Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)
1970-11-21 / nr. 47
CRONICA Mărturii MILLO LA BUCUREȘTI Mihail Sturdza e înlocuit la domnie cu Grigore Ghica, al cărui fiu, beizadeaua Iancu Ghica, devine un mare admirator al lui Matei М [UNK]о, pe care-l compară cu Molière. Atunci (1849—1850) devine tot mai strinsă și colaborarea cu Vasile Alecsandri. Bardul de la Mircești scrie, Intre altele : „Chiuita la Iași" care a însemnat una dintre cele mai mari realizări actoricești ale lui Millo, specializat în roluri de femei“. Intelectualii ieșeni subliniază calitatea repertoriului și a interpretării, progresul realizat de actorii moldoveni, importanta pe care începe s-o capete în societatea de acolo teatrul românesc. Cum să nu fie ispitit moldoveanul nostru să treacă Macovul și să arate fraților munteni cum știe el să joace și să evite? Care este actorul mulțumit să se producă o viață-ntreagă in fata aceluiași public ? Părăsind lașul, Matei Millo a fost împins de două Îndemnuri : cei dinții, străvechiul dor de duc ai omului de teatru, cheme-se ei Eschile și Sofocle, care își purtau interpreții din cetate în cetate, cheme-se ei acel Roscius, despre care Hamlet spune „cînd Roscius era actor la Roma, actorii umblau călare pe măgar".... Micuțul Will, poreclit „cel roșcat", fiul negustorului John Shakespeare din Stratford — pe — Avon ar fi devenit marele William Shakespeare dacă n-ar fi văzut, în copilăria lui, la iarmaroace, reprezentațiile trupelor de actori nomazi, care veneau cu toată garderoba pe un biet catîr și reprezentau misterii, tragedii, farse și clovnerii, în fața unor tîrgoveți extaziați? Cît va fi tagma actoricească, va trăi și această nevoie a plecărilor, a colindului, a neprevăzutului. Această milenară poruncă l-a gonit din Iași și pe Matei Millo... Dar și l-a mai împins poate și regretabila tendință a ieșenilor de totdeauna de a-și părăsi frumosul oraș strămoșesc ca să ia calea Bucureștilor... Așadar, Matei Millo își scoate pașaport în regulă, pornește din Iași cu trupa la Focșani, tîrgul de hotar al celor două principate, dar e împiedicat să treacă mai departe. Gurile rele spun că această opreliște se datorește unui camarad de teatru, muntean, căruia nu-i convenea să aibă un rival de talia lui Millo. E vorba de un alt mare animator teatral, Costache Caragiale, care trona pe scena bucureșteană și se temea, probabil, de concurența corifeului ieșean. Aceasta se petrecea în vara anului 1851. Matei Millo nu se dă bătut. Improvizează, într-o magazie de sare din Focșani, o sală de teatru unde dă cincisprezece spectacole cu omor de lume nu alta. Cîștigă bani grei, după ce mai câștigase destul la Roman și la Bacău. Dintr-o scrisoare uimească de către Lascar Catargiu fratelui său Alecu Catargiu, aflăm că in iunie 1852 Matei Millo se afla la Galați unde — scrie Lascăr Catargiu — „îi merge tare bine și se va duce iarăși la Brăila, căci la București, nu au căpătat voie“. Această voie, vestitul actor moldovean o va căpăta totuși în urma protestelor ziarelor bucureștene și a intervenției pe lingă domnitorul Barbu Știrbey al Munteniei, intervenția făcută de ginerele său, marele agă Alecu Plagino, care-l văzuse pe Millo jucînd la Iași și se înnebunise după el“, cum scrie D. Ollănescu în cartea sa Teatrul la români. Millo își inagurează spectacolele cu marele său succes Coana Chirița, care s-a jucat de trei ori în șir în aplauzele entuziaste ale publicului Pentru bucureșteni, sosirea lui Matei Millo a fost o noutate. Iar în teatru, noutatea, ineditul joacă și ele un mare rol. Cînd vezi de prea multe ori un actor, începe să nu mai aibă farmec. Personalitatea lui se irosește în repetiți, glasul, mimica, posibilitățile