Cronica Sătmăreană, ianuarie-martie 1970 (Anul 3, nr. 583-656)

1970-02-14 / No. 618

Sîmbătă 14 februarie 1970 W VAL. MUNTEANU Intre noi Intre noi, vor fi C 2 ZapCZI VOIT CuuGu­pro! Și totuși vom rămîne așa Cum ne știam pe cînd nu ploua, Pe cînd nu ningea. Intre noi. Se va deschide­ o cortină-război. Iar pe scenă vor apare Corăbii de uscat și corăbii de mare. Și totuși vom rămîne așa Cum ne știam pe cînd marea asemenea uscatului nu exista. MIHAI MARCIUC LUCEFERII Imensurabila lumii tăcere Cheamă luceferii nopților dure, Să strîngă din vetre cenușa gîndirii Și leneș s-o toarne-n tăiș de secure, Să scuture aurul toamnelor reci de vechi policandre de marmură albă, Din flacăra stinsă să curgă lumină, Din floarea de piatră — năframă și salbă. Luceferi ascunși în mirifica vale de unde trecură și bunii și răii Din vîrfuri de munte cu luna în brațe Coboară spre vale flăcăii. CRONICA 'SATMARFANA LITERARĂ, ARTIȘTII'­ Ь • . . • • ■ ' . . . *­ •* . . . > ' ■ - • •. ■ SILVIU SĂVEANU REGĂSIRE Oaza gindurilor, ruguri răstignite, glasuri tenebre troznesc aferat alcătuind cuvinte. Un fum scheletic urcă din viscere, caută stingerea lovind azurul din oase. M-am regăsit. Desen de V. MANESCU tifl­ П HÂRTIE PORTOCALII SCHIȚĂ ȘTIINȚIFICO-FANTASTICĂ de MIRCEA POP - Mă numeam pînă mai ieri Ariton Aval și aveam optzeci de ani. Acum am numai patruzeci. M-a întinerit „Ochiul atomic", minunatul acumula­tor de energie vitală dintr-un ,,ceva" viu și reemițător al acestei energii spre un alt „ceva" viu. O cuplez unui stejar sau unei vietăți animale și le sorb energia vitală! Apoi „broșa" încărcată, o conectez în cir­cuitul vital al unui om, sau animal, slăbit, bolnav sau bătrîn. Organismul prinde forțe miraculoase, învingînd bătrînețe și boală, triumfînd asupra Timpului măcinător de energii. Cu „Ochiul atomic" — am secat copaci falnici, am „cules" energii din viețui­toare vajnice (propuse sacrificării) și am întinerit, apoi, animale, pă­sări. . . Apoi, l-am întinerit pe primul om, pe mine însumi! Iar, la un bal, în delirul marelui meu succes, fără să judec prea mult, am redat vîrstei de 30 de ani o bunicuță extenuată, care acum e­ra, tînăra și frumoasa doamnă de alături de mine, alungată de familie pentru „crima" de a fi de­venit mai tînără decît fiica sa, mai seducătoare decît nepoatele sale... Urcăm pantă mustindă, pe deal. Nu ne pasă că profanăm tăcerea izvoa­relor ascunse. Nici că ni-s searcă pantofii, de primele ape ale ierburi­lor. E un martie frumos, portocaliu, însorit. — Cum te cheamă? — Nicicum. — Pe mine, tot așa! Rîdem. N-avem vîrstă! N-avem nn­ Iine! Lepădînd bătrînețea, l-am pier­dut, undeva în Timp, chiar și pe oc­­togenarul savant Ariton Aval. Mă simt cumva... fiul lui. Adică fiul meu! Eu, fiul meu! Ciudat! Rici. Nu-mi pasă. Tot ce vreau acum, crenguțe cu mîtișoare, pentru Ea, și o salcie viguroasă, sănătoasă, pen­tru a-mi încărca cu energie vie „broșa". — Privește! E feeric! Privesc. E feeric! Un tufăriș în­­treg, plin de „primăvară", în muguri mari, pufoși, gri-argintii, moi, minu­nați, un vis! Rup cea mai frumoasă crenguță, din cea mai împlinită sal­cie. O ia, o sărută. Apoi cuplez „broșa". Săgeata microbutonului — spre „A". „Acu­mulare". Minusculele două ace sînt înfipte în trunchiul cu sevă al salcei înmugurite. Micul punct-ecran prinde un joc de culori, se scaldă în va­luri de gri, în fumuri cenușii, în apele nuanțate ale culorii de nor. Suge, soarbe energie­ vie! In cîteva ore, culoarea miniecranului va trebui să fie neagră, strălucitor de neagră, cînd „broșa" va fi saturată. Dacă nu-i va ajunge salcia aceasta, vom