Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)

1970-11-21 / nr. 47

CRONICA Mărturii MILLO LA BUCUREȘTI Mihail Sturdza e înlocuit la domnie cu Grigore Ghica, al cărui fiu, beizadeaua Iancu Ghica, devine un mare ad­mirator al lui Matei М [UNK]о, pe care-l compară cu Molière. Atunci (1849—1850) devine tot mai strinsă și colaborarea cu Vasile Alecsandri. Bardul de la Mircești scrie, Intre altele : „Chiuita la Iași" care a însemnat una dintre cele mai mari realizări actoricești ale lui Millo, specializat în roluri de femei“. Intelectualii ieșeni subliniază calitatea repertoriului și a interpretării, progresul realizat de actorii moldoveni, importanta pe care începe s-o capete în societatea de a­­colo teatrul românesc. Cum să nu fie ispitit moldoveanul nostru să treacă Ma­­covul și să arate fraților munteni cum știe el să joace și să evite? Care este actorul mulțumit să se producă o viață-ntrea­­gă in fata aceluiași public ? Părăsind lașul, Matei Millo a fost împins de două În­demnuri : cei dinții, străvechiul dor de duc ai omului de teatru, cheme-se ei Eschile și Sofocle, care își purtau in­terpreții din cetate în cetate, cheme-se ei acel Roscius, despre care Hamlet spune „cînd Roscius era actor la Ro­ma, actorii umblau călare pe măgar".... Micuțul Will, poreclit „cel roșcat", fiul negustorului John Shakespeare din Stratford — pe — Avon ar fi de­venit marele William Shakespeare dacă n-ar fi văzut, în copilăria lui, la iarmaroace, reprezentațiile trupelor de actori nomazi, care veneau cu toată garderoba pe un biet catîr și reprezentau misterii, tragedii, farse și clovnerii, în fața unor tîrgoveți extaziați? Cît va fi tagma actoricească, va trăi și această nevoie a plecărilor, a colindului, a neprevăzutului. Această milenară poruncă l-a gonit din Iași și pe Matei Millo... Dar și l-a mai împins poate și regretabila tendință a ieșenilor de totdeauna de a-și părăsi frumosul oraș stră­moșesc ca să ia calea Bucureștilor... Așadar, Matei Millo își scoate pașaport în regulă, por­nește din Iași cu trupa la Focșani, tîrgul de hotar al ce­lor două principate, dar e împiedicat să treacă mai de­parte. Gurile rele spun că această opreliște se datorește unui camarad de teatru, muntean, căruia nu-i convenea să aibă un rival de talia lui Millo. E vorba de un alt mare animator teatral, Costache Caragiale, care trona pe scena bucureșteană și se temea, probabil, de concurența corifeu­lui ieșean. Aceasta se petrecea în vara anului 1851. Matei Millo nu se dă bătut. Improvizează, într-o maga­zie de sare din Focșani, o sală de teatru unde dă cincispre­zece spectacole cu omor de lume nu alta. Cîștigă bani grei, după ce mai câștigase destul la Roman și la Bacău. Dintr-o scrisoare uimească de către Lascar Catargiu fra­telui său Alecu Catargiu, aflăm că in iunie 1852 Matei Millo se afla la Galați unde — scrie Lascăr Catargiu — „îi merge tare bine și se va duce iarăși la Brăila, căci la București, nu au căpătat voie“. Această voie, vestitul actor moldovean o va căpăta to­tuși în urma protestelor ziarelor bucureștene și a inter­venției pe lingă domnitorul Barbu Știrbey al Munteniei, intervenția făcută de ginerele său, marele agă Alecu Pla­­gino, care-l văzuse pe Millo jucînd la Iași și­­ se înnebu­nise după el“, cum scrie D. Ollănescu în cartea sa Teatrul la români. Millo își inagurează spectacolele cu marele său succes Coana Chirița, care s-a jucat de trei ori în șir în aplauzele entuziaste ale publicului Pentru bucureșteni, sosirea lui Matei Millo a fost o noutate. Iar în teatru, noutatea, ineditul joacă și ele un mare rol. Cînd vezi de prea multe ori un actor, începe să nu mai aibă farmec. Personalitatea lui se irosește în repe­­tiți, glasul, mimica, posibilitățile lui ne