Cronica, 1994 (Anul 29, nr. 1-24)

1994-01-01 / nr. 1

EMINESCU SAU DESPRE „EROUL Să putem reaprinde lumina in noi Те-ai dus așa departe — în Luceafăr, Că pentru noi azi ești de neatins, Sau poate că-n al nostru duh s-au stins Acele raze ce nasc rostul teafăr. In rosturi mici, prea mici ne-am risipit, Mereu fără veriga dintre azi și mâine — Săraci în spirit... și săraci în pâine, închinători la orice chip cioplit. Spre false zeități din Răsărit Ne-am prosternat pân-la vânzări de frate, Iar din Apus doar cu luciri pătate Rugina grea din noi am lustruit. Ca Meșterul Manole — avem destin . Ce ziua se înalță, noaptea cade — Prefacem tragedii în serenade, Puterea — în cravașă, lumina — în venin. Doar trupul, aparent, nu-i vertical, Iar sufletul — cocoașă de cămilă . Străini sântem de-a transcendenței grijă, Un jalnic joc de măști în carnaval. Iar tu-n zădar încerci să ne ridici Din noaptea noastră spre­ stelata cale . Nu mai vedem azi semnul mâinii tale . Vii morți , în vorbe — mari, în fapte — Lumină nu-i în noi nici cât un vis Ce-o lumânare de creștin l-aprinde ; mici. Tot ce-i păcat se cumpără, se vinde : Îndărăt — ruine , în față — abis. Și totuși ne trebuie un fir de speranță — Să putem reaprinde lumina în noi ! E timpul să ne chemi la Judecata de­ Apoi Sub privirea ta ca supremă instanță. O, Eminescu, un părinte-Verb, Azi­aza de Luceafăr îți așează Pe fruntea noastră — și ne ia în pază . Dă viață iar la tot ce-n noi e sterp. Căzuți în păcat am ajuns, dar ne iartă — In lumină spre logosul etern să ne-atragi . Încă o-ncercare te rugăm să mai faci ! Ci oare va fi tot speranță deșartă ? Vasile CONSTANTINESCU ir.Aș vrea a mea viață să aib" un înțeles" ! I j 1 [UNK]--------------——---------------------------------------------------­Eminescu percepe lumea reală ca pe o taină vieții, a cărei treptată descoperire și cunoaș­­ere dezvăluie, deopotrivă, binele și răul. De pe­­ această poziție este privit destinul creator al omului implicat, în accepția poetului, cunoașterii finale , câștigată cu prețul morții. Entitatea fără trup, care după moarte începe o lungă că­lătorie, nu este pentru gânditor o simplă ipo­teză sau impulsul vreunei lecturi din afară, cât un adevăr apărut din lăuntru, ca răspuns în­­trebărilor : „Nu cumva îndărătul culiselor vieții e un regizor, a cărui existență n-o putem ex­plica ? Nu cumva suntem asemenea acelor figu­ranți, care voind a reprezenta o armată mare trec pe scenă, înconjoară fundalul și reapar ia­răși ?“ (Sărmanul Dionis). Lipsa certitudinii ime­diate conduce la acceptarea condiției unor vieți anterioare, a căror existență posibilă este tot­odată consecința nemijlocită a sentimentului că în ființa omului, pe lângă partea vizibilă și tre­cătoare, dăinuie una invizibilă și eternă, pe care, pentru a-i sublinia aspectul imaterial, poetul o numește „umbră“. Acest alter-ego ascuns are m­enirea de a întreține dorința de bine și de biruință a visului încorsetat de absurdul dispa­riției. El se adresează șoptit celor „aleși“, care­­ au izbutit să­ facă în ei a­tâta liniște câtă e ne­voie pentru ca glasul din adâncuri să fie auzit :­­,Tu știi, cugetă umbra și el îi auzea cugetă­rile, știi bine că sufletul tău din începutul lu­­mei și până acum a făcut lunga călătorie prin mii de corpuri, din care azi n-a mai rămas de­cât praf“. (Ibidem). Când acest glas se face su­ficient de distinct, când nu mai poate fi nici un fel de îndoială asupra realității lui, confuzia din jur se destramă sub năvala orbitoare a luminii :­­Sufletul tău, fără ca azi să și-o aducă aminte, a fost odată în pieptul lui Zoroastru care făcea ca stelele să se mute din loc în loc cu adâncul grai și socoteala combinată a cifrelor lui. Acea carte a lui Zoroastru, care cuprinde toate