Cronica Sătmăreană, octombrie-decembrie 1969 (Anul 2, nr. 504-582)

1969-11-08 / No. 537

Festivalul Național de Teatru — Faza zonală — Cluj Ecouri la prezențele sătmărene Săptămîna aceasta s-a desfășurat la Cluj a patra fază de zonă a Festivalului Național de Teatru care a prilejuit co­lectivelor teatrelor participante­­ din Satu Mare — ambele secții, Cluj — ambele secții, Turda și Baia Mare) o fructuoasă emulație. Cele două trupe sătmărene au fost prezente în prestigiosul concurs cu un spectacol coupé alcătuit din „Curierul de seară" de R- Vulpescu și „Inundația" de T. Mazilu (secția română, luni 3 no­iembrie) și „Primăvară târzie" (,,Al pa­trulea anotimp") de H. Lovinescu (secția maghiară, marți 4 noiembrie). Consemnăm în numerele de azi și mîine aspecte privind ecoul spectacole­lor prezentate de Teatrul de Nord. € ЙA LITERARAEI ARTISTICA В Ion Codreanuu Merele viitoare Neprihănite iubirile De-o goană nebună șoptesc Pădurea — fîntînă de piatră A învelit soarele ... Cu mărgăritare de noapte pe sin. Fata pădurii, umple ulcioare Ulcioarele oamenilor răi și buni Și vînătorii­­.. fără sfîrșit Închid săgețile vîntului ,la capătul munților­­ îngenuncheați pe­ o năframă l­­esută de apele mării. Porțile cerului . Schimbă inelele-n fluvii Și prin ulcioare sărută Merele viitoare. Nicolae Popeneci­­ HAR Dintre toate păsările măiastre din codru una, din Hobița, a venit să i se așeze pe palmă. Lingă barba lui de patricarb și lingă răsuflarea-i curată, măiastră s-a născut încă o dată și definitiv. Palma, mîngîind-o, netezindu-i prisosurile, i-a dat dimensiunea largă și firească a timpului. Ion Vădan Tablou o praștie albastră zboară stele-n lacuri cearcănul pădurilor limpezi cînd oamenii șoptezec luna .. încredințat că pămîntul dorește să iubească împletind, încolăcindu-i pletele aud foșnind în glie strămoșii... ciocîrliile pămintii torc firul zborului în zori încă în duhul nopții cîntecul lor îl culegi cu ochii... — cînd coasa fulgeră deasupra voastră să nu fugiți de teama morții Vă ghemuiți în teaca pămîntului și vă rugați să nu­ strivească cuibul... cu buze pe buze pornind în largul galben nehotar vîslim spre țărmuri în urmă valurile secerate. Lucrări ale pictorului Aurel Popp la Muzeul de artă din Cluj Expoziția permanentă de pic­tură și sculptură românească din cadrul Muzeului de artă din Cluj, prin cele peste 350 lu­crări — din care nu lipsesc semnă­turi ale lui Grigorescu, Andrees­­cu, Luchian, Aman și ale altora — este o realizare cit se poate de prestigioasă. Alături de lu­crări ale unor reprezentanți ai școlii băimărene de pictură sunt prezente și lucrări ale pictoru­lui sâtmărean Aurel Popp prin patru lucrări in ulei. Este vorba de „Trădătorii", un „Autopor­tret", o variantă a tabloului „Tăietorii de lemne" și „Cain”. Autorul și directorul de scenă despre „INUNDAȚIA“ Ne-am adresat scriitorului TEODOR MAZILU la cîte­­va minute după căderea cortinei la premierea piesei sale „Inundația". — Cum ați reacționat, sti­mate maestre, la „transcrie­rea" scenică a textului du­mneavoastră? — Am aflat, în spital fiind, de această premieră și am venit s-o văd. Cu o serioasă doză de îngrijorare însă, de teamă chiar. Știam că textul este dificil și că, deci, comportă riscuri­­ atît pentru regie cît și pentru actori. Mai ales pentru a­­ceștia din urmă. Deși nu scriu special pentru un a­­numit actor, textele mele au avut parte de interpreți