Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)
1970-02-14 / nr. 7
C*ONIC A jurnal PATRU ANI ... Nu-mi amintesc dacă a fost vreodată un ritm săptămînal de presă la Iași, dar dacă a fost s-a pulverizat... „Cronica" apare astfel intr-un asemenea moment și deranjează spiritul: „stai, bre, că nu dau turcii !“. Cei care-l practică, care se hrănesc cu el, n-o simpatizează. Spun că nu-i „științifică"... N-o citesc, dar o clevetesc. Și culmea, unii devin colaboratorii ei. Probabil că își citesc numai ceea ce semnează. Restul este prea tînăr, prea crud, neștiințific... Voci : „Să nu supărăm pe nimeni", înțeleg: o horă frățească, cenușie, aceiași pași, același zdrăngănit de cobză... Umbrele sînt prea mari și orice gest ți se compară cu tot ce-a fost de la cronicari și pină în ziua cînd „Viața românească" și-a făcut bagajele, cu un bilet de tren, (Iași-București), în buzunarul de la vestă. Evident, comparația strivește și, nu o dată, în numele primului ei termen (enorm), ești chemat la ordine. Zadarnic încerci : bine, dar noi ce facem, îi respectăm, le cinstim memoria trăgînd aghioase pe cărțile lor ?... Tot în numele primului termen de comparație, săptămînal, plicuri de amintiri, „documente", ș.a.m.d. Mulți își amintesc că dacă nu ei, dacă nu bunicii lor, cineva din familie l-a văzut pe Eminescu, a ciocnit un pahar cu Creangă, știe precis ce culoare aveau ciorapii lui Topîrceanu, cei de duminică și asta trebuie să se știe și aici, în paginile „Cronicii*... ~ Alții nu fac prea mare caz de trecut : au niște lecții de publicat, au niște dosare științifice de completat... Un colonel care a fost recent la Iași, astăzi pensionar pe la Timișoara, pune capac la toate , ne reclamă la miliție pentru că nu i s-a publicat „Istoria crucișătorului Bismark“, iar un pictor ne amenință cu darea în judecată pentru că i-am reprodus un autoportret cu capul în jos. Ce să faci, nu putem fi totdeauna serioși și politicoși, mai ai nevoie de clipe de destindere... Și apoi procese de intenție, scrisori cu splendide înjurături, urecheli în toată regula, dar intuiția revistei, de cele mai multe ori, este excelentă : cărțile lăudate de ea capătă premii, altele, criticate, sînt pulverizate de toată presa („Mai avem și lipsuri, tovarăși !") , ceea ce înghite greu în paginile ei, ceea ce înghite de multe ori ca pe o sare amară, dezamăgește pe cititorii avizați și de bună credință („Mai au și alții lipsuri, tovarăși !!)... Uneori cîștigă cei care doresc ca la Iași să nu se schimbbe nimic, să pictăm numai flori și care cu boi și să repetăm continuu : „Mai am un singur dor ... Dar continuă un cenaclu, chiar dacă nici o „personalitate" nu-i onorează... și pictorii de la Iași au avut un succes fantastic în Capitală. Prea puțini oameni din București n-au privit (și încă nu mai privesc), cu un zîmbet de îngăduință lașul din acești ani. Cineva, un confrate, mă întreabă pe Calea Victoriei : „Am auzit că aveți niște vinuri afurisite și toamna puneți murături extraordinare..." La telefon, deși se aude perfect, trebuie să repete de cîteva ori unui funcționar de la Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă : „lașul, da, lașul, de ce vă mirați ?... Ar fi absurd să ne închipuim că revista „Cronica , ea și numai ea, a schimbat ceva din optica despre Iași și din Iași. Toată țara a cunoscut transformări și de optică în acești ani, și „Cronica“ a „prins un asemenea moment aici, la Iași. Acum a venit și Editura (am auzit însă că nici ea nu publică amintiri.)