic și ale partidismului, dar și servituțile acestora. Rememorarea acestei de­cade istorice, cu luminile și umbrele sale deopotrivă, este nu numai o dato­rie de conștiință, ci și o cale de a ne cunoaște mai bine sau cel puțin un instrument de informare. Totodată, am speranța că o asemenea întreprinde­re, necesară în sine, poate contribui la proiectarea unui viitor politic mai a­­proape de aspirațiile­ noastre ca locui­tori ai cetății ce poartă numele Romă­­­nia. Iată, așadar, principalele motive care m-au îndemnat să scriu această carte, pentru a cărei apariție doresc să mulțumesc celor care m-au susți­nut sau m-au sprijinit nemijlocit. Primul deceniu. De la euforie la dezamăgire Pe 11 ianuarie 1990, la puțină vre­me după căderea lui Ceaușescu, Tri­bunalul Municipiului București (TMB) a confirmat oficial existența primului par­tid politic postcomunist. Au urmat alte­le, într-un ritm galopant. Pe 1 februarie 1990, data constituirii Consiliului Provi­zoriu de Uniune Națională (CPUN), erau deja înmatriculate 30 de formați­uni politice, ceea ce a însemnat prac­tic Ziua și partidul. Până la alegerile din 20 mai numărul lor ajunsese la 80 și el va crește în continuare. O uriașă energie politică încătușată ani de-a rândul a debordat în acele luni, încre­zători în viitor, chiar euforici, românii au intuit corect că pluralismul politic este bariera care-i desparte definitiv de to­talitarism. într-un fel, apariția multipar­­tidismului a semnificat revanșa româ­nilor față de deceniile de închistare politică. Dar ca mai întotdeauna, viito­rul nu este întocmai ca protecția lui. Obiectiv vorbind, revenirea rapidă la pluripartidism s-a înscris în coordo­natele generale ale procesului de de­­­structurare a monolitismului comunist est-european. Revoluțiile anticomunis­te sau insurecțiile contrarevoluționare, cum le numește J. Fr. Revel, au întors societățile din lagărul socialist către realitatea unui regim democratic, iar primul semn al acestei întoarceri l-a constituit renașterea pluripartidismu­­lui. Din acest punct de vedere, Româ­nia n-a făcut și nu putea face excepție, în același timp, fără a avea­ în intenție apelul la delimitările zonale sau ierar­hiile valorice cu care adesea se ope­rează atunci când se analizează evo­luția politică a țărilor est-europene fos­te comuniste, se poate aprecia că re­nașterea pluripartidismului românesc a constituit un caz separat. Sau, poate mai corect, că acest proces a avut no­te particularizante în România. Și a­­ceasta în principal chiar datorită spe­cificității regimului comunist. Pe de-o parte, în țările Europei Centrale, unde revoluția anticomunistă a fost nonviolentă, „de catifea", com­petiția politică pentru primele alegeri li­bere a opus blocul forțelor anticomu­niste, construit pe structura fostei „opo­ziții", partidelor comuniste care și-au continuat activitatea, în Polonia - Soli­daritatea versus Partidul Socialist Unit Polonez (comunist), în Cehoslovacia - Forumul Civic și Publicul împotriva Violenței versus Partidul Comunist din Cehoslovacia, în Ungaria - Forumul Democratic Ungar versus Partidul So­cialist Ungar (succesorul direct al co­muniștilor), în fiecare dintre aceste țări alegerile au dat câștig de cauză noilor­­ forțe politice, electoratul sancționând prin vot desprinderea de comunism. Totodată, politica de reformare a eco­­­nomiei și a societății în general a fost rezultanta acțiunii unor forțe politice și civile democratice complementare, chiar reunite într-o unică formațiune politico-civică hibridă. Acest tip de structurare a scenei politice postco­muniste s-a putut produce pe fondul unei istorii similare a țărilor amintite. în­suși regimul comunist a fost mai per­­misiv comparativ cu cel din România, dovadă breșele existente atât în me­canismul politic, cât și în cel econo­mic. Se știe că, bunăoară, în Polonia sau în Cehoslovacia, dar și în RDG sau în Bulgaria au funcționat și alte partide alături de cele comuniste, pre­zența acestor partide necomuniste, chiar dacă într-un simulacru de pluri­partidism, favorizând constituirea unor nuclee de opoziție față de politica ofi­cială, cărora li s-au adăugat cele