Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)

1970-05-23 / nr. 21

3 PREMIERĂ EDITORIALĂ Istoria editorială a Iașului a Înce­put cu 330 de ani în urmă, cînd la Trei Ierarhi era instalată prima tipo­grafie. La Iași a apărut Cazania lui Varlaam și Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, Divanul sau Gîlceava înțe­leptului cu lumea de Dimitrie Conte­mir și Letopisețele Țării Moldovei editate de Mihail Kogălniceanu, scri­erile lui Costache Negruzzi, operele lui Alecsandri și Ion Creangă, ale lui Xenopol și Vasile Conta, ale lui Neofit Scriban și Al. I. Philippide. La Iași au fost tipărite Poeziile com­plete de Mihai Eminescu și Spiritul critic în cultura românească de G. Ibrăileanu... După o perioadă de întrerupere, a­­sistăm acum la reluarea acestei no­bile îndeletniciri. Editura „Junimea11, deși de puțin timp Înființată, este prezentă acum, în librăriile țării, cu un număr apreciabil de cărți reflec­­tînd preocupări diverse, confirmînd un profil complex. Este un început mai mult decît promițător, un debit de bun augur din care nu lipsești poezia, proza, memorialistica, eseis­tica literară și tălmăcirea. Un înce­put editorial care, consacrate, lansează alături de numi cîteva în cari avem toate motivele să credem, w Început care se produce, poate în mod simbolic cu o reeditare a uneia dintre lucrările fundamentale ale cul­turii noastre — Spiritul critic in cul­tura românească de G. Ibrăileanu. intr-un viitor apropiat, la Junimea vor apare volume care, sperăm, se vor bucura de un larg interes : Un dicționar al înțelepciunii de Th. Si­­mensky, Istoria literaturii române de Const. Ciopraga, Eminescu despre artă și cultură, Antologia debutanți­lor, Orașe în istoria muzicii de G. Pascu. Toate acestea ne fac să cre­dem într-un drum consecvent pe care Il dorim cit mai rodnic, cu o perso­nalitate distinctă, pe măsura tradi­ției unui oraș unde au trăit și au creat atîtea mari spirite și unde și-au desfășurat activitatea Convorbirile li­terare și Viața românească. Editura Junimea întregește astfel, în mod fericit, profilul spiritual al Iașului contemporan, contribuind, în același timp, prin promovarea a ceea ce se crează valoros astăzi și prin scoate­rea la lumină a unor opere dura­bile din trecut, la edificarea culturii noastre socialiste. In multe dintre confesiunile prile­juite de convorbirile consemnate în pagina de față se vădește tocmai a­­ceastă nobilă ambiție. CONSTANTIN CIOPRAGA — La început, cîteva cuvinte despre necesitatea reedi­tării SPIRITULUI CRITIC IN CULTURA ROMANEASCA al lui G. Ibrăileanu. — Ediția tipărită la Editura „Junimea“ este a patra. Ne­cesitatea reeditării decurge din faptul că acest eseu socio­logic cu implicații literare, această carte de filozofie a cul­turii este o lucrare care marchează o dată importantă în cultura românească. De fapt, editarea Spiritului critic in cultura românească constituie începutul reeditării operei lui Ibrăileanu în întregime. Este de altfel regretabil că în cazul lui Ibrăileanu nu avem o ediție completă. Tipărirea operei sale va contribui la cunoașterea acestei personalități — una din marile personalități ale culturii românești — în așa fel încît lașul care se caracterizează prin respectul pentru valori, să repună în circuit pe acest mare critc, așa cum s-a procedat cu Lovinescu și cu alții... — Care a fost metoda de lucru ? — Am oferit o ediție critică fără aparat complicat, deci pentru uzul unei mase mai mari de cititori. Am reprodus aproape integral ediția a H-a a lucrării lăsată de Ibrăileanu însuși ca formă definitivă. Introducerea are scopul de a explica laturile pozitive, precum și unele erori de inves­tigație și viziune. Sper­­ că această apariție va fi de bun augur, în sensul că Editura „Junimea", a cărei activitate a început recent, volumul „Spiritul critic în cultura româ­nească" fiind cu adevărat inaugural, — va tipări un șir nes­­fîrșit de opere care să atragă lumina asupra lașului și asu­pra celor care se străduiesc aici să mențină sus­făcția culturii. — Dvs. mai aveți sub tipar la „Junimea" — ISTORIA LITERATURII ROMÂNE 1900—1918. Ce idee a stat la baza lucrării și care sînt obiectivele ce și le propune tratatul dvs. ? — Ați pronunțat cuvîntul tratat. Lucrarea pe care o în­treprind are, într-adevăr, dimensiunile unui tratat