lui ne devin familiare, mai ales cînd publicul e restrîns, ca pe vremuri. Cam aceleași cite sute, să zicem cîteva mii de spectatori veneau să judece pe actor, după cîteva apariții, se săturau de el, căutau senzații noi, un alt sunet, un alt peisaj. Gloria marilor tragedieni străini se explică nu numai prin talentul, dar și prin prestigiul limbii, prin calitatea lor de oaspe, prin faptul că-i vedem foarte rar, nn rolurile pe care le-au jucat de nenumărate ori și le posedă la perfecție. Dacă i-am vedea într-un șir întreg de apariții, entuziasmul de la început ne-ar mai scădea. Matei Millo a fost oaspetele bucureștenilor. L-am primit cu toată încântarea pe care o aducea personalitatea lui inedită, jocul său firesc, umorul, agilitatea lui, felul lui personal de a mima și de a cînta, simplicitatea lui, in contrast cu genul patetic, grandilocvent în care se produceau comedienii din capitala valahă. Toată protipendada de pe malurile Dîmboviței, cap cu domnitorul Barbu Stirbey și cu soția sa, veneau la spectacolele excelentului actor ieșean. Costache Caragiale avusese dreptate din punctul său de vedere atunci cînd a incercat să zădărnicească vizita la București a colegului ieșean. Era un concurent primejdios. Jocul său se impunea, arunca umbre asupra genului declamator al urmașilor lui Aristia, cel care studiase cu Talma și adusese, de la Paris patosul romantic. MOME PREZENTA $1 CONSECVENTA CRITERIILOR în Abordarea unei probleme implica, mod necesar și în evxtatn, un mănunchi de pricipii, o armatura a acestora care sa fundeze argumentele, confernd demonstrației rigoare si rotunjime. Dar fiecare problemă își are specificul sau, propriul ei a fi, și, evident, înseși principiile în baza cărora trebuie să se desfășoare acordarea respectivei probleme este necesar să nu se sustragă specificului acesteia. Altfel, dacă între specificul unei probleme puse in discuție și principiile cu care se pleacă în atacarea ei nu există nici un fel de legătură organică, fără îndoială, totul se află sub semnul întimplătorului, fiind posibil orice și oricum, întrucit într-un asemenea caz nu argumentele sunt implicate de problema ca atare, ci aceasta este croită și ajustată după argumente. A face aprecieri. Și încă în intenția de a surprinde fenomenul în esență, asupra literaturii noastre din perioada anilor 50—70, desigur, nu poate fi decît un act de viziune integratoare, iar faptul literar trebuie luat în ordinea totalității, ca fenomen total. Mai mult, neputine fi luată decît în ordinea totalității, literatura unor decenii, de asemenea, cere în continuare o sondare în sensul determinării, ceea ce necesită abordarea sa nu doar sub aspectul valorizării, ci și sub acela al explicării valorilor însele (sau nonvalorilor), explicație care, genetic înțeleasă, se impune să fie de ordin istoric. Literatura, trebuie să avem în vedere, este istorie, realitate trăită și trăire a realității sedimentată în valori artistice, de aceea, judecarea ei ca valori (și nonvalori) trebuie să fie explicare a valorilor. Iar în acest sens, a explica înseamnă a explica prin cauze. Emiterea în avalanșă a unor întrebări de constatare, fără a merge la chestiuni sală, nu poate fi de explicare saudecît o discuție fără argumente. Cînd, răspunzîndu-i din această perspectivă lui Paul Anghel, Alexandru Ivasiuc (vezi Contemporanul пт. 46) arată că, dacă este să judecăm literatura unei perioade ,atunci trebuie să fim determiniști, să căutăm fiecărui fapt cauza sa concret-socială și să n-o substituim prin vina unui individ privit exclusiv prin el însuși. Desigur, afirmația sa este într-o măsură jusă, căci, pe de altă parte, nu este exclusă și vina individului, putînd exista și