devin familiare, mai ales cînd publicul e restrîns, ca pe vremuri. Cam ace­leași cite sute, să zicem cîteva mii de spectatori veneau să judece pe actor, după cîteva apariții, se săturau de el, căutau senzații noi, un alt sunet, un alt peisaj. Gloria marilor tragedieni străini se explică nu numai prin talentul, dar și prin prestigiul limbii, prin calitatea lor de oaspe, prin faptul că-i vedem foarte rar, nn rolurile pe care le-au jucat de nenumărate ori și le posedă la perfecție. Dacă i-am vedea într-un șir întreg de apariții, entuziasmul de la început ne-ar mai scădea. Matei Millo a fost oaspetele bucureștenilor. L-am pri­mit cu toată încântarea pe care o aducea personalitatea lui inedită, jocul său firesc, umorul, agilitatea lui, felul lui personal de a mima și de a cînta, simplicitatea lui, in contrast cu genul patetic, grandilocvent în care se produ­ceau comedienii din capitala valahă. Toată protipendada de pe malurile Dîmboviței,­­ cap cu domnitorul Barbu Stirbey și cu soția sa, veneau la spectacolele excelentului actor ieșean. Costache Caragiale avusese dreptate din punctul său de vedere atunci cînd a incercat să zădărnicească vizita la București a colegului ieșean. Era un concurent primejdios. Jocul său se impu­nea, arunca umbre asupra genului declamator al urmașilor lui Aristia, cel care studiase cu Talma și adusese, de la Paris patosul romantic. M­O­ME PREZENTA $1 CONSECVENTA CRITERIILOR în Abordarea unei probleme implica, mod necesar și în evxtatn, un mănunchi de pricipii, o armatura a acestora care sa fundeze argu­mentele, confernd demonstrației ri­goare si rotunjime. Dar fiecare pro­blemă își are specificul sau, pro­priul ei a fi, și, evident, înseși prin­cipiile în baza cărora trebuie să se desfășoare acordarea respectivei pro­bleme este necesar să nu se sustra­gă specificului acesteia. Altfel, da­că între specificul unei probleme puse in discuție și principiile cu ca­re se pleacă în atacarea ei nu exis­tă nici un fel de legătură organi­că, fără îndoială, totul se află sub semnul întimplătorului, fiind posi­bil orice și oricum, întrucit într-un asemenea caz nu argumentele sunt implicate de problema ca atare, ci aceasta este croită și ajustată du­pă argumente. A face aprecieri. Și încă în intenția de a surprinde feno­menul în esență, asupra literaturii noastre din perioada anilor 50—70, desigur, nu poate fi decît un act de viziune integratoare, iar faptul literar trebuie luat în ordinea to­talității, ca fenomen total. Mai mult, neputine fi luată decît în ordinea totalității, literatura unor decenii, de asemenea, cere în continuare o sondare în sensul determinării,­­ ceea ce necesită abordarea sa nu­­ doar sub aspectul valorizării, ci și sub a­­cela al explicării valorilor însele (sau nonvalorilor), explicație care, genetic înțeleasă, se impune să fie de ordin istoric. Literatura, tre­buie să avem în vedere, este istorie, realitate trăită și trăire a realității sedimentată în valori artistice, de aceea, judecarea ei ca valori (și nonvalori) trebuie să fie explica­re a valorilor. Iar în acest sens, a explica înseamnă a explica prin cauze. Emiterea în avalanșă a unor întrebări de constatare, fără a mer­ge la chestiuni sală, nu poate fi de explicare sau­decît o discuție fără argumente. Cînd, răspunzîndu-i din această perspectivă lui Paul Anghel, Alexandru Ivasiuc (vezi Contemporanul пт. 46) arată că, da­că este să judecăm literatura unei perioade ,atunci trebuie să fim de­­terminiști, să căutăm fiecărui fapt cauza sa concret-socială și să n-o substituim prin vina unui individ privit exclusiv prin el însuși. Desi­gur, afirmația sa este într-o măsură jusă, căci, pe de altă parte, nu este exclusă și vina individului, putînd exista și asemenea