în sensul că aprofundează tot ce privește valorile literare din peri­oada respectivă. De fapt, acesta este un prim volum dintr-un triptic ce cuprinde literatura secolului XX. (vol. II — peri­oada interbelică ; vol. III — literatura actuală). Punctul de plecare în scrierea acestei lucrări foarte dificile a fost aspi­rația de a oferi studenților, specialiștilor, tuturor celor in­teresați, un instrument de lucru, de informare, cu ramificații multiple, cu bibliografie, cu aparat critic, deci după un cri­teriu riguros științific. — V-aș ruga să faceți cîteva precizări ce țin de metodo­logia conceperii și scrierii lucrării la care ne referim. — Am încercat să fac o dreaptă măsură analizei și sin­tezei. Dacă istoriografia în genul practicat de Lanson la Sorbona se limita la sinteză, presupunînd lucrurile drept cu­noscute, personal am înțeles să procedez altfel, oferind, portrete individuale, de grup, precum și sinteze. Apoi nu poate fi concepută o istorie literară fără analize. O istorie literară implică, în primul rînd, necesitatea reevaluărilor. Astăzi avem perspectiva a ceea ce este rezistent și ce s-a perimat. De exemplu, în perioada 1900—1918 erau populari scriitori ca Maria Cunțan, C. Sandu-Aldea sau Oreste Geor­­gescu. Am întreprins, în vederea redactării primului volum, o informare vastă parcurgînd peste o mie de volume, precum și numeroase reviste încît m-am amestecat printre scriitorii epocii, ca un intim al lor, cunoscîndu-i sub toate aspectele. Apoi m-am redistanțat, am redevenit omul anului 1970, pri­­vindu-i cu toată obiectivitatea. M-a atras în general poezia cea mai trainică de altfel. Pe planul liricii a avut acum loc scindarea între tradițional, conceput în sens îngust (sămănă­torist), și modern. — Este intr-adevăr o perioadă ce se caracterizează prin­­tr-o evidentă luptă de idei. — Da, și această luptă trebuie urmărită mult înainte de 1900. Revista și mișcarea de la Literatorul a însemnat o adevărată deschidere de orizonturi, încît, vorbind astăzi despre modern, modernism, moder­nitate, vorbim de fapt de un fenomen care a început acum 100 de ani. Toate trei volumele vor însuma circa 2000 de pagini. Sper ca lucrarea să fie o contribuție ieșeană, în primul rînd — țin foarte mult la acest calificativ — pe linia moștenirii noastre de la Maiorescu, Ibrăileanu încoace, o contribuție la explicarea și ierarhizarea valorilor, o demon­strație pe viu a spiritului critic echilibrat ce a caracterizat cultura ieșeană dintotdeauna. O critică lipsită de prejudecăți și neincercuită de res­tricții și dogme a avut și trebuie să aibă o libertate totală in fata obiectului cercetat. Nimeni nu poate garanta cu o precizie matematică valabilitatea deplină a unei interpretări și precaritatea alteia, poate la fel de interesantă în privința ideilor și a demonstrației, dar, să zicem, mult mai specu­lativă sau iconoclastă din perspectiva spiritelor conservatoare și didacticiste (un exemplu, la îndemîna oricui, este studiul monografic despre Alecsandri al lui G. Călinescu sau, mai recent, cercetarea lui Ion Negoițescu despre Poezia lui Eminescu. — Atunci, ce este, după părerea dvs., critica literară ? — Critica fără ambiții exhaustive — o spun chiar în această carte — este arta de a citi, cu o tehnică personală, cutele nevăzute ale operei literare și a le adînci, metaforic vorbind, prin crearea unor punți afective între propriul spirit și structura complexă a fenomenului analizat. Esențiale sînt gustul, sensibilitatea, cultura, simpatia și vocația criticului, puterea lui de a trăi opera, iar nu o metodă de analiză În­vățată. Actul critic autorizat, neviciat de presiuni de culise și false elemente afective, este o judecată obiectivă exte­riorizată printr-o subiectivitate mereu proaspătă. Aceasta nu înseamnă că o judecată critică are calitatea miraculoasă de a fi absolută. De fapt orice observație este­tică se află, într-un fel sau altul, sub semnul relativității, critica literară fiind, chiar împotriva voinței noastre, apro­ximativă. Altminteri ar trebui să considerăm opera literară ca pe o realitate închisă, explicată o dată pentru totdeauna de un critic sau altul, ceea ce este o aberație. •— Volumul dvs. se deschide cu două studii despre Ma­­iorescu. Are acest fapt vreo semnificație î — Are o semnificație, și încă una foarte