asemenea cazuri. Așadar, nu poate fi „ciocănită“ doar problema determinării, ci și aceea a celui determinat, a persoanei care înțelege (sau nu) determinarea. Apelul la nevoia discuției cauzale, care să surprindă resorturile intime ale literaturii și motivația genezei unor valori literare, se impune prin însăși necesitatea faptului de la sine înțeles. Orice apel, însă, o dată formulat și, mai mult, concretizat într-o replică dară tocmai unei lipse de asemenea apel, trebuie să fie consecvent în fiecare din amănuntele răspunsului dat. Alexandru Ivasiuc, desigur, referindu-se la raportul existent în literatură între înaintași și contemporani, arată just că problema influenței unei opere nu e o chestiune de voință a celui influențat, ci de obligativitate interioară, dovedind astfel ineficienta absolutizării subiectivului în această direcție. Insă, trecînd să afirme, prin vizarea raportului dintre înaintași și generația sa, că dacă în ultima vreme s-a scris altfel decît au scris Eminescu, Blaga, Arghezi, Barbu, Rebreanu etc., explicația ar consta în faptul că valoarea acestora n-a fost destul de mare ca să ne oblige a le resimți determinarea, este clar că, de data aceasta, asistăm propriu zis la o extrapolare a obiectivului. Anume problema explicației cauzale nu înseamnă totuși a împinge cauzalitatea pînă la zona mecanicismului. Dacă a fi determinat de un înaintaș în planul literaturii este o problemă nu de voință ci de modificările privind însuși organismul viu al literaturii, aceasta nu înseamnă că, în aceeași măsură, orice ins care nu a cunoscut o asemenea determinare se înscrie obligatoriu, ru necesitat» r*e linia obiectivului Că un scriitor actual nu este determinat de înaintași, cînd* în definitiv înaintașii citați sînt înseși vîrfurile literaturii noastre, nu se poate să fie decît tot un caz de voință, mai precis de rea-voință, de voință înțeleasă în sens negativ. Nu este obligatoriu ca orice actual al literaturii noastre, pe considerentul că nu este determinat de nici un înaintaș, să implice o explicație cauzală în sensul că toată literatura de pînă la el a fost incapabilă să-l atingă în cît de mică măsură, și că el, în concluzie, este începutul a ceva, alta născător de noutate etc. Prin urmare, a afirma la extremă că Eminescu, Arghezi, Blaga etc., n-au fost în stare să-i determine pe unii contemporani a ține seamă de valoarea lor, înseamnă a aplica fals principiul determinării. O asemenea afirmație constituie o chestiune incorectă în plan logic, prin fortuirea cauzalității — chipurile, în numele determinismului — în mecanicism rigid, ceea ce înseamnă de fapt o degradare în mecanicism a obiectivului însuși, iar în plan etic reprezintă, dacă e să nu înconjurăm lucrurile, încercarea de a micșora valoarea unui tot pentru a putea mări, și pune la început, propria valoare... UN CAZ DE EXCEPȚIE O anchetă socială a televiziunii, axată pe tema „candidați de profesie“, a întrunit aprecierile generoase ale telecronicarilor, entuziasmatică s-a pus în sfîrșit punctul pei într-o foarte actuală și acută problemă. Un absolvent liceu care se prezintă pentru a nu știu cîta oară la examenul de admitere în învățămîntul superior, este într-adevăr un caz ! El trebuie cercetat cu toată seriozitatea, mai ales dacă ilustrează, după cît se pare, un fenomen mai larg, reflectînd prejudecăți față de meseriile ne- „diplomate**. Dar, așa cum arată Ecaterina Oproiu în „Contemporanul“ nr. 46 din 13 noiembrie 1970, „oare noi nu avem nici un amestec în înrădăcinarea acestui ridicol snobism al titraților . . . Oare noi am făcut tot ce trebuie să facem pentru a insufla respectul fată de meserie ?