cazuri. Așadar, nu poate fi „ciocănită“ doar pro­blema determinării, ci și aceea a celui determinat, a persoanei care înțelege (sau nu) determinarea. Apelul la nevoia discuției cau­zale, care să surprindă resor­turile intime ale literaturii și mo­tivația genezei unor valori literare, se impune prin însăși necesitatea faptului de la sine înțeles. Orice a­­pel, însă, o dată formulat și, mai mult, concretizat într-o replică dară tocmai unei lipse de asemenea apel, trebuie să fie consecvent în fiecare din amănuntele răspunsului dat. Alexandru Ivasiuc, desigur, referin­­du-se la raportul existent în litera­tură între înaintași și contempo­rani, arată just că problema influ­enței unei opere nu e o chestiune de voință a celui influențat, ci de obligativitate interioară, dovedind ast­fel ineficienta absolutizării subiec­tivului în această direcție. Insă, tre­­cînd să afirme, prin vizarea ra­portului dintre înaintași și generația sa, că dacă în ultima vreme s-a scris altfel decît au scris Eminescu, Bla­­ga, Arghezi, Barbu, Rebreanu etc., explicația ar consta în faptul că valoarea acestora n-a fost destul de mare ca să ne oblige a le re­simți determinarea, este clar că, de data aceasta, asistăm propriu zis la o extrapolare a obiectivului. A­nume problema explicației cauzale nu în­seamnă totuși a împinge cauzalita­tea pînă la zona mecanicismului. Dacă a fi determinat de un înaintaș în planul literaturii este o problemă nu de voință ci de modificările privind însuși organismul viu al literaturii, aceasta nu înseamnă că, în aceeași măsură, orice ins care nu a cu­noscut o asemenea determinare se înscrie obligatoriu, ru necesitat» r*e linia obiectivului Că un scriitor actual nu este determinat de îna­intași, cînd* în definitiv înaintașii citați sînt înseși vîrfurile literaturii noastre, nu se poate să fie decît tot un caz de voință, mai precis de rea-voință, de voință înțeleasă în sens negativ. Nu este obligato­riu ca orice­­ actual al literaturii noastre, pe considerentul că nu este determinat de nici un înaintaș, să implice o explicație cauzală în sen­sul că toată literatura de pînă la el a fost incapabilă să-l atingă în cît de mică măsură, și că el, în concluzie, este începutul a ceva, alta născător de noutate etc. Prin urmare, a afirma la extremă că Eminescu, Arghezi, Blaga etc., n-au fost în stare să-i determine pe unii con­temporani a ține seamă de valoarea lor, înseamnă a aplica fals princi­piul determinării. O asemenea afir­mație constituie o chestiune inco­rectă în plan logic, prin fortuirea cauzalității — chipurile, în numele determinismului — în mecanicism rigid, ceea ce înseamnă de fapt o degradare în mecanicism a obiecti­vului însuși, iar în plan etic repre­zintă, dacă e să nu înconjurăm lu­crurile, încercarea de a micșora valoarea unui tot pentru a putea mări, și pune la început, propria valoare... UN CAZ DE EXCEPȚIE O anchetă socială a televiziunii, axată pe tema „candidați de pro­fesie“, a întrunit aprecierile gene­roase ale telecronicarilor, e­ntuzias­­mati­că s-a pus în sfîrșit punctul pe­i într-o foarte actuală și acută problemă. Un absolvent liceu care se prezintă pentru a nu știu cîta oară la examenul de admite­re în învățămîntul superior, este într-adevăr un caz ! El trebuie cer­cetat cu toată seriozitatea, mai ales dacă ilustrează, după cît se pare, un fenomen mai larg, reflec­­tînd prejudecăți față de meseriile ne- „diplomate**. Dar, așa cum arată Ecaterina Oproiu în „Contempora­nul“ nr. 46 din 13 noiembrie 1970, „oare noi nu avem nici un ames­tec în înrădăcinarea acestui ridicol snobism al titraților . . . Oare noi am făcut tot ce trebuie să facem pentru a insufla respectul fată de meserie ?