Cronica, 1969 (Anul 4, nr. 1-52)

1969-11-08 / nr. 45

CRONICA jurnal DIN NOU DESPRE CLIMAT Cei vizați, cei care se vor recunoaște, desigur, vor mormăi printre dinți sau vor țipa. Nu mă interesează, fiindcă personal se aud mormăitul și țipetele de mai mulți ani și, mai ales, pentru că nu mai aștept mare lucru de la ei. De multe ori se spune : climatul activității literare artistice de la Iași este buni Subscriu in parte acestei afirmații și rămîn in așteptarea rezultatelor concrete. Am spus in parte și am să argumentez de ce.­­ Nu cred că fatal, in orașele de provincie, climatul despre care vorbesc, trebuie să fie dulceag. In același timp, să recunoaștem că o centralizare cumplită (atinsă abia acum in ințelenirea ei) a umbrit și sectorul amin­tit. Implicațiile au fost total nefavorabHe. Ani în șir, aici la Iași, lucrurile au mers molcom, toate au fost bune, nimic n-d dat bătaie de cap. Rezultatul este cu­noscut. O pauză, un spațiu imaculat, într-un oraș care, în cea mai mare parte, a dat și format pe creatorii culturii noastre. Cine este de vină ? Este greu de pre­cizat și nu mai are importanță decît ca un fapt de care trebuie să se țină seamă, ca să nu se mai repete, important este ce vom face de-acum Încolo.­­ Dacă am afirma că centralizarea nu mai jenează ar fi un adevăr. Speranța este că, treptat, treptat, vor dispare aceste emanații birocratice care uneori cum­plit mai încurcă lucrurile. Dar dincolo de aceasta, sunt și oamenii de aici, cei care contribuie, fiecare în parte, la climatul în care ne desfășurăm activitatea, și la prestigiul breslei. Nu-mi place cafeneaua cu pălăvrăgeala intermina­bilă , consider necesar un cenaclu de înalt nivel, care să faciliteze, o confruntare sinceră și competentă de opinii. Orice cenaclu, de la Iași sau din altă parte, nu mai poate reedita „Junimea“, după cum nu se mai pot reedita condițiile apariției „Vieții românești". Dar spiritul lor, dragostea față de literatură și artă, fer­mentul care reușea să adune și să rețină pe marii creatori, cred că toate acestea pot reînvia. Dar ce se intîmplă ? Există un Cenaclu —­ Convorbiri literare — unde n-am văzut niciodată, In timp de 3 ani, nici u­n poet, prozator sau critic mai în virstă și nici un conferențiar sau profesor de la Universitate. Sigur, nu avem printre noi un Maiorescu, sau Călinescu, dar dacă se spune în virsta Înseamnă Înțelepciune și ex­periență, este bine să fie înfățișată și celor tineri. Această absență se înregistrează nu numai un cenaclu. O anumită neîncredere, o anumită suspiciune față de avalanșa tineretului, uneori foarte talentat, se com­bină, ca să spun așa, cu presiunea psihologică a trecu­tului. Trecutul mare, trecutul tainic, a trecut pe aici și, bineînțeles, spiritul dogmatic, ca să nu-l numim alt­fel, nu mai vede decît acest trecut și eventual pro­­pria-i persoană care, vai, a avut și are o valoare inestimabilă ! Acest spirit țipă : ce-i cu ăștia ? —■ uitând că ei vin chiar dacă el va țipa, și se pare că vin bine. Acești tineri știu să respecte trecutul și vârsta, dar prin propria lor vârstă și valoare, nu ră­mân dezarmați în fața trecutului. Astfel nu numai cenaclul de care vorbesc, continuă să fie privit cu suspiciune și neîncredere. Dacă cei amintiți s-ar cobori în mijlocul acestor tineri ar înțelege poate ce vor, și încrederea ar fi reciprocă. Nu cred că absența lor este din teama de a se confrunta cu cei ce vin după ei, ci