însemnată din punctul meu de vedere. Maiorescu — se știe — este înte­meietorul criticii noastre estetice, acela care, printr-o meto­dologie spirituală excepțională, a fixat direcția întregii cri­tici românești care i-a urmat. Cînd mentorul Junimii a fost blamat și excomunicat chiar din literatură datorită influenței și zelului agresiv al unor publiciști, am avut o critică literară căreia îi lipsea adesea tocmai elementul fundamental, judecata estetică. Astăzi ne aflăm din nou, cu toată hotărîrea, în tradiția spiritului maio­­rescian, ceea ce înseamnă că judecata timpului e mai obiec­tivă și mai presus întotdeauna decît aceea a criticilor. — Cum definiți istoria literară ? — Concep istoria literară ca o istorie de valori care perpetuează, în contemporaneitate, respectul pentru creația adevărată și stimulează generațiile tinere să întrebie, pentru afirmarea existenței lor intelectuale, continuitatea tradiției . Intr-un articol mai vechi vorbeau­ de „critica de atitu­dine”. Cum se face că in ultima vreme n-ați mai publicat articole polemice ? — Nu pot spune că n-am publicat articole polemice și în ultimul timp. Cred că orice judecată critică presupune afirmarea implicită dar, mai ales, explicită a spiritului pole­mic, înfruntarea deschisă de păreri și atitudini intelectuale opuse. Critica, după părerea mea, fie că afirmă, fie că neagă, este și o îndeletnicire militantă, așa că orice articol pe care-l scriu este... polemic. Curios este faptul că, în ultima vreme, unele voci in­vocă, în materie de polemică, vîrsta. Cînd ești tînăr, s-ar zice, trebuie să scrii cuminte (sau să nu scrii de loc), să respecți veleitățile nerealizate, să accepți fără discuție orice punct de vedere și să asculți cu evlavie sfaturile înțelepți­lor : „moderație" (adică nu-ți delimita, cu spirit critic, pozi­ția personală). In ce mă privește pot mărturisi că în mai multe rânduri s-au făcut presiuni asupra mea ca să nu mai polemizez pentru a nu se spune cumva că la Iași există... „turbulenți". Nu este de aceea greu să bănuim că și acei care resping cu hotărîre polemica sau o interzic, cu rece autoritate, celor tineri, fac polemică măcar în această împrejurare, ceea ce, să recunoaștem, este o calitate și o promisiune pentru viitor. A ține pe cineva de rău sau a-i face atmosferă proastă fiindcă scrie polemic, e ca și cum i s-ar cere unui meșter să construiască o casă cu pivnița în locul podului și podul în locul pivniței, ceea ce nu știm să se fi realizat încă pînă acum. Ești de acord, cred, că polemica e în directă legătură cu temperamentul și niciodată n-a fost ocolită sau blamată de criticii care au tins spre sinceritate și adevăr. Mă con­sider, cu modestie, unul dintre aceștia. Să ne amintim că la Iași au scris doi dintre cei mai redutabili polemiști ai criticii românești, Maiorescu și Ibră­ileanu. MIHAI DRĂGAN — De ce cartea dvs. se numește APROXIMAȚII CRITICE­­ — Nu m-am gîndit că acest titlu ar putea trezi nedume­riri. El nici nu înseamnă, de fapt, o noutate pentru simplul motiv că se revendică de la ideea relativismului estetic, existentă în concepția marilor noștri critici moderni : Ibră­ileanu, Călinescu, Lovinescu. Dacă ar fi să mă explic, deși acest lucru nu e potrivit, pot spune că titlul cărții conține implicații polemice. Rațiunea e simplă. NICOLAE TATOMIR — Ce foc ocupă acest al 9-lea volum de poezie, MELOS, In contextul creației dvs. î — Socot că el mă reprezintă mult mai bine decît volu­mele anterioare, întrucît după un tiraj serios al pieselor lirice, am reușit să reunesc în el mai multe perioade din creația mea, deci o sinteză a posibilităților mele. — Titlul MELOS ar putea duce cu gîndul la celebrul adagiu „De la musique avant toute chose..." — Se cheamă Melos fără intenția de a sublinia numai­­decît ideea de cîntec. Poemele sînt dăltuite în marmora cu­­vîntului, dînd impresia că sînt entități lirice statice ! Subli­niez însă că acest volum conține o continuitate în creația mea, întrucît statismul sau impresia de static nu este decît un paradox eleat. L-am intitulat astfel, deoarece nu pot concepe un poem (fără a fi neapărat adeptul lui Rimbaud în ceea ce privește cromatismul vocalelor) în care poetul să cînte de pildă liniștea unei seri de vară utilizînd gutura­lele și dentalele. Sînt pentru înlăturarea retorismului