cu remarcabil simț ai vieții (Gh. Dinică, Șt. Tapalagă, O. Cotescu) care m-au înțeles cu vocație și strălucire. Dar teama inițială s-a risipit. Aceasta pentru că, întîi de toate, am întîlnit o viziune regizorală bună, care i-a ajutat și pe­ actori să-și în­țeleagă partiturile. Pare paradoxal dar e mai greu să înțelegi un text și să-l tramspiți cu acuratețe decît să fantazezi pe seama lui. M. Raicu și cuplul actori­cesc pe care l-a îndrumat (Lelia Săndulescu o dată în plus prin munca de sce­nograf) au înțeles bine lu­crarea și le mulțumesc pen­tru tălmăcirea ei. Apreciez în mod deosebit finalul foarte inspirat al spectaco­lului care redă sugestiv sentimentul „inundării" vi­eții prin lucruri și obiec­te.. . — Credeți în reușita a­­cestui Festival ? — In măsura în care va ști să creeze și să mențină o ambianță de meditație în legătură cu soarta teatru­lui ca unitate a muncii autorilor, regizorilor și ac­torilor. Primilor le incum­bă răspunderea creării unor texte vii (care-și vor găsi, cu siguranță, actorii vii ca­re să le interpreteze). Di­vergențe între un interpret viu și un text viu sunt im­posibile. La această a doua între­bare (și la următoarea) a răspuns apoi regizorul MI­­HAI RAICU. — Cred și șocat că ma­joritatea oamenilor de tea­tru au făcut toți ce le-a stat în putință pentru aceasta. Din păcate, organizatoric, lucrurile nu stau aici cum ar trebui. Se vede bine treaba că nu s-au tras con­cluziile cuvenite din epi­sodul Timișoara al Festi­valului. — Care este opinia du­mneavoastră despre spec­tacolul acum încheiat? — Tot ce pot spune este că am intrat în posesia u­­nui text bun care ne-a o­­ferit posibilități regizorale și actoricești în consecință. Pentru aceasta nu pot decis să-i mulțumesc autorului și să le mulțumesc, de aseme­nea, interpreților pentru re­ceptivitatea și eforturile do­vedite. VASILE SAVINESCU ION SAS : TIMP Venise peste noi o vară bizară și­ noi eram 12 mohicani, dintre care unul nu era mohican cu adevărat, era mohican doar pe jumătate, prin stil de viață, deprinderi, caracter, principii etice și morale era mohican, iar prin celelalte era alb. Se numea, așa cum se cuvine, Ochi de Șoim și, fără cîruiri, sau încercări discrete de uneltiri, fusese instituit șeful mohicanilor. Eu depășisem de curînd un metru și patru­zeci de centimetri și aveam un bunic de doi metri, care în ultimii zece ani­ se tot pregătise să moară, dar de fiecare dată renunțase, din mo­tive rămase pentru toată lumea drept niște ve­ritabile enigme. Acasă la noi veghea întotdeau­na o atmosferă semifunebră, semifugubra și total tenebroasă pentru mine, care-mi popula sistematic visele cu strigoi agresivi, ieșind din cavouri violete și craniile lor luceau galben sub lună și lințoliile lor pu­trezite, purtate pe brațe de oase, niște înfricoșetoare pînze de păianjen. Nu păreau era deloc de glumă. Carabina mi-o uitam întotdeau­na aiurea, așa că visele acelea mă găseau ab­solut vulnerabil. Le așteptam înainte de-a ador­mi, chiar le anticipam, alăturînd elementele rămase neguros în memorie, din nopțile prece­dente, în forme noi, scene suportabile, dominate de personalitatea mea fizică, înarmată pînă-n dinți. Speram că ele se vor repeta astfel în cursul nopții. Aiurea! Nu-mi reușea nimic și cînd țipam, mama îmi aducea o cană cu apă și cînd ziceam că nu mi-e sete se speria urît de tot. Moșu rătăcea ca o stafie singuratică și