mai degrabă dintr-un dispreț ne­justificat. Amintesc un alt fapt. Doi ani la rând s-a organi­zat o expoziție de artă plastică „Salonul o expoziție realizată efectiv pe entuziasm, pe Cronicii", dorința de a adăuga ceva nou. Dacă n-a reușit să aibă o direcție estetică evidentă, a reușit in schimb să adune citeva nume de primă mărime din țară. Intenția mai însemna, în viitor, prezența unor lucrări de peste hotare. Spiritul dogmatic de aici — iar îi spunem numai așa — a țipat din nou. Entuziasmul a scăzut și probabil organizatorii s-au retras la pro­priile lor mese de lucru. In sfârșit, tineretul universitar dispune de un frumos bar, sau cafenea, cum vreți să-l numiți. Au aici loc manifestări literar-artistice deosebit de in­teresante. Absența celor amintiii o constatăm din nou. Ba mai mult, unii profesori și-au arătat neli­niștea că studenții pierd astfel timpul. Am asistat mereu la reuniunile lor spontane sau organizate și-i încredințez pe tovarășii respectivi că părerea aceas­ta este o eroare. După cum tot într-un moment, sau într-o înlănțuire de momente de eroare, se află dis­tinșii intelectuali care scrâmbă din nas la prima carte a unui poet sau la prima expoziție a unui pictor de aici. Poate aceste exemple par neconcludente. Mă mulțumesc deocamdată numai cu ele. Aș vrea să amintesc aprecierea secretarului gene­ral al Partidului, făcută cu prilejul vizitei la Iași, apreciere care n-a fost de loc favorabilă celor ce au contribuit la pauza imensă, înregistrată în acest centru. Aș vrea să mai amintesc — ceea ce se uită uneori, că din zecile de mii de studenți care absol­vă acum Institutele din Iași (sau din alte orașe), se adaugă alte și alte nume îngă cei care scriu, pic­tează, sculptează sau compun muzică. Dacă aș rosti numai numele unui pictor, al lui D. Gavrileanu, mi-ar fi permis să spun și că sunt deosebit de talentați. Spiritul amintit nu mai poate să facă atmosfera de nesuportat, dar lasă mereu urme, urme urîte. Și cul­mea, în numele frumosului I Corneliu Ștefanache 2 I­M­OBMIFlNIT 11V/11­11 L. 1111 I TURNEUL TEATRULUI DIN WEIMAR Zilele acestea se va afla în tur­neu în România unul dintre cele mai vestite teatre germane — Tea­trul National din Weimar, care răs­punde astfel vizitei făcute în Re­publica Democrată Germană, la sfîr­­șitul lunii august, de Teatrul Na­tional „Vasile Alecsandri“ din Iași. Relația de prietenie și colaborare artistică, începută între cele două instituții teatrale prin schimbul de regizori (Sorana Coroamă a montat—­ precum se știe — la Weimar, piesa „Nu sînt Turnul Eiffel“ de Ecate­­rina Oproiu, iar Fritz Bennewitz, la Iași, „Viața lui Galileo Galilei“ de Bertholt Brecht), continuă acum prin­­tr-un schimb de spectacole. Artiștii din Weimar vor fi oaspeții spec­tatorilor din București, Iași și Si­biu și vor prezenta trei spectacole: „Visul unei nopți de vară“ de Shakespeare (la București, luni 10 noiembrie, în sala Teatrului „Ciu­lești" și la Iași, sîmbătă 15 noiem­brie în sala Teatrului Național), „Aula" de Hermann Kant (la Bucu­rești, mărfi 11 nov. și la Iași, du­minică 16 nov­.) și „Ulciorul sfărîmat"* de Heinrich von Kleist (la Sibiu, 13 nov.). Teatrul Național German din Weimar și-a cîștigat, în lunga sa existență, un binemeritat renume. M­ari personalități ale culturii ger­mane își leagă numele de acest teatru : Goethe (director între 1781 și 1808), Franz Liszt (dirijor al teatrului în 1842), Richard Strauss (dirijor între 1889 și 1894), Her­mann Abendroth (director după 1946). In prezent directorul teatru­lui este Otto Lang. Teatru cu mari tradiții. Naționalul din orașul cla­sicilor germani urmează o direc­ție judicioasă de împletire a tradi­ției cu ceea ce este mai valoros în teatrul modern, promovînd ma­rile idei umaniste, exprimate în­­tr-un limbaj de mare expresivitate artistică. NEFERICITUL PELICAN In „Contemporanul“ din 3 oct. ■. și ț­in „Cronica“ din 18 oct. au­­ apărut­ două­­ note în legătură cu fantasticul „Pelican“ realizat de sculptorul Vasiliu­ Falti în 1963, la cererea organelor locale din Con­stanță,­­ cere­re aprobată de Direc­ția Artelor plastice din CSC­A și avi­zată de CSCA§. Se spunea acolo că „Pelicalnul", uriaș (3,70 m), e­xecurat în luti­stă de 6 ani în atelierul" artistului, învelit în cîrpe ude, și așteaptă descurcarea unor încurcături pentru a fi turnat în bronz și amplasat într-un spațiu corespunzător. Sesizată de aceste note, Direcția Artelor­ plastice i dorește să lămu­rească ciudata poveste și ne tri­mite o relatare din care înțele­gem cît de complicată și, toto­dată, cit de hazlie este această­­ poveste. Deci, în 1963, la cererea orga­nelor locale din Constanța, Direc­ția Artelor plastice din CSCA a hotărit „să aloce suma de 50.000 lei, pentru executarea în bronz a unui element sculptural reprezen­­tînd un spelican, la înălțimea de pînă la 2,5 m.". Lucrarea urma să fie amplasată în stațiunea Eforie Sud, în spațiul verde din fața ho­telului „Pelican“. Comanda a fost încredințată sculptorului Vasiliu— Falti. Dar — ne informează Direcția Artelor plastice — „nerespectind clauzele stabilite de beneficiar, de arhitect, de condițiile impuse de amplasament, artistul a supradimen­sionat lucrarea, realizînd-o în lut, la dimensiunea de peste 2,50 m., solicitînd o suplimentare de 80.0000 lei“. O nimica toată, am zice noi. Așa a zis, probabil, și beneficia­rul­, care a acceptat executarea lucrării în noile condiții. A inter­a­venit apoi un alt dar, căci artistul supradimensionat din nou lucra­rea (după primirea avansului), a­­ducînd-o la mărimea de 3,78 m și, bineînțeles,­ solicitînd o nouă. . . supradimensionare a sumei, care a ajuns la modesta cifră de 250.000 lei, turnarea în bronz urmînd a dubla suma. In această situație, beneficiarul a renunțat la lucrarea care, în noile ei dimensiuni, nu se mai înscria armonios în an­samblul căreia îi fusese destinată. Precizîndu-și poziția, Direcția Ar­telor plastice din CSCA ne scrie: „In cazul în discuție, aprobarea majorării cheltuielilor pînă la suma de cont 130.000 lei s-a făcut ținîndu-se de faptul că pelicanul re­prezintă un monument al naturii, că o astfel de lucrare, realizată la dimensiuni apropiate de mări­mea naturală, poate contribui în chip fericit la decorarea ansamblu­lui arhitectural respectiv. Dar, în condițiile enumerate mai sus, cheltui o jumătate de milion pen­­­tru un element pur decorativ me­nit să fie amplasat „undeva pe faleza orașului, pe vreun promon­toriu,... undeva în calea vapoare­lor“ — cum sugera nota din Con­temporanul, ar însemna un lux pe care, cel puțin deocamdată, nu ni-i putem permite“. Povestea nu se termină aici. Lu­crarea a fost apoi recomandată o­­rașului Tulcea, dar dimensiunile ei îi împiedică pe edilii tulceni să-i găsească un amplasament potrivit. S-a propus apoi Delta drept spa­­­țiu pentru nefericitul Pelican, dar sumele pentru amenajarea