din lirică. Cuvîntul nu este retor ci, un radiograf care pătrunde în adînc, în esența lirică. — Care sînt coordonatele tematice ale cărții . — Pe de o parte viața cetății, pe de alta dragostea, adică ecloziunea mugurului către floare, dar și extincția acestei flori în ciclul etern al anotimpurilor. — Aș dori să-mi spuneți, ce gîndiți dvs. despre critica literară ? — Ca orice poet sînt sensibil la critică, dar nu pot avea încredere decît în criticii cu personalitate, cu o cultură so­lidă, cu multă intuiție estetică. încă de tînăr am avut încre­dere în critica autorizată. De aceea aprecierile lui Călinescu cu privire la primul meu volum („Lebede negre” — 1932), CRONICA apărut în „Adevărul literar și artistic* (1938) și apoi în mo­numentala Istorie, au constituit pentru mine o permanentă îndrumare și un imbold. Nu acord credit criticilor care re­prezintă un Interes de grup, lipsiți de obiectivitate, care nu respectă criteriul valoric. — Ce impresie v-a lăsat colaborarea cu noua editură „Junimea” ? — A fost o colaborare constructivă. Dialogul cu redac­torul de carte, Gheorghe Drăgan, s-a dovedit fructuos în scopul găsirii arhitecturii volumului. Prezentarea grafică a cărții, o consider ireproșabilă. — In încheiere vă rog să menționați cîteva din pro­iectele dvs. — Am în manuscris, gata de tipar, un volum de Elegii. De asemenea, este pregătită pentru scenă piesa Intîlnirea lui Don Juan cu Faust. Voi încredința tiparului și romanul tragico-satiric Orfeu în paradis. Se află depus la Editura „Junimea" romanul Pelicule, apărut integral în Iașul literar din anul 1968. MIHAI URSACHI — Mihai Ursachi, ți-a apărut volumul de debut la Edi­tura „Junimea" intitulat INEL­CU ENIGMA. Ți se pare un debut tîrziu sau timpuriu... — In ce mă privește — trebuie să spun că nu m-am grăbit cu debutul editorial. Responsabilitatea publicării unei cărți m-a apăsat și am așteptat să ajung la niște certitudini. Pentru mine, și sînt sigur că pentru orice poet, publicarea primei cărți este un examen fundamental. La 30 de ani am crezut de cuviință că pot debuta... — Ce conține INEL CU ENIGMA ? — Cristalizarea unor gînduri care mă frămîntă. După opinia mea, despre o carte de poezie reușită nu se poate spune că are o tematică anume. Ea este foarte complexă, tot atît de complexă ca și personalitatea celui ce o semnează. — După cine știu ești incă student... — Da, în ultimul an la limba și literatura germană. Aceasta după ce am absolvit facultatea de filozofie și am studiat cîțiva ani de medicină. Mă pasionează disciplinele pozitive. — Aș spune că pasiunea aceasta se reflectă în poezia pe care o scrii... — Da, în ce privește fascinația pe care o exercită asu­pra mea ideea. Critica mi-a reproșat de altfel că sacrific imaginea de dragul ideii. Eu consider că ideea produce ima­ginea și nu invers și mai cred că efectul de frumos rămîne telul suprem al oricărei arte. Dar acest frumos trebuie să iasă din jocul grațios al gîndirii și nu dintr-un exercițiu for­mal de cuvinte. Așadar, ideea exprimată poetic după ce a fost trăită poetic. — Cu care poet crezi că te asemeni ? — La debutul meu în presa literară, poetul și criticul Ștefan Aug. Doinaș a remarcat că subsemnatul nu sea­mănă cu nici un alt poet. Vreau să-l cred... — се-ai gîndit la faptul că volumul ar putea fi privit cu rezerve de către critică . — Desigur, am în vedere această posibilitate. Dacă obiec­­țiunile vor fi de natură esențială, am destulă tărie de a re­nunța să mai public o carte de poezie cel puțin în următorii 15 ani. Doar Eminescu zicea: Nu ne obligă nimeni să scriem. Și aș adăuga­­ cu atît mai puțin să publicăm. — Care este preferința la numărul unu in materie de poezie universală ? — E. A. Poe. Este fundamental pentru întreaga poezie modernă. De la el a pornit Baudelaire care l-a tradus magis­tral în limba franceză. Poe este într-adevăr, — caracterizarea nu-mi aparține — patriarhul poeziei moderne. — Mihai Ursachi, ce este un poem . — Fiecare poezie este explicitarea unui cîntec imanent implicit obiectului. Definiția — dacă o putem numi astfel — aparține școlii romantice, și în special celei germane. („ ..Jiegt ein Lied in jedem Ding"). Th. Carlyle, vorbind despre Burns spunea că melodia interioară sau exterioară este nota defi­nitorie a genului liric. CONSTANTIN COROIU

Next