pri­beagă prin camere, negăsindu-și locul, nu cău­­tîndu-mă, nici pomeneală de-așa ceva, ci pur și simplu neînregistrîndu-mă vizual, anulîndu-mă ca vietate reală, trecea pe lingă mine, personaj straniu, străin de toți și, de toate, bocănea cu bo­cancii și cu bastonul în așa fel încît urechea per­cepea distinct trei bocănituri, neidentice dar su­ficient de confuze ca să te gîndești înfiorat la cineva cu trei picioare. Mama zicea că sunt sensibil și că semăn cu ea, tata zicea că sînt debil mintal și că nu se­măn cu el, bunica zicea că sînt diavol împieli­­țat și că nu știe cu cine semăn, moșu nu zicea nimic și nici n-a zis nimic pînă într-o zi cînd, cu un picior pe partea dinspre stradă a gardului și cu celălalt pe partea dinspre curte, l-am întrebat: — Bă moșule, care e cel mai mare continent din lume? — Asta, a zis și nu m-a privit nici atunci și nici n-a părut că se gîndește la răspuns măcar o fracțiune de secundă,răspunsul a fost expulzat mecanic, fără intervenția vreunui proces mintal, a fost expulzat așa dintr-o dată, ca ghemotocul de cîlți din carabina mea cu țeavă de soc. Și cu asta lichidasem probabil definitiv o obsesie macabră și mama n-a mai fost obligată să-mi ca­re inutil în fiecare noapte cana cu apă. Aveam părul foarte decolorat în vara aceea bizară, umblam desculț și cu pantaloni scurți, a­­veam fața plină de pistrui mai conturați ca ori­­cînd și, cu puțin timp înainte de­ a împlini 14 ani, încă știam să-mi confecționez aluri amenințătoa­re, să privesc, de exemplu, în direcția lui mătușe­­mea, pe sub sprîncenele complet depigmentate, în așa fel încît ea să-și abandoneze veșnica și monotona pasiență și să-i declare oficial mamei că din mine nu va ieși decît un bandit ordinar. Mama tremura de indignare stînd sub nucul din curte și croșetînd — D-zeu știe cît a croșetat ma­ma în viața ei și cui a folosit asta! — și tot tre­­murînd de indignare începea să sughiță și­ o ru­ga pe mătușe-mea, pe ființa aceea cleioasă și gelatinoasă să-i aducă puțină apă. Ca Ochi de Șoim ce eram, situația-mi conve­nea și ca mohicani autentici ce erau, restul 11, situația se convenea. Interdicțiile posedau de o oarecare valoare pentru noi doar în măsura în care le călcam și cum soarele acelei veri cretine (un soare uriaș și de o nemaipomenită capacitate termică) nu apunea nici măcar noaptea ci se sta­bilea în capetele noastre înfierbîntate, interdic­țiile încetau cu adevărat să aibă semnificație de lege și pe cei care ni le expuneau în cuvin­te drastico-pedagogice îi compătimeam, chiar înainte de-a sfărâma în copitele mustangi­­lor noștri, propozițiile lor construite la mo­dul optativo-imperativ (ce fel de mod a fi și ăsta?). Noi existam în afara cafelei cu lapte, a spălatului pe miini și pe urechi, a tunsului, hainelor de duminică și­ a altor convenții domes­a­tice, pe care de fapt nu le uram , le disprețuiam doar, nu pozînd, ci în virtutea acelei chemări violente spre dezlănțuiri fizice, imposibil nu de oprit ci de limitat. Noi existam în riscul atîrnă­­rii de craca cea mai expusă prăbușirii a cireșului nu știu cui, existam în înfruntarea cu nu știu cine sosit într-o viteză neverosimilă să evite dezastrul din grădina sa cu căpșuni, existam în sărituri bez­metice spre luciul înșelător al bulboanelor din DESPĂRȚIREA DE OCHI DE ȘOIM SCHIȚĂ DE TUDOR DANEL ostrov și­ am tot existat așa în situații definitorii pentru tot tribul pînă în