lua alta la rînd. Aud un foșnet ușor în apropiere. Cu coada ochiului observ ceva ce mă amuză. Suntem­ pîndiți! Un pădu­rar curios. Ii zăresc pălăria verde după tufișuri, fără să mă întorc. E un moșulică. Suspicios. Ce caută acești EL și Ea ре-aici, pe deal, în taină? De ce fac, așa? Ce așteaptă, ce vor, ce urmăresc privind țintă spre același loc? Trebuie să fie ceva ilegal la mijloc... Zîmbesc, știu, e inerent bătrîneții să devii irascibil, suspicios, uneori rău chiar, fără te­mei. O tuse seacă îi trădează de-a bine­­lea și totuși nu iese încă la iveală. Și-a tras capul, speră că n-a fost auzit. Prietena îmi face cu ochiul, pofnind în rîs, cînd pălăria verde reapare, ușor, după tufișuri. Minutele trec și zelosul păzitor al liniștii pădurii își pierde răbdarea, e scandalizat, de ce stăm și nu facem nimic, ceva, orice, dar să facem ce­va, ca să aibe motiv, să ne ia la rost. Tuștește tare și iese la iveală, apoi, pieptiș. — Ce căutați aici? — Tinerețe fără bătrînețe și Viață fără de moarte! Ii spunem adevărul.Dar e atît de mare acest adevăr, încît luat cu adevărat pare nebunie. Sau basm. Sau glumă. Sau bătaie de joc. Sau, orice, numai realitate nu. Ochiul „broșei" e aproape negru. Ochii pădurarului sînt reci! Ful­gere de minte se aprind în ei. Ii simt dorința arzătoare de a fi rău, de a ne pricinui o neplăcere, de a se răz­buna pentru ceva, nu știe precis pentru ce poate pentru cuvintele pe care alții le-ar fi luat drept glumă, poate pentru tinerețea pe care ne-o vede și pe care el n-o are, poate numai așa, pentru că vrea el să fie rău, rău de tot, ci­ mai rău posibil! Rîdem, căci, știm că n-are nici un motiv care să-i dea prilej de a-și concretiza maligna pornire. Dar rău­tatea, boala teribilă și măcinătoare a unor bătrineți, are inițiative ului­toare: — Actele dumneavoastră, imediat! N-a avut ce să ne reproșeze! Și, iată, vroia să ne arate că, măcar atît... să-l vedem că e cineva, că ne poate controla... Cit este de în drept? Nu contează! își ia dreptul prin de la sine putere, înclină ame­nințător pușca, prin care simte că-i puternic, că, deși el este bătrîn, iar noi tineri, ne domină, ne ordonă, nu­ e superior. N-avem acte­ îngrozitor! Actele vechi — zadarnic­i le-am arăta. Pe ele, un moșulică și o băbuță... Ar fi caraghios să intru în explicații știin­țifice cu acest pădurar bătrîn și rău. Nici n-ar înțelege, nici n-ar crede. Ne-ar căra pe la miliție, ne-ar preda, am fi reținuți pentru cercetări... Complicații, inoportunitatea dezvă­luirii secretului „broșei" ... Nu, încă nu! Acest secret, nu poate fi dezvă­luit lumii, la întîmplare! Prin broșă sînt hotărît să redau, cu prioritate, energie și tinerețe unor savanți cu bun renume, bătrîni dar statornici în ideile păcii, ale progresului uman, ale prosperității... Cu ei împreună, vom constitui apoi Comisia interna­țională a Tinereții fără bătrînețe! Și această Tinerețe nu va mai fi o ficțiune, o fantezie de basm, ci reali­tate! Adevăr! Viață! — N-avem actele la noi, bătrîne. Omul verde triumfă, răutatea, ura — îi luminează fața zbîrcită. Vrea să spună ceva, dar rămîne mirat, pri­­vindu-mă, în timp ce desprind „cără­bușul", din tulpina sălciei. Face ochi mari, nu pricepe ce poate fi. Apoi... rămîne așa, cu privirea țintă în mi­cile ape negre, strălucitoare, ale ochiului-ecran al „broșei". Din două mișcări, rapide și sigure, am trecut indicatorul de la „A" — la ,,B", de la „Acumulare" — la „Emitere"... fixîndu-i o doză potrivită de „întoar­cere in timp"... — Privește „cărăbușul" meu! Iți place? Tresărim ușor, eu și Ea. Sun­tem­ surprinși că am rostit aproape aceleași cuvinte... același îndemn, ca atunci, la un bal... cînd dansam cu o bătrînică... cu o bunicuță: „Privește broșa mea! Iți place?"