din opoziția socială, facilitate și ele de o anume expansiune a societății civile, în plus, chiar în interiorul partidelor co­muniste s-au constituit aripi reforma­toare. Totodată, trebuie amintit că în a­­ceste țări, ponderea proprietății parti­culare era relativ ridicată, în special în agricultură și servicii, iar măsuri de re­formare a mecanismului economic co­munist au fost introduse cu unu-două decenii înainte de 1990, în aceste condiții politice, sociale și economice, era firesc ca „opoziția politico-civică" ce a pregătit și declanșat revoluția an­ticomunistă să conducă și procesul de tranziție în fiecare dintre aceste țări. Să vedem, pe scurt, cum a debutat el în aceste țări. Mișcări populare, presiuni sovietice După ce în 1968 URSS a fost ne­voită să facă apel la forța armelor pen­tru a stopa mișcarea anticomunistă din Cehoslovacia, așa-numita „primă­vară de la Praga“, la începutul anilor '80 o nouă defecțiune,­­de astă dată decisivă, avea să se producă în Polo­nia comunistă. Acțiunile greviste din vara anului 1980 de­ la șantierele Gdansk au condus la crearea sindica­tului independent Solidaritatea (Soli­­darnosc), sub conducerea lui Lech Walesa, formațiune care și-a asumat obiectivul reformării Poloniei. în fața amplorii mișcărilor populare și sub presiunea URSS, conducerea polone­ză a trecut la măsuri represive: institui­rea stării de asediu, interzicerea miș­cării sindicale și a grupurilor de opozi­ție, arestarea principalilor lideri ai a­­cestora. Eșecul acestor măsuri, ca și a celor de redresare economică a adân­cit criza din societatea poloneză la mijlocul deceniului trecut, în 1988, pe fondul impulsurilor înnoitoare gorba­­cioviste și sub impactul celor două va­luri greviste din aprilie și august, gene­ralul Wojciech Jaruzelski, prim-minis­­tru și secretar al CC al PSUP (comu­nist), a fost nevoit să accepte ideea unui dialog politic cu liderii sindicatului Solidaritatea (aflat la acea dată încă în ilegalitate). îndelungatele discuții din­tre reprezentanții puterii comuniste și cei ai opoziției anticomuniste­­ intrate în istorie sub numele de „masa rotun­dă" - s-au încheiat pe 5 aprilie 1989 printr-un Acord. Rezultat al compromi­sului politic. Acordul prevedea, în e­­sență, alegeri libere pentru Senat - a doua cameră a Parlamentului - și par­țial libere pentru Seim (camera inferi­oară, dar cea mai importantă). Aceas­tă bază politică avea să genereze tranziția la regimul politic democratic, și tot ea va constitui modelul politic de tranziție dominant în Europa de Est. În Cehoslovacia, rolul decisiv în declanșarea „revoluției de catifea" l-a avut societatea civilă, extrem de acti­vă în special pe parcursul anului 1989. Activismul ei a determinat demisia au­torităților comuniste pe 25 noiembrie 1989, incapabile­­ să răspundă cereri­lor societății altfel decât prin măsuri de ordin represiv (arestarea lui Vaclav Havel sau reprimarea manifestațiilor de stradă). Ziua de 25 noiembrie poa­te fi considerată data de debut a tran­ziției politice în Cehoslovacia. Schim­bările din ierarhia conducerii Partidului Comunist și a statului au determinat noua putere comunistă să-și manifes­te disponibilitatea de a participa la o masă rotundă, după modelul polonez, în paralel, acțiunea societății civile s-a amplificat inclusiv în plan organizato­ric, punându-se bazele viitoarelor forțe politice conducătoare ale Cehoslova­ciei postcomuniste - Forumul Civic, la Praga, și Publicul împotriva Violenței, la Bratislava Pe 26 noiembrie, Foru­mul Civic a adoptat un document poli­tic prin care solicita schimbarea de fond a sistemului politic al Cehoslova­ciei. La numai trei zile, sub presiunea grevei generale, Adunarea Federală (Parlamentul) a fost nevoită să accep­te cererile Forumului Civic și să abro­ge prevederea constituțională cu privi­re la rolul conducător al Partidului Co­munist. Drept urmare, pe 10 decem­brie s-a format primul guvern majoritar necomunist, iar pe 29 decembrie Va­clav Havel a fost ales președinte al țării. Ca un element specific, revoluția de catifea a avut urmări directe și asu­pra structurii statului, desăvârșind un proces declanșat cu trei decenii în ur­mă. După cel de-al doilea război mon­dial, mai exact în anul 1948, Cehoslo­vacia­­ a fost proclamată­ republică populară. 