Cronica Sătmăreană, ianuarie-martie 1970 (Anul 3, nr. 583-656)
1970-02-14 / No. 618
Sîmbătă 14 februarie 1970 W VAL. MUNTEANU Intre noi Intre noi, vor fi C 2 ZapCZI VOIT CuuGupro! Și totuși vom rămîne așa Cum ne știam pe cînd nu ploua, Pe cînd nu ningea. Intre noi. Se va deschide o cortină-război. Iar pe scenă vor apare Corăbii de uscat și corăbii de mare. Și totuși vom rămîne așa Cum ne știam pe cînd marea asemenea uscatului nu exista. MIHAI MARCIUC LUCEFERII Imensurabila lumii tăcere Cheamă luceferii nopților dure, Să strîngă din vetre cenușa gîndirii Și leneș s-o toarne-n tăiș de secure, Să scuture aurul toamnelor reci de vechi policandre de marmură albă, Din flacăra stinsă să curgă lumină, Din floarea de piatră — năframă și salbă. Luceferi ascunși în mirifica vale de unde trecură și bunii și răii Din vîrfuri de munte cu luna în brațe Coboară spre vale flăcăii. CRONICA 'SATMARFANA LITERARĂ, ARTIȘTII' Ь • . . • • ■ ' . . . * •* . . . > ' ■ - • •. ■ SILVIU SĂVEANU REGĂSIRE Oaza gindurilor, ruguri răstignite, glasuri tenebre troznesc aferat alcătuind cuvinte. Un fum scheletic urcă din viscere, caută stingerea lovind azurul din oase. M-am regăsit. Desen de V. MANESCU tifl П HÂRTIE PORTOCALII SCHIȚĂ ȘTIINȚIFICO-FANTASTICĂ de MIRCEA POP - Mă numeam pînă mai ieri Ariton Aval și aveam optzeci de ani. Acum am numai patruzeci. M-a întinerit „Ochiul atomic", minunatul acumulator de energie vitală dintr-un ,,ceva" viu și reemițător al acestei energii spre un alt „ceva" viu. O cuplez unui stejar sau unei vietăți animale și le sorb energia vitală! Apoi „broșa" încărcată, o conectez în circuitul vital al unui om, sau animal, slăbit, bolnav sau bătrîn. Organismul prinde forțe miraculoase, învingînd bătrînețe și boală, triumfînd asupra Timpului măcinător de energii. Cu „Ochiul atomic" — am secat copaci falnici, am „cules" energii din viețuitoare vajnice (propuse sacrificării) și am întinerit, apoi, animale, păsări. . . Apoi, l-am întinerit pe primul om, pe mine însumi! Iar, la un bal, în delirul marelui meu succes, fără să judec prea mult, am redat vîrstei de 30 de ani o bunicuță extenuată, care acum era, tînăra și frumoasa doamnă de alături de mine, alungată de familie pentru „crima" de a fi devenit mai tînără decît fiica sa, mai seducătoare decît nepoatele sale... Urcăm pantă mustindă, pe deal. Nu ne pasă că profanăm tăcerea izvoarelor ascunse. Nici că ni-s searcă pantofii, de primele ape ale ierburilor. E un martie frumos, portocaliu, însorit. — Cum te cheamă? — Nicicum. — Pe mine, tot așa! Rîdem. N-avem vîrstă! N-avem nn Iine! Lepădînd bătrînețea, l-am pierdut, undeva în Timp, chiar și pe octogenarul savant Ariton Aval. Mă simt cumva... fiul lui. Adică fiul meu! Eu, fiul meu! Ciudat! Rici. Nu-mi pasă. Tot ce vreau acum, crenguțe cu mîtișoare, pentru Ea, și o salcie viguroasă, sănătoasă, pentru a-mi încărca cu energie vie „broșa". — Privește! E feeric! Privesc. E feeric! Un tufăriș întreg, plin de „primăvară", în muguri mari, pufoși, gri-argintii, moi, minunați, un vis! Rup cea mai frumoasă crenguță, din cea mai împlinită salcie. O ia, o sărută. Apoi cuplez „broșa". Săgeata microbutonului — spre „A". „Acumulare". Minusculele două ace sînt înfipte în trunchiul cu sevă al salcei înmugurite. Micul punct-ecran prinde un joc de culori, se scaldă în valuri de gri, în fumuri cenușii, în apele nuanțate ale culorii de nor. Suge, soarbe energie vie! In cîteva ore, culoarea miniecranului va trebui să fie neagră, strălucitor de neagră, cînd „broșa" va fi saturată. Dacă nu-i va