tai­nele științei lui, stă deschisă înaintea ta“. (Ibi­dem). In clipele cât durează aceste revelații ia naștere ceea ce poetul numește „nostalgie in­versă“, adică imperativul inefabil care dă omu­lui sentimentul că — esențial —, el nu este nu­mai al timpului și locului unde a venit pe lume, ci și al altor timpuri și locuri, depozitate amorf în ființa sa; începe, deci, căutarea și descope­rirea straturilor ancestrale ale trecutului — veș­nicie subiectivă — pe ecranul căreia se pot des­luși efigiile „acelor corpuri“ prin care sufletul­­ va fi făcut „Lunga (lui) călătorie“. Sărmanul Dionis este convins că numai aducerea în con­știință a îndepărtatelor lui avataruri îi poate deschide drumul spre adevărul propriei lui fiin­țe și că numai identificarea eurilor pe care le intuiește în propriul destin îi poate­ prilejui reala cunoaștere de sine. Hipersensibilitatea acestui personaj, traumatizat de experiențele chinuitoare ale vieții, este salvată de descoperirea că nu există neant și că ființa spirituală are o des­tinație precisă, aceea de a migra din ea în ea, revenind iarăși și iarăși : „La sorți va pune iarăși prin lumile din ceri / Durerea mea cum­plită — un veșnic Ahasver — / Ce cu același suflet din nou să reapară / Migrației eterne unealtă de ocară...“ (Nirvana). Șansa lui Dionis de a fi întâlnit pe maestrul său spiritual — în­țeleptul Ruben — constituie motivul revelator prin care ucenicul află că posibilitatea reîncar­nării nu este pentru nefericirea omului, ci, dim­potrivă, spre gloria lui ; grație acestei posibili­tăți, ei pot vorbi despre măreția ființei umane, care se dovedește a fi depozitara unor realități nebănuite, deși intuite. Dionis trăiește atunci ipostaza exaltantă în care îl introduce Ruben : ;,Bine zici, maestre Ruben, că egiptenii aveau pe deplin dreptate cu metempsih­oza lor. Bine zici, cum că în sufletul nostru este timpul și spațiul cel nemărginit și nu ne lipsește decât varga ma­gică, de a ne transpune în oricare punct al lor vom voi“. Așadar, descoperirea că, genetic, omul este integrat cosmosului, face să dispară îndoielile terestre ale lui Dionis, locul lor luându-i limpe­zirea solară a forței pe care i-o rezervă conștiința de sine, virtutea de a stăpâni și manevra tainele veșniciei. Creația și iubirea sunt argumentele prin care Eminescu înțelege că ne putem opune rostogolirii nimicitoare a timpului.Cunoașterea este un alt motiv care dă robustețe spiritului, întărindu-l pentru a respinge funesta tentație a absurdului și a-i dovedi inconsistența : „O, eu nu cer norocul, dar cer să mă învăț­­/ Ca viața-mi preț să aibă și moartea s-aibă preț, / Să nu zic despre mine, ce omului s-a zis : /Că-i visul unei umbre și umbra unui vis“. (O, stiigă-se a vieții). Norocul și fericirea de-o clipă sunt himere pe care poetul le respinge în favoarea unui țel limpede care să-i unifice forțele și să-i dea di­recție în viață. Dacă, de la început, existența nu are o fidelitate precisă, care să se fi crista­lizat în conștiința unei misiuni, totul este ani­hilat de inutilitate : „Zădarnică, pustie și fără înțeles / Viața Puni nu se leagă de-un rău sau de-un eres“. Este atât de imperios necesară de­finirea propriului său rol în cadrul complexu­lui social existent, încât, la un moment dat, poetul pare să sacrifice totul neîncrederii uni­versale ori neputinței : „Căci ce-i la urma ur­mei minciună, adevăr ?... / țin numai la ceva... oricât ar fi de mic... / Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred nimic“. (Ibidem). Această izbucnire agnostică însă trebuie in­terpretată. „Minciuna mare“, în accepția lui Emi­nescu, e un fel de a numi idealul, iar prin acel „nu mai cred nimic“ trebuie să înțelegem refu­zul gânditorului de a mai admite platitudini