... Și bătrinica aceea — acum e Ea, tînăra Ea, frumoasa doamnă, cu mîtișoare în brațe! Bătrînul pădurar privește. Fluxul magnetic al „broșei" curge, se re­varsă nevăzut, prin privire, în orga­nism, în țesuturi, în organe. Un hip­notism curățitor de zgura depunerilor toxice de prin ani, un șuvoi de dă­ruire a energiilor măcinate de vîrstă, un „coșar" miraculos care curăță, șterge, lustruiește atomi, molecule, celulele vii, totul, totul... Apoi, trezirea. Programată, prin autoreglare, la patruzeci de ani, broșa s-a deco­nectat. Pădurarul își smulge privirea din ea, pare buimac, simte că s-a petrecut ceva, dar nu-și bate prea mult gîndul, ce anume? Pe chip îi înflorește însă, ușor un zîmbet. De cînd n-o mai fi zîmbit oare acest om? Nu-i răspund zimbetului prietenos. Știu că mi-am asumat din nou un risc. Ce se va întîmpla? Va ajunge acasă și după cîteva băi „coaja" bătrîneții îi va dispare, miracolul va strîns efecte ciudate în familie... N-am avut ce să fac! Caz de torță majoră! Pe viitor trebuie să evit strict, dar foarte strict, risipa de în­tineriri, pînă cînd voi rezolva pro­blema gigantică a formării Comisiei tinereții!.. Pădurarul își azvîrle neglijent cureaua puștii peste umărul drept și-mi trage cu ochiul, zîmbind cu subînțeles. — E cam umed pe jos! Pleacă apoi. Se depărtează, într-o ținută dreaptă, cu pași liniștiți. Nici nu mai întoarce capul spre noi. Sunt sigur însă că e voios și că se miră el însuși, ce-o fi avut cu noi? In fond mare lucru, i-auzi, doi tineri pe deal, după mîtișoare! Mai ales cînd martie ăsta e atît de tineresc, atît de cald, atît de portocaliu în­sorit. 5 130 de ani de la naștere Logos și ethos la MAIORESCU „Căutarea sinceră a adevărului este primul semn de viață a inteligenței unui popor". Dacă linia de ascensiune a culturii noastre a trecut și prin Maiorescu, cum plastic remarca T. Vianu, aceasta însumează cu nece­sitate nu numai valorile operei sale scrise sau obiectivate în acțiuni practice ci și pe aceea — poate mai impunătoare — a creației propriei persona­lități, atît de bogat răsfrîntă în epocă. Superioritatea omului asupra operei, des­pre care vorbește Lovines­­cu, poate fi înțeleasă și ca avînd un sens compensato­riu pentru ceea ce unii au numit „lipsa de imagi­nație creatoare și de forță speculativă". Oricare ar fi explicația, cert este că Ma­iorescu și-a cultivat perso­nalitatea exemplar, găurind să răspundă idealului clasic de perfecțiune, prin îmbi­narea armonioasă a adevă­rului și binelui în tot ce a gîndit și înfăptuit ca om individual și social. Acțiu­nea sa de autoperfecționare rezidă nu atît în hedonis­mul intelectual de care vorbea același Lovinescu, ci­ în dorința, foarte de timpuriu conștientizată, de a fi util semenilor Perse­verent acestui crez, Maio­rescu realizează unul din primele succese depline ale asimilării culturii moderne la noi, fără nici o stîngăcie in manifestarea ei — răs­­punzînd în acest fel, cu pu­teri echilibrate, sarcinilor ce și-a asumat. Aceste sar­cini au fost nobile ca și eforturile care le-au slujit, încă în 1874 in studiul cu­prins în „Critice" — „In contra direcției de astăzi în cultura română" — Maiores­cu își precizează scopul și, implicit, armele, lupta îm­potriva viciului radical din toată direcția de atunci culturii noastre — neadevă­­­rul, în aspirații, în politică, poezie, gramatică — în toate formele de manifes­tare a spiritului public. Dar neadevărul este rău intelec­tual și­ lupta împotriva lui angajează inteligența și simțirea, mintea și sufletul. Rătăcirea judecății duce la fals, la minciună. De aceea, în toate întreprinderile in­dividuale și sociale se cere logică, gîndire militantă, minte și dreaptă judecată. Cuvintele lui sînt (adesea) aspre, dar drepte, avînd acea sfredelitoare penetra­ție pe care doar adevăru­rile simțite adine o posedă. Precum se știe, Maiores­cu a optat de mic pentru logică — din care s-a gîn­dit să-și confecționeze nedespărțită armă a dreptei o cugetări. Aceasta i s-a pă­rut singura disciplină filo­zofică suficient de scientiza­tă pentru a merita o ocu­pație cvasi-exclusivă, — și întrucît răspundea forma­lismului structurii sale in­telectuale. Vocația sa de logician s-a fixat, astfel, de timpuriu, pe un fond de sensibilitate etică în care cultul prieteniei, sociabili­tatea, respectul pentru sea­măn și sinceritatea absolută l-au condus în acțiunile sa­le, de o rară consecvență in slujba adevărului necon­diționat. Iată de ce el va face din logică (știință de­plin constituită) nu numai instrument al dreptei lupte pentru adevăr ci și un or­ganon destinat colectivită­ții, tuturor iubitorilor de adevăr, pentru triumful bi­nelui și al adevărului. Ela­nul său intelectual are, desigur, și elemente idealis­te dar acțiunile pe care le-a inițiat și îndru­mat s-au dovedit a fi gîn­­dite cu superior simt prag­matic. Logica, prezentă în toate actele sale, are la Maiorescu semnificație de ideal, iar prestigiosul ei promotor ne apare în aceas­tă privință ca un „rar apos­tol al adevărului" (R. Motru). „El a fost unul din­tre cei mai puternici­ edu­catori pe care i-a avut na­țiunea noastră, din convin­­gerea că îndeplinește o ne­cesitate socială și naționa­lă și a lăsat în urmă-i cul­tul științei, al artei, al inte­reselor publice precum și grija pentru sufletul tine­rimii: el a întronat la noi gustul pentru frumos și respectul pentru adevăr, sporind în acest fel pute­rile neamului" — scrie un entuziast discipol al său, I. R. Pogoneanu. întreaga activitate a lui Maiorescu se află, sub auspiciile lui bona­mens — acea minte și dreaptă jude­cată, care este totodată me­todă și etică și care trebu­ie să-l călăuzească pe cer­cetător (Ath. Joja). Logica are în concepția lui Maio­rescu fundamente morale. In virtutea și în numele a­­cestora el ridiculează beția de cuvinte, pasiunea pen­tru amețeală și narcotizarea inteligenței prin excese ver­bale. Abuzul acestor prac­tici, sesizate în cîmpul li­terelor românești din dece­niul al 8-lea al secolului trecut, cuprinde deopotrivă eroarea și răul, pierderea șirului logic și violența lim­bajului. Asemenea articole­lor îndreptate spre curățirea de impurități a culturii noastre, aforismele se sub­sumează aceluiași elan a­­sanator în care logos-ul și ethos-ul se îngemănează: „nu e nimic mai primejdios decît a întemeia o formă statornică pe simțiri trecă­toare", „păzește-te a doua zi după un succes", „nu e­­xistă prieteni în politică de­cît numai prieteni politici", „are vocație cel ce în mo­mentul acțiunii se uită pe sine" etc. Maiorescu a fost om de aleasă vocație în chiar acești termeni prin care el defi­nește, aforistic, vocația. Personalitatea sa armonioa­să „n-a ieșit numai dintr-o structură ci a fost și opera unei discipline, a unei în­delungi modelări" (Lovi­nescu), pe care „însemnă­rile zilnice" au dat-o la iveală în întreaga ei contra­dicție și măreție omeneas­că. A fost „om întreg" ce s-a impus mai mult prin proporții decît prin însușiri excesive; om de caracter — cum spune același Lovi­nescu — subordonată cu o activitate