“. și In fond, candidati de profesie sînt acei candizi aspiranți la vedetism, surprinși în hilare ipostaze „canto“, în antolonizate secvențe ale unei tele preselectîî pentru „Steaua fără nume“. Și atunci, între acei imberbi drogați de muzicii sincopate și un tînăr cwtul care bate pentru a cincea oară la porțile arhitecturii, să nu fie nici o deosebire ? Ce te faci fașa după cum s-a și întîmplat, cînd tînărul în cauză este un bun și conștiincios salariat al unei onorabile instituții, în cuprinsul căreia prestează o utilă meserie ? Iti ceri scuze, pentru eroare. * Cum rămîne Insă cu eficiența anchetei ?? Care a evitat tocmai aspectul major al responsabilităților sociale. In care este implicată Și televiziunea, cel puțin în aceeași măsură ca și părinții, victima ale unei domestice mitologii. Oricum, este totuși o deosebire între cei ce rătăcesc la porțile unei facultăți, decît cei ce rătăcesc la porțile „Stelei fără nume“. A aplica aceleași unități de măsură este greșit și dăunător. STUDII ȘI ARTICOLE Societatea de științe filologice din Republica Socialistă România a editat de curînd un grupaj de studii și articole care au ca temă viața și opera lui Alecu Russo. Textele sînt comunicările la sesiunea științifică pe țară organizată cu ocazia aniversării a 150 de ani de la nașterea scriitorului la Piatra Neamț, în 26—29 februarie 1969. Remarcăm seriozitatea științifică cu care cercetătorii au analizat cele mai diverse aspecte ale operei, de a oferi cititorilor o posibilitatea introducere actuală în creația lui Alecu Russo. Sînt reinterpretate o serie de idei și motive fundamentale : sensul operei, sensul titlului „Cîntării României“, folclorul, scriitorul în limba franceză, în cadrul fondului nostru latin, a poemului în proza românească etc. Aceste teme reprezintă contribuțiile unor critici și istorici literari cu o îndelungată experiență în frecventarea operei scriitorului. Reținem, de asemenea, studiile cu un caracter mai pronunțat de specialitate : acele de limbă și stilistică literară. Recunoaștem pe scriitor ca „precursor al unei structuri stilistice moderne“, a unor „accente profetice în stilul operei „Cîntarea României“, ca și efectiva sa contribuție la formarea limbii române, literare, și, mai ales, valoarea educativă a poemului. CENTENARUL LICEULUI „NICU GANE“ Sub scripetul de topaz al unor zile de noiembrie, halucinante prin transparența și tihna lor, zile cînd liceul „Nicu Gane“ din Fălticeni a pășit sub arcadele celui de-al doilea secol de existență, elevii de altădată s-au reîntors în odăile cu mireasmă de cărturărie ale școlii, in căutarea timpului rotit, redescoperiidu-se la vîrsta cînd dascălii lor, cioplitori iscusiți de oameni, îi modelau pentru viitorime. In încăperile școlii au sunat ca într-o orgă cu o sută de tuburi cîntecul amintirii și verbul recunoștinței, pentru că în școala de la Fălticeni a existat totdeauna o atmosferă de seriozitate și muncă, de elevație și distincție. In această atmosferă de ctitorie cărturărească au ucenicit și pornit în cariera lor : Mihail Sadoveanu, Eugen Lovinescu, Anton Holban, Artur Gorovei, Aurel Băeșu, Nicolae Labiș, Jules Cazaban, Vasiliu Birlic, Ion Irimescu, Petre Jitaru, Constantin Ciopraga, Horia Lovinescu, Aurel Loghin, și mulți, mulți alții. Substanța primară a îndeletnicirii spirituale a acestor oameni a fost așezată, cum s-au confesat ei înșiși ades, în școala de la Fălticeni de dascăli înzestrați cu harul ales al descoperirii minereurilor nobile, cu știința modelării acestor minereuri potrivit compoziției lor intime, dascăli ca Nicolae Beldiceanu, Nicolae Apostol (profesorul de română al lui Sadoveanu), George Stino, Dan Protopopescu, Aurel George Stino, Ion Chirescu, Vasile Ciurea. Lumina de la „Nicu