amplasa­mentului ar fi — se zice — con­siderabile. In sfîrșit, „pentru completa edi­ficare a problemei — zice nota pri­mită de la CSCA — reproducem, concluziile cuprinse in procesul ver­bal al comisiei de artă monumen­tală și al reprezentanților benefi­ciarului, încheiat la 10 iulie 1969, ședință la care a participat și ar­tistul . Sub raport artistic, comi­sia avizează că lucrarea este bună, că ar putea fi amplasată undeva în Deltă. Dar că trebuie respectat contractul inițial ca dimensiune și preț". Am relatat această poveste nu atît pentru a contribui la clarifi­carea acestui caz, ci mai ales pen­­tru umorul ei conținut. Suntem­ însă convinși că lucrurile nu se ter­mină aici. Vom reveni imediat ce vom avea date noi. OBSERVAȚII Toate clișeele posibile și impo­sibile cu care ne obișnuisc cri­tica literară de acum Ю—15 ani le găsim din nou într-un articol al lui Mircea Gheorghe (Observații asupra atmosferei bacoviene, „Lim­bă și literatură“, 1968, nr. 19, pag. 63—75). Confuzia de termen se pro­duce chiar de la început : „In volum, Bacovia a debutat în 1916 și debutul a fost marcat de un volum de capodopere, (!) căci după aceea totul a fost descendent“ (?). Poetul ar avea o „structură umo­rală“. Textul lui Mircea Gheorghe e plin de locuri comune, de idei critice arhicunoscute. Un tablou e „forfoteală“, iar sensibilitatea lui Bacovia ar fi „turmentată“ etc. A­­naliza cade apoi în sociologism, curat. Autorul glosează cu totul în afara temei. Reflecțiile sale despre oraș, tîrg, ar fi putut interesa în­tr-un studiu de sociologie sau, e­­ventual, de istorie medie. Nu gă­sim de loc pe Bacovia privit din­­tr-o perspectivă inedită, căci com­pilațiile predomină. Ce sens are, oare, publicarea unor asemenea „observații" pentru istoria literară, pentru public ? POLITEȚE Oricît de anticonformiști s-ar pre­tinde unii, oricît de disprețuitori ai formulelor consacrate de expe­riența vieții civilizate, totuși, din respect pentru cei „rămași" la ni­velul expresiei urbane, s-ar cu­veni ca, la radio și, mai ales, la televiziune să se folosească, în dialoguri, persoana a doua plural, chiar dacă interlocutorii se cunosc bine și au relații de... a H­i sin­gular. Bunăoară, dacă discuția pur­tata de Tudor Vornicu, duminică seara, în cadrul emisiunii „Reali­tatea ilustrată“, cu cei doi acade­micieni invitați în studio, ni s-a părut exemplară, în schimb nu pu­tem considera potrivit tonul de familiaritate adoptat de unii vor­bitori la emisiunile teatrale sau la cele sportive, unde reporteri și invitați, referindu-se la cei prezenți îi desemnează cu pronumele dînsul, el, sau li se adresează cu tu și— uneori chiar cu numele mic. E jenant să auzi asemenea for­mulări, de pildă cele prin care Ana Maria Narti îl desemna deu­năzi pe Lucian Giurchescu, pre­zent și d-sa, alături de dînsa, în­tr-o discuție unde ea îi punea în­trebări indiscrete despre.... Pe spectator nu-l interesează Brecht, prie­tenia dintre părți. Radioul, Televi­ziunea, ziarele îndeplinesc și un o­­ficiu de educare a manierelor și a vorbirii, deosebit de eficace. Ca atare, prezența în cadrul rubricilor acestora trebuie văzută și ca un act solemn, chiar atunci cînd con­vorbirea trebuie să fie cordială, după cum teatrul este un fapt ar­tistic major, chiar atunci cînd re­prezintă o farsă moliereascâ. Și mai este ceva, ceva esențial, ju­decind prin prisma raporturilor în­tre limbaj, gîndire, comporta­ment, întreg. Vorbirea