... In ciuda acestui spirit — „stai, bre, că nu dau turcii !" — ceva s-a schimbat și la Iași, în bine, în foarte bine, și „Cronica" a ajutat. Dar tot absurd ar fi săi ne închipuim, noi cei din redacție, că publicația, мк [UNK] noi, n-am făcut greșeli. Zic asta nu ca la o ședință, nu că așa trebuie spus, ci o zic... Dincolo de toate acestea să judece cititorii, cei din afară, oamenii de bună credință... Dar nici până astăzi nu înțeleg, în paranteză fie spus, cum de i s-a luat revistei mașina, singura mașină, mijloc de existență (Vezi subvențiile !). Aici mă întorc în trecut : „Viața românească" oare avea vreo birjă? Pentru că oricum, scrii și pe hîrtie de împachetat, dacă ai ceva de spus, dar cînd linii au stilouri legate în aur, nu este permis ca noi să scriem cu plumbul pe tăbliță. La urma urmei se poate trăi și fără mașină, nu vine aici o primăvară buimacă de tei? Și apoi mi se va spune : „nu merită, problema este minoră". De acord. Am zis-o însă doar ca principiu, pentru că tot din principiu, nu poți încadra corector fără vechime (ca și cum am avea un institut special, sau măcar o școală populară de corectori), nu poți obține repartiția unui absolvent pe care l-ai urmărit cîțiva ani și te-a convins că știe să țină bine condeiul, și... Dacă aș spune că s-a făcut risipă destulă de entuziasm și de cinste, s-ar găsi malițioși să zîmbească. Sper însă că risipa asta a ajuns de multe ori la cititori. Atunci cînd n-a ajuns ne-am făcut vinovați, ceva s-a întîmplat, „Cronica" a înghițit o sare amară. Cum nu-i prea pudică, a adus-o la cunoștință a doua sau a treia săptămînă, sau uneori a tăcut. Alături de risipa despre care vorbeam, pun creditul acordat, uneori aprope în alb, tineretului. Și, binențeles, stima față de cei în vîrstă și frumoși. Da, și îndrăzneala, chiar atunci cînd s-a greșit, curajul de a spune: „nu, tovarășe", sau „da, tovarășe", cu nuanțele (și acestea ferme), dintre ele, și alungarea timidității că auzim pașii marilor umbre și că undeva unii știu că aici sînt numai „vinuri afurisite și murături extraordinare". Și în toate acestea, gîndul de prețuire și stimă față de cititori... Sigur, am scăpat din vedere foarte multe, n-am zăbovit aproape de loc asupra lipsurilor, așa cum se obișnuiește. In aceste clipe n-aveam cum să mai înghesui aici și lipsurile „Cronicii", ale acestei publicații care tocmai a împlinit patru ani. Și în definitiv nu sînt ale ei, ci ale oamenilor și oamenii pot fi alții. Important, vorbind despre „Cronica", ca despre orice publicație, important este că apare. Restul... Corneliu Ștefanache 2 OMENT care a acuzat-o de „artificiu“ și ,„facilitate“, iar poezia lui N. Rogobete i s-a părut „descriptivă“ și cu fraze de umplutură. O descoperire a fost lirica lui Emil Nicolae, poet autentic care a reușit să creeze atmosferă, un cadru poetic de o tulburătoare noutate. Daniel Lascu și Corneliu Popei au încercat o teoretizare a unor idei poetice într-un limbaj potolit și fără prea multă putere de convingere. Inexistența unor principii bine precizate și plutirea în confuzii estetice nu i-au dus pe cei doi vorbitori la concluzii originale. Un punct de vedere serios argumentat a avut însă G. Mocanu care a intuit realitatea specifică a poeziilor citite. Toți vorbitorii au insistat asupra poeziilor lui Emil Nicolae și Vasile Mihăescu, care s-au ridicat prin originalitate, deasupra obișnuitului. Concluziile au subliniat existența efectivă a poeților și încrederea în evoluția lor viitoare. Este regretabil că la aceste ședințe nalități de lucru nu participă persoane vieții culturale ieșene. Tineretul, toți cei care citesc în cenaclul Convorbiri literare așteaptă și vizita profesorilor de la universitate, ca și pe aceea a scriitorilor din toate generațiile, textul" istoric și actualitate nu e precis conturat“. Rezultînd, crede cronicarul, un „amestec de artă și stîngăcie, de istorie și contemporaneitate, nedeslușit întrezărite , dar textul le-a pus la dispoziție personaje inconsistente din punct de vedere artistic, prea sumare pentru a înlesni interpretări revelatoare“. Probabil însă, că aceste personaje, pînă la Festivalul național de teatru s-au mai întremat, pentru că, în același număr al revistei (!), pe aceeași foaie, (care, după cum se știe, are două fețe !), pe verso, citim sub semnătura lui Andrei Anastasiu o altă cronică (mult mai judicioasă, considerăm noi), care vede în Ion Omescu : „un dramaturg cu supreme virtuți poetice, cu echilibrul, ponderea și abilitatea subînțeleasă (...) Ion Omescu reușește să convingă printr-o metaforă dramatică, a cărei gravitate simplă găsește, nu ne îndoim, corespondențe