21­­ de ani mai târziu, Ceho­slovacia devine stat federal, constituit din două republici egale - Republica Socialistă Cehă și Republica Socialis­tă Slovacă. După prăbușirea comunis­mului, la 20 aprilie 1990, a fost adop­tat noul nume al statului: Republica Federativă Cehă și Slovacă, iar în ur­ma dezbaterilor din Parlament a fost a­­doptată decizia separării în două state independente, măsură ce a intrat în vi­goare la 1 ianuarie 1993, o dată cu proclamarea Repu­blicii Cehe ca stat­­ independent. Și în Ungaria calea nonviolentă a despărțirii de comunism a avut câștig de cauză. Aici însă componenta politi­că a mișcării de reformare a sistemu­lui comunist a fost mult mai activă de­cât în celelalte țări est-europene, Parti­dul Comunist trecând el însuși, după modelul gorbaciovist, printr-un proces de reformare. Astfel, încă din 1988, sub presiunea curentelor reformatoa­re, János Kádár a fost nevoit să renun­țe la funcția de secretar general al par­tidului, deschizând calea restructurării acestuia, transformat ulterior în­ Parti­dul Socialist Ungar. Tot în 1988 încep­e să apară primele partide politice ne­comuniste - Forumul Democratic Un­gar (conservator-naționalist), Alianța Democraților Liberi (de nuanță libera­lă) sau Federația Tinerilor Democrați (liberal-naționalist)­­, care vor juca un rol decisiv după alegerile din 1990. în anul 1989, în urma negocierilor la ma­sa rotundă dintre comuniști și opoziția deja cristalizată, s-a decis organizarea alegerilor libere în primăvara anului 1990, punându-se astfel punct regi­mului comunist în Ungaria: în Bulgaria, o țară mult mai depen­dentă de Moscova, procesul de trece­re la un pluralismul politic s-a dovedit mai anevoios decât în țările foste co­muniste din centrul Europei. Deși To­­dor Jivkov, liderul comuniștilor bulgari, se declarase adeptul reformelor gor­­bacioviste încă din 1987, dialogul din­tre autoritățile comuniste și reprezen­tanții opoziției - „masa rotundă" - a avut loc abia în ianuarie-februarie 1990. Acordul din primăvara lui 1990 a fost impus în fapt de seria schim­bărilor politice importante petrecute în special în decursul anului 1989. Pe de-o parte, Partidul Comunist a traver­sat o perioadă de frământări și disen­siuni legate de calea de urmat, solda­tă cu demiterea unor importanți dem­nitari comuniști. Valul schimbărilor a atins chiar Vârful ierarhiei comuniste, în noiembrie, sub presiunea maselor , revărsate pe străzile Sofiei, Todor Jiv­kov a fost nevoit să cedeze locul lui Petăr Mladenov, ministrul de externe de până atunci. Schimbarea fiind per­cepută de către populație ca una de fațadă, demonstrațiile de stradă au continuat până la abolirea rolului con­ducător al Partidului Comunist. Ulte­rior, în 1990, Partidul Comunist Bulgar s-a metamorfozat, după modelul cu­noscut, în Partidul Socialist Bulgar. Pa­ralel s-au conturat noile forțe politice ale Bulgariei, precum Uniunea Forțelor Democratice (UFD), constituită în de­cembrie 1989 ca alianță a partidelor Agrar Nikola Petkov, Democratic Ra­dical și Social-Democrat Bulgar, plus sindicatul Podkrepa, și condusă de Jeliu Jelev, cel care fusese exclus din PCB pentru opiniile sale antitotalitare. în noul context politic, minoritatea tur­că din Bulgaria și-a revendicat dreptul de a-și constitui o organizație de sine stătătoare, care se va numi Mișcarea pentru Drepturi și Libertăți (MDL), con­dusă de Ahmed Dogan. Practic, o da­­­tă cu organizarea primelor alegeri multipartidiste, în iunie 1990, Bulgaria a făcut primul pas pe calea desprin­derii de comunism. Totuși, rezultatul indecis al acestor alegeri, câștigate­ cu majoritate relativă de PSB, ca și explo­zia tensiunilor sociale arătau nesigu­ranța drumului ales de Bulgaria. Pe de altă parte, în România con­textul politic și social intern premergă­tor revoluției a fost cu totul altul, princi­­pala lui caracteristică constituind-o in­existența unei opoziții cât de cât struc­turate în raport cu puterea comunistă. Așa cum aprecia corect Vladimir Tis­­măneanu, în