și abstracțiuni prezentate drept altceva decât ce sunt ele în realitate. Instinctul său de mare ar­tist și cugetător îi spunea că dacă ideea nu arde, determinând în jur adevărate explozii, nu poate intra în constelația perenității. Este atributul unic și cel mai de preț al creatorului, așa cum îl vede Eminescu. Proza cotidiană, cu toate amenințările ei disperante, nu reușește să stin­gă dorința după ceva „mare“ a spiritului creator, astfel încât, pentru poet, idealul perfecției în artă devine o căutare obsesivă : „Totuși el în pieptul lui / O dorință-are-adâncă, / Neștiută decât lui,­­/ Dorul după ce-i mai mare (s.n.) / ’N-astă lume trecătoare, / După ce-i desăvârșit / Și tot sufletul îl doare (/ După cum a fost me­nit“. (Miron și frumoasa fără corp). Scopul desăvârșirii trebuie să fie imperati­vul absolut al oricărui spirit creator, acesta sin­gur dând înțeles vieții („Aș vrea a mea viață să aibă un înțeles“). Împlinirea unei astfel de opțiuni însă este grea. Asupra zbuciumatelor întrebări ale lui Dionis, până și salvatoarea um­bră păstrează o tăcere de sfinx. Aceasta pentru că rostul omului pe pământ constă tocmai în căutarea acestui rost, în găsirea a ceea ce Emi­nescu numește „firul de aur al scopului“, adică voința de a căuta. Pentru că pașii independenți ai individului prin viață depind nu atât de limpezirea mecanismului ce-l propulsează, ci de forța omului de a nu înceta să caute, de a nu dezarma, dispera și abandona în fața neprevă­zutului. Iată resortul intim și reversul sigur al numai aparentelor renunțări eminesciene. Ajun­gerea scopului vine doar ca o răsplată acor­dată tenacității, atunci când destinul consideră că prețul suferinței visului care­ a plătit tentația căutării este cel ce se cuvine. „Viața, scrie poetul, este o cifră ne-nțeleasă“, de aceea omul își onorează condiția numai în măsura în care încearcă să-i afle „necunoscutele“, altfel, cum tot Eminescu spune, individul comun este res­pins de premisa faustică : „In zadar căutăm răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus“ (La moar­tea lui Neamțu). Ipostazele din care ni se arată astăzi spiritul eminescian sunt aureolate de energiile necesare dramaticelor lui căutări, așe­­zându-l pe creatorul lui Hyperion între marii cugetători ai lumii, Virgil CUȚITARU­ L „Orice lucru este un semn prin care Dumnezeu vrea să ne învețe ceva". (Augustin)­ocuitor al unui univers de i­­magini simbolice, omul este, prin natura lui, deținător de simboluri. Produs al naturii noastre, al experienței individuale, simbolul trebuie simțit în afara contingenței spațiale, temporale sau cultural-etnice. In definitiv, tradi­țiile trăiesc prin simbol și se ex­primă prin simbol. Deoarece natu­ra secretă a lucrurilor ne este re­velată prin percepția simbolurilor, adeseori avem surpriza acelorași semnificații încifrate în aceleași simboluri, în culturi diferite, omul găsindu-se astfel în miezul unei simbolistici universale. Deosebit de bogată în semnifica­ții, nuvela Sărmanul Dionis trimi­te­ la adânci filoane de înțelepciu­ne pe care Mihai Eminescu le-a a­­similat și transfigurat în simboluri deosebit de interesante ; de aseme­nea, el a preluat din culturile stră­vechi simboluri ce ascund — sau divulgă — anumite sensuri. Astfel, „Roata“ — mai exact me­­tafora-simbol a roții, a circumfe­rinței este anume aleasă de scrii­tor spre a reușit să facă mai sen­sibilă distincția dintre condiția li­­mitată a individului uman și ubi­cuitatea lui Dumnezeu, mai percep­tibilă ideea consecutivității și si­multaneității acelei manifestări care nu se supune niciunei deveniri : „închipuiește-ți că pe o roată mișcată-n loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir trece prin toate lo­curile prin care trece roata