ajunge salcia aceasta, vom lua alta la rînd. Aud un foșnet ușor în apropiere. Cu coada ochiului observ ceva ce mă amuză. Suntem pîndiți! Un pădurar curios. Ii zăresc pălăria verde după tufișuri, fără să mă întorc. E un moșulică. Suspicios. Ce caută acești EL și Ea ре-aici, pe deal, în taină? De ce fac, așa? Ce așteaptă, ce vor, ce urmăresc privind țintă spre același loc? Trebuie să fie ceva ilegal la mijloc... Zîmbesc, știu, e inerent bătrîneții să devii irascibil, suspicios, uneori rău chiar, fără temei. O tuse seacă îi trădează de-a binelea și totuși nu iese încă la iveală. Și-a tras capul, speră că n-a fost auzit. Prietena îmi face cu ochiul, pofnind în rîs, cînd pălăria verde reapare, ușor, după tufișuri. Minutele trec și zelosul păzitor al liniștii pădurii își pierde răbdarea, e scandalizat, de ce stăm și nu facem nimic, ceva, orice, dar să facem ceva, ca să aibe motiv, să ne ia la rost. Tuștește tare și iese la iveală, apoi, pieptiș. — Ce căutați aici? — Tinerețe fără bătrînețe și Viață fără de moarte! Ii spunem adevărul.Dar e atît de mare acest adevăr, încît luat cu adevărat pare nebunie. Sau basm. Sau glumă. Sau bătaie de joc. Sau, orice, numai realitate nu. Ochiul „broșei" e aproape negru. Ochii pădurarului sînt reci! Fulgere de minte se aprind în ei. Ii simt dorința arzătoare de a fi rău, de a ne pricinui o neplăcere, de a se răzbuna pentru ceva, nu știe precis pentru ce poate pentru cuvintele pe care alții le-ar fi luat drept glumă, poate pentru tinerețea pe care ne-o vede și pe care el n-o are, poate numai așa, pentru că vrea el să fie rău, rău de tot, ci mai rău posibil! Rîdem, căci, știm că n-are nici un motiv care să-i dea prilej de a-și concretiza maligna pornire. Dar răutatea, boala teribilă și măcinătoare a unor bătrineți, are inițiative uluitoare: — Actele dumneavoastră, imediat! N-a avut ce să ne reproșeze! Și, iată, vroia să ne arate că, măcar atît... să-l vedem că e cineva, că ne poate controla... Cit este de în drept? Nu contează! își ia dreptul prin de la sine putere, înclină amenințător pușca, prin care simte că-i puternic, că, deși el este bătrîn, iar noi tineri, ne domină, ne ordonă, nu e superior. N-avem acte îngrozitor! Actele vechi — zadarnici le-am arăta. Pe ele, un moșulică și o băbuță... Ar fi caraghios să intru în explicații științifice cu acest pădurar bătrîn și rău. Nici n-ar înțelege, nici n-ar crede. Ne-ar căra pe la miliție, ne-ar preda, am fi reținuți pentru cercetări... Complicații, inoportunitatea dezvăluirii secretului „broșei" ... Nu, încă nu! Acest secret, nu poate fi dezvăluit lumii, la întîmplare! Prin broșă sînt hotărît să redau, cu prioritate, energie și tinerețe unor savanți cu bun renume, bătrîni dar statornici în ideile păcii, ale progresului uman, ale prosperității... Cu ei împreună, vom constitui apoi Comisia internațională a Tinereții fără bătrînețe! Și această Tinerețe nu va mai fi o ficțiune, o fantezie de basm, ci realitate! Adevăr! Viață! — N-avem actele la noi, bătrîne. Omul verde triumfă, răutatea, ura — îi luminează fața zbîrcită. Vrea să spună ceva, dar rămîne mirat, privindu-mă, în timp ce desprind „cărăbușul", din tulpina sălciei. Face ochi mari, nu pricepe ce poate fi. Apoi... rămîne așa, cu privirea țintă în micile ape negre, strălucitoare, ale ochiului-ecran al „broșei". Din două mișcări, rapide și sigure, am trecut indicatorul de la „A" — la ,,B", de la „Acumulare" — la „Emitere"... fixîndu-i o doză potrivită de „întoarcere in timp"... — Privește „cărăbușul" meu! Iți place? Tresărim ușor, eu și Ea. Suntem surprinși că am rostit aproape aceleași cuvinte... același îndemn, ca atunci, la un bal... cînd dansam cu o bătrînică... cu o bunicuță: „Privește broșa mea! Iți place?"