România tranziția a fost semnificativ diferită, deoarece socie­tatea civilă a fost subdezvoltată sau fragilă, iar elitele comuniste erau inca­pabile să ofere vreo alternativă la poli­tica lor dezastruoasă, în timp ce, spre exemplu, sfârșitul nonviolent al regi­mului autoritar bazat pe dictatura ideologică a Partidului Comunist a fost posibil în Polonia, pentru că au existat grupuri atât în elita puterii, cât și în opoziție, care au înțeles nevoia com­promisului. Explozia regimului comu­nist românesc nu s-a datorat presiuni­lor reformatoare interioare, ci tocmai rezistenței acestuia la orice fel de schimbare; în fapt, prăbușirea regimu­lui ceaușist a fost o implozie generată de propria sa „greutate". Chiar soarta Partidului Comunist și cea a disidenței anticomuniste au fost atipice, după­­ cum revoluția română în sine s-a dis­tins prin forma și conținutul său, în Ro­mânia nu a existat un continuator de facto și­ de jure al Partidului Comunist. . Practic, PCR ca structură spolitică for­mală și-a încetat existența în ziua de 22 decembrie 1989. Nici rezistența îm­potriva regimului comunist nu a avut amploarea celei din țările amintite mai sus, în special în deceniul al nouălea a cunoscut o anume dezvoltare feno­menul disidenței personale fie în inte­riorul Partidului Comunist, fie în exte­riorul său, însă fără a se ajunge la structurarea unor grupuri opoziționiste în PCR sau a unei opoziții civice pre­cum în Cehoslovacia. în fine, indepen­dența față de Moscova afișată de Ceaușescu după 1968 nu a fost decât paravanul care a permis abandonarea măsurilor reformiste de la începutul anilor 70 și reintroducerea unei con­­­­duceri de tip stalinist. De aceea, apa­riția partidelor postcomuniste a luat forma unui proces exploziv și haotic, ce a depășit cu rapiditate limitele pluri­partidismului propriu-zis. Descătușa­rea libertății de opinie a segmentat so­cietatea în plan politic, conducând la forme anomice de manifestare. Genetic, edificarea noului sistem partidist s-a rea­lizat pe fondul derutei doctrinare, a confuziilor politice și al unui optimism exagerat în raport cu virtuțile reale ale pluripartidismului, ca și când mutația în sine ar fi fost echivalentă cu institui­rea democrației depline. Partidele po­litice s-au constituit prin eludarea crite­riilor politice, într-o formă răsturnată, neglijând principiile și valorile doctri­nare, asumate numai formal. De fapt, toate partidele s-au raportat la una și aceeași „doctrină", cea anticomunis­tă, în ciuda menirii lor de a fi exponen­te ale pluralismului ideologic. O gene­ză marcată de negativism a făcut ca partidele să adopte un comportament conflictual excesiv și să fie lipsite de calitatea de vectori politici. Totodată, deosebirile dintre ele, ca și afinitățile dintre membrii lor, erau mai degrabă de ordin personal. Mult mai târziu, în preajma alegerilor din 1996, partidele aveau să redescopere doctrinele poli­tice și nevoia identificării ideologice. Practic, în primii ani ai deceniului nu putem vorbi de partide în sensul pro­priu al cuvântului, ci de grupuri care își căutau o identitate structural-organi­­zatorică și ideologică. Unele aveau să și-o găsească, altele însă vor rămâne la stadiul incipient. în fine, confrunta­rea interpartidistă a condus la o struc­tură de putere atipică în raport cu re­gula generală a primelor alegeri libere­­ din fostele țări comuniste din Europa, care a și alimentat în mare măsură suspicionarea rezultatului electoral. Alegerile de la 20 mai 1990 au conferit unui partid de stânga, suspectat de neocomunism, sarcina de a gestiona tranziția de la comunism la capitalism. Cum s-a achitat de această sarcină este o altă discuție. 