face parte dintr-un din structura persoanei (în sens psihologic) și ca atare reflectă, implică și exprimă și comporta­mentul social și caracterul. MINIART. Inălțîndu-se de la fuste, prefixul mini se bucură de o interesantă carieră în limbajul cotidian. Mai mult , a pătruns chiar în literatură și artă. Ne-am amuzat zilele tre­cute de frazele gîfîite ale unui cronicar literar care se sforța din rărunchi să teoretizeze existența miniromanului, încercînd chiar să-l definească în funcție de mărime. Iată că și entuziaștii tineri de la Casa de cultură a studenților din Galați au pornit, parcă atrași de­ același prefix la modă, (de data asta tradus) au pornit o micro­­stagiune a unui studio (alt termen fascinant !), bineînțeles experimen­tal. Jacol Am văzut un asemenea spec­compus din schițele lui D. Solomon Inamicii, Trenul, Generalul (din volumul Dispariția) și piesa într-un act Hei, oameni buni, a lui W. Saroyan. Ne-a impresionat sîrguința tinerilor interpreți-studenți, dragostea lor sinceră față de tea­tru și ne-au mișcat chiar și stîn­­găciile lor, în măsura în care do­vedeau prospețime ingenuă. Dar de aici pînă la... experiment este un drum presărat cu iluzii. Nu le vom reproșa interpreților nici o inad­vertență, dar regiei (Lucian Te­melie) și scenografiei (Ovidiu Mo­­șinschi), de vreme ce și-au asu­mat răspunderea spectacolului, și nu a unui spectacol oarecare, ci a unuia experimental, le vom re­proșa linearitatea rezolvărilor, în absența unor idei, a unei finalități artistice evidente în tratarea texte­lor. O fi vorba de o... miniregie. Numai că, în felul acesta se a­­junge sigur la miniartă, fie ea și experimentală. O notă bună totuși, în cere afară de sentimentul unei sin­adeziuni afective a interpre­ților , alegerea textelor care oferă reale posibilități de exprimare u­­nor tineri amatori și ar oferi chiar premisele unui spectacol în ade­văr interesant. Dar. . . din cumu­larea lui mini ce poate rezulta ? PAGINA 22? O surpriză deosebit de plăcută, revista „Astra“ (1969, octombrie), apare în 22 pagini, cu toate că la pagina întîia sîntem informați că are 20 de pagini. De fapt, ce se întîmplă ? La pagina 1, întîlnim un dialog cu Virgil Teodorescu des­pre avangarda literară și literatura­­contemporană de Nicolae Florescu,­ dialog care are o continuare în pagina 22. Căutăm să citim dialo­gul poetului Virgil Teodorescu, dar... pagina e absentă. La cronica literară (George Ivașcu: Istoria li­teraturii române), Voinicu Bugariu își desfășoară analiza cu continua­re tot în pag. 22 ! In pagina a patra, Emil Mi­cu semnează con­tribuții de istorie literară (Alexan­dru Chibici Revneanu devotat prie­ten al lui Eminescu), care continuă la aceeași pagină... 22. Pagina 22~ e fantomă, nu alta ! Pe cînd o continuare la pagina 1 ? N. Irimescu la In săptămîna care a trecut, redacție s-au primit mai multe scrisori adresate rubricii .Sport". Ne grăbim sa răspun­dem la două dintre ele. " Un cititor din Bîrlad, care (din păcate) nu semnează de­cît cu inițialele S. V., ne roagă să luăm atitudine împotriva­­ feminizării fotbalului". „Aud — scrie cititorul nostru — că me­ciul România — Grecia va precedat de o partidă de fot­f­­bal disputată între două echi­pe feminine. Fapt pe care îmi permit să-l consider drept un afront la adresa grației și de­licateței feminine, drept un sacrilegiu din punctul de ve­dere al fotbalului in sine, joc prin excelență bărbătesc...