“. și In fond, candidati de profesie sînt acei candizi aspiranți la vede­tism, surprinși în hilare ipostaze „canto“, în antolonizate secvențe ale unei tele­ preselectîî pentru „Steaua fără nume“. Și atunci, în­tre acei imberbi drogați de muzicii sincopate și un tînăr cwtul care bate pentru a cincea oară la por­țile arhitecturii, să nu fie nici o deosebire ? Ce te faci fașa după cum s-a și întîmplat­, cînd tînărul în cauză este un bun și conștiin­cios salariat al unei onor­abile in­stituții, în cuprinsul căreia pres­tează o utilă meserie ? Iti ceri scuze, pentru eroare. * Cum rămîne Insă cu eficiența anchetei ?? Care a evitat tocmai aspectul major al responsabilităților sociale. In care este implicată Și televiziunea, cel puțin în aceeași mă­sură ca și părinții, victima ale unei domestice mitologii. Oricum, este totuși o deosebire între cei ce rătăcesc la porțile u­­nei facultăți, decît cei ce rătăcesc la porțile „Stelei fără nume“. A aplica aceleași unități de mă­sură este greșit și dăunător. STUDII ȘI ARTICOLE Societatea de științe filologice din Republica Socialistă România a e­­ditat de curînd un grupaj de stu­dii și articole care au ca temă via­ța și opera lui Alecu Russo. Textele sînt comunicările la sesiunea știin­țifică pe țară organizată cu ocazia aniversării a 150 de ani de la nașterea scriitorului la Piatra Neamț, în 26—29 februarie 1969. Remarcăm seriozitatea științifică cu care cer­cetătorii au analizat cele mai diver­se aspecte ale operei, de a oferi cititorilor o posibilitatea introducere actuală în creația lui Alecu Russo. Sînt reinterpretate o serie de idei și motive fundamentale : sensul operei, sensul titlului „Cîntării Româ­niei“, folclorul, scriitorul în limba franceză, în cadrul fondului nostru latin, a poemului în proza româ­nească etc. Aceste teme reprezintă contribuțiile unor critici și istorici literari cu o îndelungată experien­ță în frecventarea operei scriito­­rului. Reținem, de asemenea, studii­le cu un caracter mai pronunțat de specialitate : acele de limbă și sti­listică literară. Recunoaștem pe scri­itor ca „precursor al unei structuri stilistice moderne“, a unor „accente profetice în stilul operei „Cîntarea României“, ca și efectiva sa contri­buție la formarea limbii române, li­terare, și, mai ales, valoarea edu­cativă a poemului. CENTENARUL LICEULUI „NICU GANE“ Sub scripetul de topaz al unor zile de noiembrie, halucinante prin transparența și tihna lor, zile cînd liceul „Nicu Gane“ din Fălticeni a pășit sub arcadele celui de-al doilea secol de existență, elevii de altădată s-au reîntors în odăile cu mireasmă de cărturărie ale școlii, in căutarea timpului rotit, redescope­­riidu-se la vîrsta cînd dascălii lor, cioplitori iscusiți de oameni, îi mo­delau pentru viitorime. In încăpe­rile școlii au sunat ca într-o orgă cu o sută de tuburi cîntecul amintirii și verbul recunoștinței, pentru că în școala de la Fălticeni a existat totdeauna o atmosferă de seriozitate și muncă, de elevație și distincție. In această atmosferă de ctitorie cărtu­rărească au ucenicit și por­nit în cariera lor : Mihail Sadoveanu, Eugen Lovinescu, Anton Holban, Artur Gorovei, Aurel Băe­­șu, Nicolae Labiș, Jules Cazaban, Vasiliu Birlic, Ion Irimescu, Petre Jitaru, Constantin Ciopraga, Horia Lovinescu, Aurel Loghin, și mulți, mulți alții. Substanța primară a îndeletnicirii spirituale a acestor oameni a fost așezată, cum s-au confesat ei în­șiși ades, în școala de la Fălticeni de dascăli înzestrați cu harul ales al descoperirii minereurilor nobile, cu știința modelării acestor mine­reuri potrivit compoziției lor inti­me, dascăli ca Nicolae Beldiceanu, Nicolae Apostol (profesorul de româ­nă al lui Sadoveanu), George Stino, Dan Protopopescu, Aurel George Stino, Ion Chirescu, Vasile Ciurea. Lumina de la „Nicu Gane”” a