... Și bătrinica aceea — acum e Ea, tînăra Ea, frumoasa doamnă, cu mîtișoare în brațe! Bătrînul pădurar privește. Fluxul magnetic al „broșei" curge, se revarsă nevăzut, prin privire, în organism, în țesuturi, în organe. Un hipnotism curățitor de zgura depunerilor toxice de prin ani, un șuvoi de dăruire a energiilor măcinate de vîrstă, un „coșar" miraculos care curăță, șterge, lustruiește atomi, molecule, celulele vii, totul, totul... Apoi, trezirea. Programată, prin autoreglare, la patruzeci de ani, broșa s-a deconectat. Pădurarul își smulge privirea din ea, pare buimac, simte că s-a petrecut ceva, dar nu-și bate prea mult gîndul, ce anume? Pe chip îi înflorește însă, ușor un zîmbet. De cînd n-o mai fi zîmbit oare acest om? Nu-i răspund zimbetului prietenos. Știu că mi-am asumat din nou un risc. Ce se va întîmpla? Va ajunge acasă și după cîteva băi „coaja" bătrîneții îi va dispare, miracolul va strîns efecte ciudate în familie... N-am avut ce să fac! Caz de torță majoră! Pe viitor trebuie să evit strict, dar foarte strict, risipa de întineriri, pînă cînd voi rezolva problema gigantică a formării Comisiei tinereții!.. Pădurarul își azvîrle neglijent cureaua puștii peste umărul drept și-mi trage cu ochiul, zîmbind cu subînțeles. — E cam umed pe jos! Pleacă apoi. Se depărtează, într-o ținută dreaptă, cu pași liniștiți. Nici nu mai întoarce capul spre noi. Sunt sigur însă că e voios și că se miră el însuși, ce-o fi avut cu noi? In fond mare lucru, i-auzi, doi tineri pe deal, după mîtișoare! Mai ales cînd martie ăsta e atît de tineresc, atît de cald, atît de portocaliu însorit. 5 130 de ani de la naștere Logos și ethos la MAIORESCU „Căutarea sinceră a adevărului este primul semn de viață a inteligenței unui popor". Dacă linia de ascensiune a culturii noastre a trecut și prin Maiorescu, cum plastic remarca T. Vianu, aceasta însumează cu necesitate nu numai valorile operei sale scrise sau obiectivate în acțiuni practice ci și pe aceea — poate mai impunătoare — a creației propriei personalități, atît de bogat răsfrîntă în epocă. Superioritatea omului asupra operei, despre care vorbește Lovinescu, poate fi înțeleasă și ca avînd un sens compensatoriu pentru ceea ce unii au numit „lipsa de imaginație creatoare și de forță speculativă". Oricare ar fi explicația, cert este că Maiorescu și-a cultivat personalitatea exemplar, găurind să răspundă idealului clasic de perfecțiune, prin îmbinarea armonioasă a adevărului și binelui în tot ce a gîndit și înfăptuit ca om individual și social. Acțiunea sa de autoperfecționare rezidă nu atît în hedonismul intelectual de care vorbea același Lovinescu, ci în dorința, foarte de timpuriu conștientizată, de a fi util semenilor Perseverent acestui crez, Maiorescu realizează unul din primele succese depline ale asimilării culturii moderne la noi, fără nici o stîngăcie in manifestarea ei — răspunzînd în acest fel, cu puteri echilibrate, sarcinilor ce și-a asumat. Aceste sarcini au fost nobile ca și eforturile care le-au slujit, încă în 1874 in studiul cuprins în „Critice" — „In contra direcției de astăzi în cultura română" — Maiorescu își precizează scopul și, implicit, armele, lupta împotriva viciului radical din toată direcția de atunci culturii noastre — neadevărul, în aspirații, în politică, poezie, gramatică — în toate formele de manifestare a