200 de partide în 1990! Specificul genezei pluripartidiste s-a conservat în noua alcătuire a siste­mului de partide de după primele ale­geri. Cantitatea a continuat să fie pri­ma sa dimensiune. Numărul partidelor a crescut constant, ajungând la înce­putul anului 1996 către 200. E drept, bună parte dintre ele erau partide doar cu numele, cu relevanță politică minoră sau chiar fără activitate politică propriu-zisă, dar existența lor nu putea fi ignorată. Ele erau recunoscute ofici­al de TMB, dețineau sedii, revendicau dreptul la exprimare publică, într-un cuvânt făceau parte din sistemul parti­dist căruia i-au conferit nota pregnan­tă de multipartidism. O primă triere a partidelor s-a realizat prin alegerile din 1990. Din cele 71 de formațiuni politi­ce care au depus liste cu candidați, a­­proape 30 au devenit parlamentare: 15 partide, 3 formațiuni ale minorități­lor naționale și alte 9 organizații repre­zentând minorități naționale (cu câte un loc fiecare), plus un independent. Parlamentul a reprodus la scară mai mică, dar evident mai importantă, al­cătuirea sistemului partidist, cu princi­palele sale atribute: multiplicare și ato­mizare, încurajate de permisivitatea Legii electorale, la alegerile din 1992 - locale și parlamentare - au participat mai multe partide, numărul lor trecând de 80. Noul Parlament, deși reflecta schimbările produse la nivelul siste­mului partidist, nu s­-a deosebit de pri­mul sub aspect cantitativ, în total fiind reprezentate 26 de formațiuni, 13 par­tide și tot atâtea organizații ale minori­tăților naționale. în mod paradoxal, a­­meliorarea componentei cantitative a sistemului partidist operată de Legea partidelor politice adoptată în 1996 - numărul acestora s-a redus la circa 50 - nu s-a reflectat și în compoziția nu­merică a Parlamentului, acesta fiind compus din 27 de formațiuni, 12 parti­de și 15 organizații ale minorităților na­ționale, în fine, tot sub aspectul dimen­siunii cantitative a sistemului, mai tre­buie notat și faptul că numărul candi­daților pentru funcția de președinte al țării a crescut de la o ediție la alta a scrutinului, dacă în 1990 au fost doar 3 candidați, în 1992 numărul lor a ur­cat la 6, pentru ca în 1996 să-și depu­nă candidatura nu mai puțin de 16 pretendenți. O altă dimensiune importantă a sis­temului partidist și totodată fenomenul său cel mai spectaculos, cel care, oa­recum paradoxal, a îndeplinit un anu­me rol reglator, a fost fărâmițarea par­tidistă, cu corolarul migrațiilor intrapar­­lamentare. Generând nedumerire­ și confuzie în rândul electoratului, fărâmi­țarea a afectat practic toate partidele, începând chiar cu FSN și terminând cu partidul considerat cel mai stabil, PNȚCD, scindat, ca și FSN, în timpul guvernării. Fenomenul a atins apogeul în cadrul mișcării liberale, întreaga ei istorie fiind una a fragmentării partide­lor liberale, cu efecte dintre cele mai nocive asupra politicii postcomuniste. România a fost lipsită de un autentic și puternic partid liberal, locul său fiind luat de tot felul de epigoni politici. Prin­cipala cauză a fărâmițării partidiste tre­buie căutată în natura partidelor post­comuniste. Rigide, puternic personali­zate, fără o structură organizațional­­ideologică bine definită, partidele s-au adaptat schimbărilor sociale prin frag­mentare, prin multiplicare; în plan par­lamentar, fenomenul a căpătat forme anomice, generând modificarea com­­poziției politice a reprezentanței națio­nale în intervalele dintre alegeri. Ceea ce în alte regimuri parlamentare consti­tuia o excepție, a devenit regulă în Ro­mânia; în toate cele trei legislaturi post­comuniste, grupurile parlamentare și-au modificat permanent structura și numărul, calea acestei metamorfoze politice fiind migrația parlamentarilor. Au fost numeroși cei care, renegân­­du-și partidele care i-au trimis în Parlament, au optat pentru alte partide, unele chiar neparlamentare până atunci. Spre exemplu, în actuala legis­latură au apărut patru noi partide par­lamentare, în timp ce unul a dispărut practic din forul legislativ. Cât privește istoria propriu-zisă, a primului deceniu pluripartidist postco­munist, ea poate fi împărțită, sub as­pect juridic, în două mari perioade. Prima, a provizoratului juridic, între de­cembrie 1989 și aprilie 1996, a stat sub semnul Decretului-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989, privind înregistra­rea și funcționarea partidelor politice și a organizațiilor obștești în România, una dintre primele norme legislative e­­mise de puterea revoluționară. Decre­­tul-lege nr. 8/1989 a constituit actul de naștere al pluripartidismului, practic toate partidele românești constituin­­du-se sub incidența prevederilor sale. Este drept, lejeritatea acestora, expli­cabilă prin raportarea la momentul emiterii Decretului, avea să se reper­­­cuteze negativ asupra evoluției parti­delor politice, dar aceasta nu-i diminu­ează cu nimic semnificația politică. A doua etapă a fost inaugurată o dată cu adoptarea Legii partidelor politice, în aprilie 1996. Obligându-le să facă dovada activității organizatorice și po­­­litice, Legea a reprezentat un adevărat­­ recensământ al partidelor politice.