înnobi­lat spiritual întreaga așezare, transfor­­mînd umilul tîrg într-un loc unde pelerinii vin de departe a sorbi aerul, suit în legendă, de la Nada florilor și Dumbrava minunată. O sută de generații au luat cu ele ceva din această atmosferă elevată, o sută de generații au lăsat ceva din sufletul lor în încăperile uce­niciilor. Din acest schimb, semn trainic al împlinirii misiunii, arhiva școlii fălti einem a devenit o arhi­vă de însemnătate pentru cultura românească. Munca de un veac a dascălilor și elevilor lor a fost evocată și cin­stită printr-o suită de manifestări festive. Pe clădirea liceului, înve­lită în straie noi, a fost așezată o placă memorială. A fost dezvelit bustul lui Nicu Gane, patronul sdi­­ritual al liceului, bust realizat de fostul elev al școlii, artistul poporu­lui Ion Irimescu. Ilustrul elev al școlii Mihail Sadoveanu a fost omagiat într-un amplu discurs rostit de prof. dr. docent Constantin Cio­­praga. Programul a sesiune științifică a mai cuprins o cadrelor didac­tice, ședințe ale cercurilor pe materii. Tot cu acest prilej a văzut lumina tiparului sub semnătura lui M. Iacobescu și Gh. Gafencu o monografie a liceului. Manifestările jubiliare, de cinstire a unui se­col de carte aleasă la Fălticeni, s-au încheiat printr-o adunare fes­tivă. Emoțiile participanților au suit pe cele mai înalte piscuri la citi­rea mesajului adresat liceului, cu prilejul centenarului de tovarășul Nicolae Ceaușescu, mesaj în care se acordă o înaltă prețuire activi­­tă­ fi de un secol a acestei școli. TOV. REDACTOR ȘEF Semnatarul acestei scrisori este un vechi cititor al „Cronicii“, încă de la primul număr. Constat, însă, cu mare regret, că la Pitești nu mai sosește, nici mă­car pe jos, Cronica. Astfel, deși am căutat-o pe la bate chioșcurile, inclusiv cele două ebrării, nu a mai venit nici un număr cu începere de la 17.X.1970; nu știu, sau este a încetat apariția revistei „faimoasă“ o defecțiune tot la acea difuzare a presei. In consecință, v-aș ruga să-mi trimiteți, începînd cu numărul 41 ce a apărut, iar eu vă voi exped­ia mărci poștale la primul număr ca­re-mi va sosi, întelegînd ca, de anul viitor, dacă revista mai apare, să mă abonez. In ipoteza că totuși revista a­­pare, dar este o lipsă a modului ei de difuzare, vă rog să nu inter­veniți la difuzarea presei din Pi­tești, deoarece aici am cunoscut­ care mă mai servesc și cu alte reviste, ziare străine etc., ci direct la București, fără a menționa nu­mele meu. Solicit aceasta din partea dv. nu de teamă, dar aș fi pus în situația delicată de a nu mai fi servit cu nimic , știți cum sînt oamenii ! In așteptarea unui răspuns al Dumneavoastră, vă urez mult spor în nobila muncă, pe care o desfă­șurați pe acest imens ogor al scri­sului românesc. LE JOURNAL ROUMAIN DES POETES De la Louvain, unde și-a mutat sediul, ne parvine un nou număr din Le Journal Roumain des Poètes, organ al Institutului privat de lim­bă și literatură română ,«M. Emi­­nescu“. Redactor al elegantului Jur­nal este poetul Mihail Steriade, sta­bilit în străinătate, unde desfășoară de peste patru decenii o intensă acțiune de cunoaștere a poeziei ro­mânești. Suficient să menționăm că tirajul de cinci mii de numere al Jurnalului, distribuit în mai multe țări de limbă franceză, reprezintă un instrument de difuziune demn de stimă. Ultimul număr (1970, nr. 8), apă­rut în timpul celei de-a noua Bie­nale internaționale de poezie de la Knokke-le-Zoute, are un profil di­ferit. La sugestia studenților Uni­versității din Louvain, Mihail Ste­riade a rezervat un spațiu poeți­lor belgieni de limbă flamandă (în traducere franceză de Jeanne Van­­dervorst-Buvtaert). Pe prima pagină, sub semnătura lui Mihail Steriade găsim un omagiu Belgiei (Ode à la