inedite. (...). Dovezile istorice sînt simple, clare, parcă la îndemîna oricui". Nu însă și a lui Em. Ștefănescu ! Psihologic vorbind... Asociația scriitorilor din Iași, prin juriul format din Nicolae Țațomir (președinte), Andi Andrieș, Nicolae Barbu, Constantin Ciopraga, Adi Cusin, Mihai Drăgan, Alexandru Husar și Corneliu Ștefanache, a acordat premiul poetului Horia Zilieru, pentru volumul Iarna erotică (Editura tineretului, 1969). Revista „Cronica", în paginile căreia au fost publicate majoritatea poeziilor cuprinse în volumul premiat, îl felicită cordial pe poet. O PRECIZARE PERFORMANȚE Ca la tarabele de altă dată, o emisiune științifică a televiziunii ne-a înfățișat (ca pe un fel de fenomen al naturii) un onorabil cetățean, capabil să calculeze surprinzător de repede, în gînd, cîte litere sînt cuprinse într-un titlu de articol. Și în ce zi a săptămînii va cădea, să spunem, 1 iulie 1970. Pentru 1971 n-a mai fost chip. Și nici nu era nevoie. Deoarece nu s-ar fi demonstrat decît absurditatea unei concepții, ridiculizate cîndva de acad. Grigore Moisil, care, pe drept cuvînt, nu se mira că o mașină reușește să facă o poezie așa cum o fac unii poeți, ci de faptul că unii poeți reușesc să facă poezii pe care le-ar putea face și o mașină cibernetică . De ce dar, în locul cetățeanului cu pricina, n-a fost adusă în emisiune o mașină electronică de calcul? Ale cărui performanțe, indiscutabil superioare, ar fi fost și mult mai elocvente. Și mai științific ! TITU MAIORESCU După trecerea a 130 de ani de la naștere, viața și opera lui Titu Maiorescu sînt încă numai parțial cunoscute. De la exegezele critice dedicate de Eugen Lovinescu celui care îl lansase pe Eminescu, Creangă, Slavici, studiile despre s-au rărit sau au fost greșit critic concepute. După o perioadă de vulgarizări, de interpretări sociologizante și de discuții purtate de Tudor Vianu, George Călinescu, Liviu Rusu, Paul Georgescu ș. a., în jurul moștenirii maioresciene, perspectiva analitică și ideologică s-a schimbat. Au fost reeditate Criticele, s-au publicat o serie de exegeze care au redescoperit pe adevăratul Titu Maiorescu. România literară a tipărit o nouă serie din însemnările zilnice. Lui T. Maiorescu îi lipsește doar o monografie ca să fie complet restituit publicului nostru. Cine își va asuma riscul unei asemenea intreprinderi de proporții nu va putea ocoli în nici un fel atitudinea sa critică în cultura românească, valoarea culturală a criticii, Direcțiile... preconizate și mai ales moral și intelectual ușor de portretul extras din însemnări zilnice, corespondență, texte ale contemporanilor. Spiritul maiorescian se continuă și azi cu multă putere de influență și regenerare a ideilor literare. După 130 de ani de la naștere, Titu Maiorescu este contemporanul nostru. CENACLU Ultima ședință a cenaclului Convorbiri literare a fost o reîntîlnire plăcută, instructivă, cu poezia, cu experiențele și valorile ei. Au citit versuri Smaranda Georgescu, Vasile Mihăescu, Emil Nicolae și Nicolae Rogobete. Cei care au luat parte la discuții au remarcat tinerețea autorilor și inegalitatea producțiilor lor. Poetul Ion Hurjui a relevat sensibilitatea elevului Vasile Mihăescu, putința de a construi metafore, de a da un sens precis poeziei. El a fost exact și în aprecierea compozițiilor Smarandei Georgescu pe o fugară discuție purtată cu acad. Const. Daicoviciu, întîlnit întîmplător la București, ne-a oferit o informare interesantă privind latura, practică a alcătuirii Muzeului de istorie a României, instituție care — precum se știe — a funcționat în fostul local al Poștei de pe Calea Victoriei. tu „Paralel cu adaptarea clădirii pennoul scop, adaptare ce necesită transformări și modernizări, ne-a spus distinsul interlocutor, o parte a personalului a început să lucreze la întocmirea planurilor tematice pe secții. E vorba de activitatea comisiei de organizare, chemată să decidă asupra celor mai reprezentative dovezi materiale arheologice și istorice ce urmează a ilustra fazele de dezvoltare ale societății omenești pe întreg cuprinsul