spiritului public. Dar neadevărul este rău intelectual și lupta împotriva lui angajează inteligența și simțirea, mintea și sufletul. Rătăcirea judecății duce la fals, la minciună. De aceea, în toate întreprinderile individuale și sociale se cere logică, gîndire militantă, minte și dreaptă judecată. Cuvintele lui sînt (adesea) aspre, dar drepte, avînd acea sfredelitoare penetrație pe care doar adevărurile simțite adine o posedă. Precum se știe, Maiorescu a optat de mic pentru logică — din care s-a gîndit să-și confecționeze nedespărțită armă a dreptei o cugetări. Aceasta i s-a părut singura disciplină filozofică suficient de scientizată pentru a merita o ocupație cvasi-exclusivă, — și întrucît răspundea formalismului structurii sale intelectuale. Vocația sa de logician s-a fixat, astfel, de timpuriu, pe un fond de sensibilitate etică în care cultul prieteniei, sociabilitatea, respectul pentru seamăn și sinceritatea absolută l-au condus în acțiunile sale, de o rară consecvență in slujba adevărului necondiționat. Iată de ce el va face din logică (știință deplin constituită) nu numai instrument al dreptei lupte pentru adevăr ci și un organon destinat colectivității, tuturor iubitorilor de adevăr, pentru triumful binelui și al adevărului. Elanul său intelectual are, desigur, și elemente idealiste dar acțiunile pe care le-a inițiat și îndrumat s-au dovedit a fi gîndite cu superior simt pragmatic. Logica, prezentă în toate actele sale, are la Maiorescu semnificație de ideal, iar prestigiosul ei promotor ne apare în această privință ca un „rar apostol al adevărului" (R. Motru). „El a fost unul dintre cei mai puternici educatori pe care i-a avut națiunea noastră, din convingerea că îndeplinește o necesitate socială și națională și a lăsat în urmă-i cultul științei, al artei, al intereselor publice precum și grija pentru sufletul tinerimii: el a întronat la noi gustul pentru frumos și respectul pentru adevăr, sporind în acest fel puterile neamului" — scrie un entuziast discipol al său, I. R. Pogoneanu. întreaga activitate a lui Maiorescu se află, sub auspiciile lui bonamens — acea minte și dreaptă judecată, care este totodată metodă și etică și care trebuie să-l călăuzească pe cercetător (Ath. Joja). Logica are în concepția lui Maiorescu fundamente morale. In virtutea și în numele acestora el ridiculează beția de cuvinte, pasiunea pentru amețeală și narcotizarea inteligenței prin excese verbale. Abuzul acestor practici, sesizate în cîmpul literelor românești din deceniul al 8-lea al secolului trecut, cuprinde deopotrivă eroarea și răul, pierderea șirului logic și violența limbajului. Asemenea articolelor îndreptate spre curățirea de impurități a culturii noastre, aforismele se subsumează aceluiași elan asanator în care logos-ul și ethos-ul se îngemănează: „nu e nimic mai primejdios decît a întemeia o formă statornică pe simțiri trecătoare", „păzește-te a doua zi după un succes", „nu există prieteni în politică decît numai prieteni politici", „are vocație cel ce în momentul acțiunii se uită pe sine" etc. Maiorescu a fost om de aleasă vocație în chiar acești termeni prin care el definește, aforistic, vocația. Personalitatea sa armonioasă „n-a ieșit numai dintr-o structură ci a fost și opera unei discipline, a unei îndelungi modelări" (Lovinescu), pe care „însemnările zilnice" au dat-o la iveală în întreaga ei contradicție și măreție omenească. A fost „om întreg" ce s-a impus mai mult prin proporții decît prin însușiri excesive; om de caracter — cum spune același Lovinescu — subordonată cu o activitate convingerilor, idealului, fără interese materiale meschine; un caracter uman în care sublimul nu s-a amestecat cu monstruosul și intransigența cu orgoliul anormal,dezinteresat, a fost totuși, tolerant și conciliant cu orice opinie sinceră și cu oameni de alte concepții. Simțul de datorie față de țară și de societate s-a amestecat cu o nobilă cultivare a personalității în ce are mai înalt și mai sublim. Renunțarea la o carieră universitară în Germania este una din dovezile grăitoare ale patriotismului său care n-a cunoscut degradarea în îngustimi șovine sau cosmopolite. Lupta pentru adevăr i-a călăuzit pașii și în momentele gloriei profesionale și politice. Iată ce scrie, de pildă, către un prieten (Ioan Bednitz), publicist din Sibiu: „Iți închipui, că un ministru nu poate face multe, dar am s‘o fac în întreaga una limită a cunoștințelor mele: sbor liber inteligențelor oneste!". Maiorescu și-a concentrat atenția asupra problemei omului, a formării lui ca personalitate, ca datorie și operă fundamentală a fiecărui individ. A sesizat înstrăinarea (nemarxist) aflîndu-se în permanentă căutare a tipului de om integru, preocupat pină la obsesie de ideea de originalitate prin care el a înțeles autenticitate, firescul, permanentul, originalul, valoarea însăși (M. Cazacu). In acest context lupta pentru adevăr a fost o idee forță care i-a dirijat cugetarea și acțiunile. Pentru Maiorescu filozofia era cultura, valorile spirituale închegate intr-un tot armonios. Se pare că prin aceasta el a fost înaintașul curentelor de mai tîrziu din Occident și de la noi care preconizau închegarea într-o armonie integrală a valorilor spirituale. Există în opera sa incontestabile preocupări de axiologie. In această perspectivă el ne apare nu numai filozof și logician ci și estetician și moralist — în aceeași admirabilă arcuire a efortului său culturalizator. In numele sincerității și al adevărului a condamnat tot ce înlătură și umilește gîndirea. A reprezentat un optimism pe măsura condițiilor existente (temperat însă de un anticipat sentiment al relativității), a fost un intelectual ancorat în realitățile patriei, cu o pronunțată propensiune a comunicării, în care elementul propriu era cuvîntul vorbit. Față de acest element avea un cult descris parcă din admirația simpatetică pentru verb a aceluia care spunea: „Frumos și divin e cuvîntul ce te poartă spre raționament" (Platon). Lui Maiorescu — sesiza cu pătrundere E. Lovinescu — i se impune ideea unei sinteze originale între omul natural (din masă) și idealul clasic elen de personalitate și schițează pentru prima dată profilul universului spiritual al unei literaturi originale, a poporului, a culturii și dă indicații asupra evoluției acesteia. Prin întreaga sa activitate Maiorescu a tins impersonalizarea fără spre de care nu se poate clădi nimic bun și nobil. Formula personalității sale pare a fi fost închisă saltului dar nu și cizelării necontenite. Omul care și-a depășit opera în efortul de a și-o împlini a reușit să se realizeze întreg și să transmită în posteritate acel mesaj raționalist, umanist și actine patriotic care se face auzit, este recepționat cu interes și amplificat de fiecare dată și mai ales azi, cînd forțele progresului se află la posturile de comandă ale societății. Prin aceasta, Titu Maiorescu este mereu actual. VASILE SAVINESCU RESTUARRA E Fotografie de ANDREI NAGY, expusă la ultima expoziție de fotografii artistice, organizată la București de către Uniunea Ziariștilor din România,