convingerilor, idealului, fără interese ma­teriale meschine; un ca­racter uman în care subli­mul nu s-a amestecat cu monstruosul și intransigen­ța cu orgoliul anormal,­de­zinteresat, a fost totuși, to­lerant și conciliant cu orice opinie sinceră și cu oameni de alte concepții. Simțul de datorie față de țară și de societate s-a amestecat cu o nobilă cultivare a per­sonalității în ce are mai înalt și mai sublim. Re­nunțarea la o carieră uni­versitară în Germania este una din dovezile grăitoare ale patriotismului său care n-a cunoscut degradarea în îngustimi șovine sau cos­mopolite. Lupta pentru ade­văr i-a călăuzit pașii și în momentele gloriei profesio­nale și politice. Iată ce scrie, de pildă, către un prieten (Ioan Bednitz), publicist din Sibiu: „Iți în­chipui, că un ministru nu poate face multe, dar am s‘o fac în întreaga una li­mită a cunoștințelor mele: sbor liber inteligențelor oneste!". Maiorescu și-a concen­trat atenția asupra proble­mei omului, a formării lui ca personalitate, ca datorie și operă fundamentală a fie­cărui individ. A sesizat înstrăinarea (nemarxist) a­­flîndu-se în permanentă că­utare a tipului de om in­tegru, preocupat pină la obsesie de ideea de originalitate prin care el a înțeles autenticitate, fires­cul, permanentul, originalul, valoarea însăși (M. Cazacu). In acest context lupta pen­tru adevăr a fost o idee for­ță care i-a dirijat cugetarea și acțiunile. Pentru Maiorescu filozo­fia era cultura, valorile spi­rituale închegate intr-un tot armonios. Se pare că prin aceasta el a fost înain­tașul curentelor de mai tîr­­ziu din Occident și de la noi care preconizau închega­rea într-o armonie integra­­lă a valorilor spirituale. Există în opera sa incontes­tabile preocupări de axiolo­­gie. In această perspectivă el ne apare nu numai filo­zof și logician ci și esteti­cian și moralist — în acee­ași admirabilă arcuire a efor­tului său culturalizator. In numele sincerității și al adevărului a condamnat tot ce înlătură și umilește gîn­­direa. A reprezentat un op­timism pe măsura condiții­lor existente (temperat în­să de un anticipat sentiment al relativității), a fost un intelectual ancorat în reali­tățile patriei, cu o pronun­țată propensiune a comuni­cării, în care elementul propriu era cuvîntul vorbit. Față de acest element avea un cult descris parcă din admirația simpatetică pentru verb a aceluia care spunea: „Frumos și divin e cuvîn­tul ce te poartă spre rațio­nament" (Platon). Lui Maiorescu — sesiza cu pătrundere E. Lovinescu — i se impune ideea unei sinteze originale între omul natural (din masă) și idea­lul clasic elen de personali­tate și schițează pentru pri­ma dată profilul universului spiritual al unei literaturi originale, a poporului, a culturii și dă indicații asupra evoluției acesteia. Prin întreaga sa activitate Maiorescu a tins impersonalizare­a fără spre de care nu se poate clădi ni­mic bun și nobil. Formula personalității sale pare a fi fost închisă saltului dar nu și cizelării necontenite. Omul care și-a depășit opera în efortul de a și-o împlini a reușit să se rea­lizeze întreg și să transmită în posteritate acel mesaj raționalist, umanist și actine patriotic care se face auzit, este recepționat cu interes și amplificat de fie­care dată și mai ales azi, cînd forțele pro­­­­gresului se află la pos­turile de comandă ale so­cietății. Prin aceasta, Titu Maio­rescu este mereu actual. VASILE SAVINESCU R­E­S­T­UA­R­RA E Fotografie de ANDREI NAGY, expusă la ultima expoziție de fotog­rafii artistice, organizată la Bu­curești de către Uniunea Ziariștilor din România,

Next