Gane”” a înnobilat spiritual întreaga așezare, transformînd umilul tîrg într-un loc unde pelerinii vin de departe a sorbi aerul, suit în legendă, de la Nada florilor și Dumbrava minunată. O sută de generații au luat cu ele ceva din această atmosferă elevată, o sută de generații au lăsat ceva din sufletul lor în încăperile uceniciilor. Din acest schimb, semn trainic al împlinirii misiunii, arhiva școlii fălti einem a devenit o arhivă de însemnătate pentru cultura românească. Munca de un veac a dascălilor și elevilor lor a fost evocată și cinstită printr-o suită de manifestări festive. Pe clădirea liceului, învelită în straie noi, a fost așezată o placă memorială. A fost dezvelit bustul lui Nicu Gane, patronul sdiritual al liceului, bust realizat de fostul elev al școlii, artistul poporului Ion Irimescu. Ilustrul elev al școlii Mihail Sadoveanu a fost omagiat într-un amplu discurs rostit de prof. dr. docent Constantin Ciopraga. Programul a sesiune științifică a mai cuprins o cadrelor didactice, ședințe ale cercurilor pe materii. Tot cu acest prilej a văzut lumina tiparului sub semnătura lui M. Iacobescu și Gh. Gafencu o monografie a liceului. Manifestările jubiliare, de cinstire a unui secol de carte aleasă la Fălticeni, s-au încheiat printr-o adunare festivă. Emoțiile participanților au suit pe cele mai înalte piscuri la citirea mesajului adresat liceului, cu prilejul centenarului de tovarășul Nicolae Ceaușescu, mesaj în care se acordă o înaltă prețuire activită fi de un secol a acestei școli. TOV. REDACTOR ȘEF Semnatarul acestei scrisori este un vechi cititor al „Cronicii“, încă de la primul număr. Constat, însă, cu mare regret, că la Pitești nu mai sosește, nici măcar pe jos, Cronica. Astfel, deși am căutat-o pe la bate chioșcurile, inclusiv cele două ebrării, nu a mai venit nici un număr cu începere de la 17.X.1970; nu știu, sau este a încetat apariția revistei „faimoasă“ o defecțiune tot la acea difuzare a presei. In consecință, v-aș ruga să-mi trimiteți, începînd cu numărul 41 ce a apărut, iar eu vă voi expedia mărci poștale la primul număr care-mi va sosi, întelegînd ca, de anul viitor, dacă revista mai apare, să mă abonez. In ipoteza că totuși revista apare, dar este o lipsă a modului ei de difuzare, vă rog să nu interveniți la difuzarea presei din Pitești, deoarece aici am cunoscut care mă mai servesc și cu alte reviste, ziare străine etc., ci direct la București, fără a menționa numele meu. Solicit aceasta din partea dv. nu de teamă, dar aș fi pus în situația delicată de a nu mai fi servit cu nimic , știți cum sînt oamenii ! In așteptarea unui răspuns al Dumneavoastră, vă urez mult spor în nobila muncă, pe care o desfășurați pe acest imens ogor al scrisului românesc. LE JOURNAL ROUMAIN DES POETES De la Louvain, unde și-a mutat sediul, ne parvine un nou număr din Le Journal Roumain des Poètes, organ al Institutului privat de limbă și literatură română ,«M. Eminescu“. Redactor al elegantului Jurnal este poetul Mihail Steriade, stabilit în străinătate, unde desfășoară de peste patru decenii o intensă acțiune de cunoaștere a poeziei românești. Suficient să menționăm că tirajul de cinci mii de numere al Jurnalului, distribuit în mai multe țări de limbă franceză, reprezintă un instrument de difuziune demn de stimă. Ultimul număr (1970, nr. 8), apărut în timpul celei de-a noua Bienale internaționale de poezie de la Knokke-le-Zoute, are un profil diferit. La sugestia studenților Universității din Louvain, Mihail Steriade a rezervat un spațiu poeților belgieni de limbă flamandă (în traducere franceză de Jeanne Vandervorst-Buvtaert). Pe prima pagină, sub semnătura lui Mihail Steriade găsim un omagiu Belgiei (Ode à la