țării noastre, începînd din cele mai vechi timpuri și pînă azi. E bine să se știe că muzeul va desfășura o activitate dublă : expunere și cercetare, rîvnind a deveni un centru științific de prim ordin. Intrucît se manifestă o anumită îngrijorare — cel puțin la Cluj—că noua instituție ar putea umbri existența celorlalte muzee din țară, țin să precizez că exponatele viitorului muzeu vor fi adunate de pe tot cuprinsul țării, în primul rînd prin depistări la teren. Numai acolo unde, pînă la urmă, vor rămîne zone albe, vom solicita sprijinul muzeelor regionale, pentru a ne ceda unele exponate a căror lipsă n-ar dăuna valorii acestor muzee. Nu e vorba, deci, de o politică de centralizare muzeală, în nici un fel, ci pur și simplu de o instituție cu totul nouă care urmează a-și agonisi prin mijloace proprii patrimoniul. Muzeele de istorie din Cluj, Iași și alte centre, ne vor sprijini colegial, colaborînd cu specialiștii noștri". LIMITE sa Și zice Em. Ștefănescu în cronica la Săgetătorul de Ion Omescu (în montare constănțeană), cronică publicată în constănțeana revistă „Tomis“ : „Psihologic vorbind, eroul piesei nu este lipsit, așadar, de interes. Dar ce are a face el — și ce are a face întreaga piesă — cu contemporaneitatea ? Aici lucrurile nu sînt prea clare. In text, raportul dintre „pre- ION BUDAI DELEANU De o mare audiență și — implicit — de largă răspîndire se bucură numerele dedicate de reviste cîte unui scriitor sau unei teme anume de literatură, artă, știință. Redacția revistei „Luceafărul" pare a folosi învățămintele anterioare ale sumarelor axate pe un subiect unic și reușește să alcătuiască acum adevărate numere antologice. După Anton Pann, acum cîteva luni, se bucură în prezent de atenția revistei, personalitatea cărturarului iluminist și scriitorului cu valențe de o puternică originalitate Ion Budai — Deleanul (1760—1820). Sînt remarcabile articolele semnate de Edgar Papu, Titus Popovici, Werner Bachner, Hie Constantin, Vasile Netea, Gh. Bulgăr, N. Balotă, în afară de schițele-eseu ale lui Matei Călinescu și Leonid Dimov, Emil Manu. In plus, ar fi fost utilă doar o cronologie sau măcar un indice bibliografic, spre evitarea unor confuzii. Ilie Constantin afirmă, astfel, în același număr al revistei, că Țiganiada, publicată mai întîi la Iași, în Buciumul român, de către Teodor Codrescu, a apărut prima dată în volum în 1925, în timp ce Vasile Netea afirmă în articolul său că „prima ediție“ a Țiganiadei a apărut în.. 1875 ! In afară, însă, de aceste mărunte inadvertențe ce pot fi ușor îndreptate, subliniem importanța culturală a gestului pe care-l face „Luceafărul" editînd asemenea numere ce-și merită calificarea de antologice. N. Irimescu „DE OCAZIE“ Aud parcă prea de multă vreme,, fși parcă prea des, pe unii dintre colecționarii de obiecte de artă populară vorbind despre „ocazii 1 , că a dat cîteva zeci de lei pe oicoană pe care o poate vinde de cîteva zeci de ori mai scump, că a găsit“ pe mai nimica o oală care face atît și-atît ș.a.m.d. nu Nu judec aici ocaziile în numele știu căror principii etice abstracte, ci așa, obișnuit, admițînd 'ocaziile. . . atunci cînd sînt ocazii , cineva care silit de anumite împrejurări vinde mai ieftintu norocosul cumpărător care întîmplător le-ai aflat acolo ș.a.m.d. Dar cînd pleci în nu știu ce sat pierdut prin munți cu gîndul mocnit de-acasă ca, profitînd de neștiinței unui om, să dai de o sută de ori mai puțin pentru un lucru care face de o sută de ori mai mult, mai poate fi numită aceea o ocazie ? ! Și este acel domn colecționar, un trecător norocos sau un speculant oarecare ? Dacă ar fi sa știu că acești domni ,,colecționari" își ecolecționează prețioasele ocazii de pe la președinții de ,,ceapeuri“ sau de pe la directorii de ,,gostaturi“ parcă aș mai trece faptul cu vederea. . . Dar gîndul că ,,ocaziile domnului admirator de obiecte de artă populară provin de la nu știu ce babă neștiutoare sau de la nu știu ce moșneag care trage să moară, mă umple de mîhnire și de jenă. . Stăteam comod într-un fotoliu la un prieten pictor (și el „colecționar“) într-o cameră cu pereții plini de icoane și de oaie, fumau, discutam, beam cafea și-l ascultam pe Aznavour cîntînd ,,Ave Maria“. Și nu știu de ce mi-a venit așa deodată să-i povestesca la mine în sat șeful de post avea obiceiul să-l poarte pe hoț pe uliță, cu furăturile după el, și că mie mi-ar fi plăcut grozav să-l fi văzut o dată pe unul care a furat icoane cu icoanele legate de gît și să arunce lumea cu apă pe el ca pe o paparudă. Normal, după asta doamna domnului colecționaru a adus vorba despre copiii de la țară care, chiar dacă învață la școli înalte și-și dau doctoratul în străinătate, rămîn niște mitocani, iar eu am plecat acasă. ADRIAN RADULESCU, Desen de Const. CIOSU O VESTE PROASTĂ?... SPORT „O veste proastă ? Slabă speranță !" — spune T. Mazilu în „Inundația". Replica merită a fi preluată în vederea unei utilizări vis-a-vis de soarta echipei noastre naționale de fotbal. De-o vreme primim doar vești bune, încoace, frumoase, trandafirii, tonifiante, entuziasmante și așa mai departe. Cu o să mai țină? Dumnezeu știe. Unii sînt de părere că, în preajma marilor examene internaționale, mai bine venite ar fi cîteva bătăi zdravene și umilitoare. Cică (se spune) reacția normală ar fi atunci inversă învățăturii biblice (întoarce și obrazul celălalt), fiecare cotonogeală de acest gen echivalînd cu o doză de draci comprimați ultra-eficace în meciurile oficiale cu miză. Se mai zice că bine fac handbaliștii noștri atunci cînd chefuiesc pînă în zori și, a doua zi, încasează gol după gol de la echipe amărîte și neștiute ... Chestiune de optică. Eu unul aș spune că, după șapte corigențe, promovarea examenului, chiar strălucită, rămîne, în ultimă instanță, tot chinuită, amară și nu tocmai onorabilă. Aș mai spune apoi că, dacă și handbalul românesc se duce la fund, urmînd pilda voleiului (de baschet să nu mai vorbim...), apoi vina aparține și făcătorilor de articole meșteri în găsirea utilității bătăilor, meșteri în scuzarea indolenței și apatiei pre-competiționale. Dar, pentru a reveni la fotbal și la replica lui Mazilu („O veste proastă ? Slabă speranță !"), dați-mi voie să încerc a răspunde scrisorii primite de la tov. Val. Trandafirescu din Suceava. De-a dreptul nedumerit, cititorul „Cronicii“, după ce face cîteva calcule exacte (și, în fotbal, total nesemnificative : 1—1 pe Wembley, 1—1 cu R. F. a Germaniei), după ce le coroborează cu rezultatele obținute în turneul sud-american, ajunge nu la un răspuns ferm, ci la o... întrebare, pe care, elegant, ne-o pasează : „Ce va face naționala română în Mexic ?“. Stimațe tovarășe Trandafirescu, ce va face nu ne poate spune nici creierul computerelor de la Cap Kenedy , dacă vă interesează părerea subsemnatului, apoi aflați că Dumitrache et. comp. vor încurca (zic eu) niscai va treburi prin grupa a lll-a. Care treburi nu știu exact, însă, în mod cert, anumite isprăvi românești se vor produce la Guadalajara, jur cu mina pe fanionul primit în dar de la „inter" — Herrera, (singura relicvă de ordin fotbalistic aflată la domiciliul subsemnatului — alături de autograful pe care, odată, mi l-a oferit Tomozină la Craiova). Ci despre cea de a doua întrebare (de ce a scăzut cu 1/3 numărul spectatorilor la meciurile „Politehnicii" lași), ce să vă răspund ? Situația este oarecum generală și, chiar dacă Julius Ukrainczik n-are dreptate („Fotbalul este pe moarte"...), să consemnăm, totuși, cîteva remedii disperate încercate aiurea : bilete gratuite pentru prietenele (nu puține) fotbaliștilor (la Nurenberg și Kaiserlautern), baloane gratuite șutate în public (la MVS Duisburg), premii acordate, prin tragere la sorți, spectatorilor (Stadionul „23 August" București), spectacole de strip-tease în pauze (Suedia) ori programe de estradă (Chicago și New Orleans). Mai simplu ar fi să se joace fotbal 100 la sută înainte și după pauză. La Iași, există, pentru sezonul viitor, anumite promisiuni. Cică, după ce va rezolva conturile cu ziariștii, Justin se va ocupa din răsputeri de echipă și numai de echipă. Poți să nu-i urezi succes ? M.R.I.