Belgique) : „Pays des deux langa­ges“ ... In poemele în franceză ale lui Mihail Steriade, recunoaștem, sunetul lor din prototipurile în limba română. Aliajul de lirism și reflec­ție are în Le­mite și Final Pain, La Beauté­me bi­un sunet remarcabil. Alte poeme de același autor sînt traduse în versiune engleză (de Clai­re Butler Aron) și în neerlandeză (de Jeanne Vandervorst-Buytaert). N. Irimescu Reînnoiți-vă abonamentele la revista „CRONIC­A“ pentru anul 19­71 2 В00ВИ I­N T Acum, la bătrânețe, încep să cred în Angelo. Cste un căpățînos ca el îți poate oferi un ciudat sentiment de sigu­ranță și temeinicie. Angelo nu-i genial. Angelo nu-i orator. Angelo nu-i pedagog. Dar același Angelo este înzestrat cu marea calitate de a ține la ideile proprii. Strîmbe sau drepte, bune sau proaste, ei și le apără — și nu prin intervenții publice și articole savant-polemice. Dacă în presă, la radio, la televiziune, declarațiile selecționerului nostru încep, inva­riabil, cu „intr-adevăr" (tactică, pare-se, intenționat tempo­rizatoare), există un moment-cheie în care Angelo uită subit­taman cuvîntul preferat : selecționarea. Toți am scandat în cor , Sătmăreanu nu-i în formă­­, Angelo ne-a ascultat, a spus „într-adevăr" și... l-a introdus în națională. Toate zia­rele l-au ironizat și compătimit pe neseriosul Răducanu. „In­tr-adevăr !" — a oftat Angelo, trecîndu-l pe Necula pe lista primilor 11 de la Cardiff. Telecomentariile — și nu numai ele — au scos convingător în evidență dezarmanta și ridicola ne­putință a lui FI. Dumitrescu în meciul cu „Steaua Roșie" - Bel­grad. A urmat obișnuitul „într-adevăr" și iată-l pe arădan titular în națională ! Să fie oare o simplă întîmplare faptul că Răducanu, Sătmăreanu, Dumitrescu s-au numărat printre eroii nopții insulare ?­­Vai, ce frumos sună ! După centro­­campiri, iată că o nouă cucerire cu iz de figură de stil vine să îmbogățească marele tezaur lingvistic al cronicii sportive : noapte insulară...). Dați-mi voie să cred că nu-i deloc o întîmplare. Angelo a învățat să mizeze pe valoare, judecind fotbalul românesc în profunzime și nu de la duminică la du­minică. Intr-o vreme, alcătuiam cinci naționale pe an (de fiecare dată din jucători notați cu zece în etapele prece­dente) și încasam niște bătăi de vuia Europa. Acum, intro­ducem în echipă jucători ieșițți din formă și, culmea, recoltăm puncte! Incăpățînarea lui Angelo face parte din trasnâile care R­ADE­VĂR! se cuvin acceptate și aplaudate. Ea probează faptul că selec­ționerul crede în ceva. Criza arbitrajului e certă. La Ploiești, gafa lui Drăghici a fost picătura care a umplut paharul nemulțumirii noastre. Îndrăznesc totuși să afirm că se pot acorda circumstanțe a­­tenuante , doar Drăghici a fost nevoit să respire, timp de 90 de minute, aerul unui oraș poluat de răsuflarea corozivă a unui individ numit Cursaru... La Iași, echipa lui Dan Gil a capotat în fața ilustrei for­mații „Progresul" (compusă din A. Sandu, B. Sandu, C. Sandu, E. Sandu, F. Sandu ...­­ Sandu). Un fotbal mai idiot decît cel oferit de „Progresul" nu cred să existe în sistemul nostru solar. Iată auzul devenit scop, faultul mijloc, timpul, inamic public nu­mărul 1. Este o mare tristețe faptul că Divizia națională A adăpostește, fie și în subsolul subsolurilor, o echipă care joacă de-a curmezișul terenului, șutind în tribune și nu la poartă, vociferînd ca la meciuile de barbut din Brăila-port, protestînd ca la o manifestație de hippy-Manson... Este o mare tris­tețe să vezi jucătorii unei echipe din divizia — oroare I — A, înjurîndu-se ca-n hală și cotonogindu-se ca pe vremea alege­rilor de tristă amintire de la Perjoaia. Cu asemenea echipe, fotbalul nostru de club nu poate fi decît la pămînt. Apar nouă I M. R. L

Next