Belgique) : „Pays des deux langages“ ... In poemele în franceză ale lui Mihail Steriade, recunoaștem, sunetul lor din prototipurile în limba română. Aliajul de lirism și reflecție are în Lemite și Final Pain, La Beautéme biun sunet remarcabil. Alte poeme de același autor sînt traduse în versiune engleză (de Claire Butler Aron) și în neerlandeză (de Jeanne Vandervorst-Buytaert). N. Irimescu Reînnoiți-vă abonamentele la revista „CRONICA“ pentru anul 1971 2 В00ВИ IN T Acum, la bătrânețe, încep să cred în Angelo. Cste un căpățînos ca el îți poate oferi un ciudat sentiment de siguranță și temeinicie. Angelo nu-i genial. Angelo nu-i orator. Angelo nu-i pedagog. Dar același Angelo este înzestrat cu marea calitate de a ține la ideile proprii. Strîmbe sau drepte, bune sau proaste, ei și le apără — și nu prin intervenții publice și articole savant-polemice. Dacă în presă, la radio, la televiziune, declarațiile selecționerului nostru încep, invariabil, cu „intr-adevăr" (tactică, pare-se, intenționat temporizatoare), există un moment-cheie în care Angelo uită subittaman cuvîntul preferat : selecționarea. Toți am scandat în cor , Sătmăreanu nu-i în formă, Angelo ne-a ascultat, a spus „într-adevăr" și... l-a introdus în națională. Toate ziarele l-au ironizat și compătimit pe neseriosul Răducanu. „Intr-adevăr !" — a oftat Angelo, trecîndu-l pe Necula pe lista primilor 11 de la Cardiff. Telecomentariile — și nu numai ele — au scos convingător în evidență dezarmanta și ridicola neputință a lui FI. Dumitrescu în meciul cu „Steaua Roșie" - Belgrad. A urmat obișnuitul „într-adevăr" și iată-l pe arădan titular în națională ! Să fie oare o simplă întîmplare faptul că Răducanu, Sătmăreanu, Dumitrescu s-au numărat printre eroii nopții insulare ?Vai, ce frumos sună ! După centrocampiri, iată că o nouă cucerire cu iz de figură de stil vine să îmbogățească marele tezaur lingvistic al cronicii sportive : noapte insulară...). Dați-mi voie să cred că nu-i deloc o întîmplare. Angelo a învățat să mizeze pe valoare, judecind fotbalul românesc în profunzime și nu de la duminică la duminică. Intr-o vreme, alcătuiam cinci naționale pe an (de fiecare dată din jucători notați cu zece în etapele precedente) și încasam niște bătăi de vuia Europa. Acum, introducem în echipă jucători ieșițți din formă și, culmea, recoltăm puncte! Incăpățînarea lui Angelo face parte din trasnâile care RADEVĂR! se cuvin acceptate și aplaudate. Ea probează faptul că selecționerul crede în ceva. Criza arbitrajului e certă. La Ploiești, gafa lui Drăghici a fost picătura care a umplut paharul nemulțumirii noastre. Îndrăznesc totuși să afirm că se pot acorda circumstanțe atenuante , doar Drăghici a fost nevoit să respire, timp de 90 de minute, aerul unui oraș poluat de răsuflarea corozivă a unui individ numit Cursaru... La Iași, echipa lui Dan Gil a capotat în fața ilustrei formații „Progresul" (compusă din A. Sandu, B. Sandu, C. Sandu, E. Sandu, F. Sandu ... Sandu). Un fotbal mai idiot decît cel oferit de „Progresul" nu cred să existe în sistemul nostru solar. Iată auzul devenit scop, faultul mijloc, timpul, inamic public numărul 1. Este o mare tristețe faptul că Divizia națională A adăpostește, fie și în subsolul subsolurilor, o echipă care joacă de-a curmezișul terenului, șutind în tribune și nu la poartă, vociferînd ca la meciuile de barbut din Brăila-port, protestînd ca la o manifestație de hippy-Manson... Este o mare tristețe să vezi jucătorii unei echipe din divizia — oroare I — A, înjurîndu-se ca-n hală și cotonogindu-se ca pe vremea alegerilor de tristă amintire de la Perjoaia. Cu asemenea echipe, fotbalul nostru de club nu poate fi decît la pămînt. Apar nouă I M. R. L