ziua cînd mustangul meu, total neinspirat, s-a oprit mai mult decît era necesar, acolo unde n-ar fi trebuit nici mă­car să-și întoarcă privirea. Și eu, descumpănit cum nu mai fusesem niciodată, am privit aidoma mustangului, spre fata acea bălană care mă pri­vea descumpănită, am privit-o mai mult decît era necesar s-o fac și Cerbul Agil și Pană de Vul­tur și toți n-au înțeles cine știe ce din asta, dar tot au înțeles suficient de mult ca să zică : Ia te uită! și­ apoi, galopînd spre nesfîrșitele prerii, au mai aruncat în urmă, nu indignați, ci doar surprinși, încă nu ia te uită și Ochi de Șoim i-a ajuns cu chiu cu vai și-a zis: — Ce ia te uită? — Cum adică ce ia te uită? a zis Marele Șar­pe. Bine, a zis Ochi de Șoim. Ce ia te uită? Știți voi! — A­­ia te uită? Nimic, a zis Vulpea Șireată. Cum nimic? a zis Ochi de Șoim. — Bine, am zis și noi așa, ce n-avem voie?, a zis Marele Șarpe. Și gata, mustangii erau prea obosiți ca să-i mai putem călări, treabă pe care am înțeles-o foarte bine și eu, și-am plecat acasă. In ziua în care a apărut înecatul, revolta mohi­canilor, revolta aceea mai curînd abstractă decît altfel, lipsită de o manifestare fățișă, supravețuia încă, perceptibilă dar nu amenințătoare, timidă, neîncrezătoare în necesitatea ei și, bănuiesc eu, neîncrezătoare în capacitatea vreunuia dintre mo­hicani de a deveni un Ochi de Șoim convingător, înecatul coborîse pe Olt mai multe zile și mai mulți kilometri decît știa să numere Pui de Urs, cel mai mic dintre mohicani, care nu avea decît zece degete la miini. Eu unul nu l-am văzut pe înecat decît de la o distanță mare, sau suficient de mare pentru ca detaliile să fie estompate în­tr-un alb nefiresc, ca burta unui pește pe jumăta­te putrezit. Am­ privit forma aceea albă care se­măna cu un trup omenesc, dar care nu putea să fie un trup omenesc, am privit-o detașat de mi­ne însumi, ieșit din mine însumi și purtat fără pași pînă aproape de moartea adevărată și primă și neverosimilă în degradarea absolută pe care o adusese și am văzut că acolo era cu adevărat un trup omenesc- Stăteam în picioare, departe de cadavru și-l priveam aievea, nu îngrozit, ci trans­pus într-o uimire grozavă, într-o neînțelegere grozavă, într-o neacceptare gozavă, eu, căpete­nia tribului de mohicani, eu care scalpasem atî­­tea capete de dușmani în existența mea vitejeas­că. A trecut apoi și asta și zilele, incendiate de un soare torid, se scurgeau lent, vîscoase ca o mocirlă, zile lungi și apăsate de o tristețe nejus­tificată. Și tot atunci am parcurs, paradoxal, nopți de liniște adîncă, netulburate de nici un strigoi înecat și doar spre sfîrșitul verii aceleia bizare Nuța, fata bălană și descumpănită a apărut din nou, zîmbindu-mi într-un vis insuportabil de scurt. Și-atunci m-am trezit, purtînd în priviri galbenul părului ei și chiar simțind un fior incredibil de real în tot trupul și-am adormit iarăși, căznindu­­mă să prelungesc visul într-un vis nou. Și uite-așa Marele Șarpe a devenit Ochi de Șoim și devenind el Ochi de Șoim, întreaga ie­rarhie a tribului a suferit o esențială modificare. __________________________^ Realizatori ai spectacolului „SOSESC DESE­ARĂ“ Văzuți de actorul LELIA SĂNDULESCU ON DELOREANU (regia) ION TIFOR (Olimpiu) AUREL CORDEA (scenografia) GRIGORE ȘTEFANESCU (Sache) ELENA IONESCU (costume) LULU SAVU (Adelaida) HORIA DAN IONESCU (Puiu) ’ MARILENA VASILE (Anișoara)

Next