“ Stimate tovarășe S. V., oare nu cumva vă situați pe o poziție cumplit de conservatoare ? Se­cole în șir, femeile n-au avut tot soiul de drepturi. Au luptat și le-au căpătat. Acum, gra­țioasele și fermecătoarele v­oas­­tre tovarășe de viață pe Terra doresc să joace fotbal. Să în­cercăm a le opri ? De ce ? Și, mai ales, cum ? Cine poate opri o femeie să obțină ceea ce dorește, mai ales cînd este sprijinită și de... prevederi con­stituționale ? Stimate tovarășe S. V., te asigur că mai lesne poate fi oprit rapidul 62 cu palma stingă. Și, dacă ne gîn­­dim bine, prezența jucătorilor cu fustă va aduce, în fotbalul sufocat de betoane, tempori­zări și durități, elemente total inedite, înviorînd spectaculos un sport care a început cam de multișor să îmbătrînească. Vor dispare, cred, faulturile soldate cu picioare rupte și dinți scoși. Mult mai elegant, mai eficace și mai uman mi se pare faultul bazat pe smulgerea părului și zgîrierea obrajilor adversarei. Va apare apoi, fără doar și poate, parada modei în mate­rie de echipament. Anul aces­ta se poartă tricou ușor eva­­zat, împletit un ochi pe față doi pe dos, pantalonași cu cloș și manșete false, jambiere ajurate și ghete cu toc pătrat. La anul se preconizează intro­ducerea maxi-jupei, ceea ce va constitui un serios impediment pentru extreme, dar și un e­lement protector în ciocnirile cu fundași gen Dumitru Nico­lae. Duminica, atunci tind so­țiile noastre vor fi la stadion, noi ne vom putea consacra în liniște timpul umplerii borca­nelor cu murături, dereticatu­­lui, gătitului ș.a.m.d. In pectivă, și alte modificări pers­ale vieții de familie, nevestele vor citi „Sportul", mai ales rubrica de suspendări și, evident, cea intitulată „confidențe", în vre­me ce noi vom răsfoi „Femeia" și pagina cu sfaturi culinare din „Magazin". Mai dificil va fi cu transferările. Dacă nu se modifică regulamentele în vi­goare, rămînem fără neveste , ni le ia „Steaua" și „Dinamo". Care bucurie și la ei să fie. ” Tovarășul inginer Alexandru Dumitru, șeful Uzinei de im­pregnat C.F.R. Ițcani, îmi tri­mite o scrisoare oarecum in­dignată, întrebînd unde și cum m-am documentat atunci cînd am scris că „Uzina de impreg­nat trimite de ani și ani șu­voaie de creuzet în apa Su­cevei", omorînd peștii. Stimate tovarășe inginer, m-am docu­mentat... la Ițcani, vreme de... 15 ani. Pe timpul copilăriei subsemnatului, lucrurile se pe­treceau exact așa cum am scris. Aflu din scrisoarea Dvs. că, acum, „Uzina de impregnat este dotată cu o instalație co­respunzătoare de epurare a a­­pelor reziduale, autorizată de către Comitetul de stat al a­­pelor". Bravo, iată o veste bună ! Mai puțin bună e alta: „Odată cu intrarea în funcțiu­ne a Combinatului de celuloză și hîrtie și a Combinatului de industrializare a lemnului, din ale căror procese tehnologice rezultă cantități mari de ape u­­zate, fauna piscicolă a rîului Suceava a înregistrat pierderi mari. Aceste două unități au fost penalizate cu amenzi mari, de sute de mii de lei“. Deci, iată pe cine trebuia, de fapt, să arătăm cu degetul... Cît despre povestea cu directorul de fabrică dispus să plătească odată pentru totdeauna costul peștelui, spre a scăpa de bă­taie de cap, vă rog să mă credeți (de altfel, la o lectură atentă, rezultă și din text) că nu se referea nici într-un caz la Dvs. La momentul potrivit îl vom arăta cu degetul și pe acel otrăvitor de ape. M. R.­L SCRISORI

Next