­­ Dar momentele esențiale care au­­ jalonat destinul partidelor politice și al­­ sistemului partidist au fost competițiile­ electorale. Este motivul pentru cărei voi insista­­ asupra lor, punând în evi­­­dență schimbările produse de fiecare scrutin în parte, în mod deosebit asu­­­pra alegerilor locale și parlamentare­ din 1992. Din această perspectivă, is­toria partidelor politice capătă o altă­ periodizare. Astfel, perioada provizo­ratului Sistemic se încheie o dată cu­ alegerile din anul 1992, cele care au­ stabilit configurația partidistă a Româ­niei postcomuniste. Totodată, extrapo­l­tând tendințele din 1999, este probabil­ ca alegerile din 2000 să reprezinte în­ceputul unei noi etape partidiste sub aspectul compoziției sale; în fine, privind retrospectiv acest prim deceniu partidist, se impune și o observație referitoare la raportul dintre cetățeni și partidele­ politice. Astăzi, la numai zece ani de la înlocuirea mono­­partidismului cu pluripartidismul, parti­dele, ca și celelalte instituții politice, au o cotă de încredere populară pericu­los de redusă. Trei din patru români sunt nemulțumiți de activitatea Parla­mentului și a partidelor politice. Mai mult chiar, numărul celor care consi­­deră că ar fi mai bine să existe un sin­gur partid este similar cu cel al adep­ților unui sistem cu două sau trei parti­de, ca să nu mai vorbim de letargia politică a cetățenilor, din ce în ce mai puțin dispuși să-și exercite dreptul constituțional de vot, sau de opinia cvasigenerală că politicienii sunt­ co­rupți. Cu siguranță, toate acestea sunt semne ale dezamăgirii populare și totodată un serios avertisment la adre­sa modului în care partidele și-au îon­deplinit funcțiile. Dar nu instituția parti­­dului este pusă în cauză, ci formele în care ea a fost transpusă în viața politi­că românească. în fapt, opinia publică cere, prin mijlocele ei specifice, schimbarea actualului mod de a fi al partidelor politice. Iar această cerință nu poate fi ignorată decât cu riscul re­întoarcerii la un sistem politic nedemo­­­cratic. In anul electoral în care suntem, vă semnalăm o carte utilă, deopotrivă, alegătorilor și politicienilor 1989-1999. Un deceniu de pluripartidism în România Semnată de lector dr. Alexandru Radu, lucrarea va apărea în următoarele zile la Editura „Ion Cristoiu “ . Alexandru Radu (n. 16 aprilie 1958, București), autorul cărții, a absolvit Facultatea de Filosofie-Istorie a Universității București, promoția 1982. Este lector univ. dr. la Catedra de Politologie și Istorie a Universității „Politehni­ca" și profesor asociat la Facultatea de Științe Politice și Management Po­litic a Universității Creștine „Dimitrie Cantemir", ambele din Capitală. Ca politolog, s-a specializat în domeniul studiului sistemelor politice și partidiste, publicând o serie de lucrări cu acest specific. Printre acestea se numără volumele: „Sistemul politic românesc, un sistem entropic?“ (Bucu­rești, Ed. Tehnică, 1995); „Fenomenul partidist" (București, Ed. Printech, 1999). Totodată, a publicat articole și studii, în reviste de prestigiu, ca „Ro­manian Journal of Sociology“, „Revista română de sociologie“ și „Dosarele Istoriei“. Locuiește în București, este căsătorit și are doi copii. Pagină realizată cu concursul revistei „Dosarele Istoriei“ și coordonată de Mircea SUCIU Un tandem politic emblematic pentru scrutinul electoral din mai 1990: Ion Iliescu și Petre Roman Alexandru Radu „Mineriada" din iunie 1990, un moment dramatic al istoriei tinerei democrații românești, un moment cu ample reverberații în viața politică autohtonă

Next