învîr­­tindu-se, dar numai în șir, pe când roata chiar în aceeași clipă se în toate locurile cuprinse de ea“. (Sărmanul Dionis). Se știe că roata (cercul), în sim­bolistica multor culturi, nu are în­ceput, nu are sfârșit, semnul fiind al devenirii ciclice, al Eternității ; oracolul roții este întâlnit la greci, romani, egipteni ; imaginea roții sau a cercului reprezintă Principiul Primar, Dumnezeul primordial, Dumnezeul reprezentat. In cultura chineză, cercul ce conține un punct în centru este energia primordială și continuitatea care are ea însăși sursa de manifestare. Inițial, punc­tul — primul dintre toate semnele, „sursa energetică a creației“, este semnul care s-a transformat în sim­bol, cercul fiind punctul mărit. Pu­tem astfel stabili o similitudine în­tre simbolul roții semnificând la Eminescu receptorul universului, simultaneitatea contingențelor, și între textul taoist TEHOANG TSEN, text care a circulat în literatura ■ germană a timpului : „...punctul ca­re este pivotul formei, este cen­trul imobil al unei circumferințe pe conturul căreia rulează toate contin­gentele, distincțiile și individualită­țile“. Indiferent dacă acest text sau altele au căzut sub ochii lui Mi­hai Eminescu, important este faptul că metafora roții ca transfigurare a simultaneității și ubicuității po­sibilităților existențiale, alături de alte simboluri ce-i aparțin, dovedeș­te profunzimea cugetării autorului nuvelei care avea, atunci când a creat-o, douăzeci de ani­ încifrate par și următoarele fraze ce prilejuiesc o trimitere directă la unele texte inițiatice pe care trebuie să le fi citit Eminescu : „Pe o pa­gină găsi o mulțime de cercuri ce se tăiau..." sau „Privi din nou paia­­jinișul de linii roșii — și liniile începură a se mișca. El puse dege­tul în centrul lor — o voluptate sufletească îl cuprinse... și liniile semnului astrologic se mișcau cum­plit, ca șerpi de jăratic“. („Sărma­nul Dionis“). Dionis — Dan caută, prin forța magiei, transcendența, in­finitul, eternul. Sintagma „șerpi de jeratic" trimite la vechi texte magice. Alături de cerc, triunghiul con­stituie o altă încifrare ; el apare pe coperta cărții lui Zoroastru dar și deasupra enigmaticei porți din lu­mea celestă a visului lui Dan. „Două triunghiuri crucișe încon­jurate de sentința...“ sau : „Numai poarta închisă n-a putut-o trece nici­odată. Deasupra ei, în triunghi era un ochi de foc...“. Pentru Egiptul antic triunghiul este simbolul Cre­atorului Suprem, la chinezi repre­zintă Yin sau yang, după cum are vîrful orientat în sus sau în jos. In astrologie, triunghiul, Marele Trigon simbolizează eternitatea (cele trei laturi ale sale fiind Trecutul, Prezentul și Viitorul) cât și șanse­le excepționale obținute prin pu­terea intelectului. Pentru credința noastră creștină, triunghiul repre­zintă imaginea Sfintei Trinități, o­­chiul simbolizând rațiunea, ochiul lui Dumnezeu. Că simbolurile alese de Mihai E­­minescu nu sunt întâmplătoare, ne-o dovedește și corelarea acțiu­nii personajului principal cu sem­nificația semnelor de care acesta se slujește. Astfel, triunghiurile cruci­șe trimit imaginația cititorului la Steaua lui David sau Pecetea lui Solomon, considerată a fi — în tra­diția ebraică — cea mai importan­tă noțiune simbolică, fiecare cele șase ramuri reprezentând din — după cum explică specialiștii — ce­le șase zile ale Creației. Triunghiul din interiorul asocierii semnifică Ziua consacrată divinului, hoxogra­­ma formată de cele două triunghiuri conținând cele patru elemente con­stitutive ale Universului, ș.a.m.d. S-ar putea însă ca această figură geometrică ce i-a atras atenția lui Eminescu, această cheie a lui So­lomon să semnifice mai mult decât s-ar crede. Putem bănui, pornind de la faptul că pitagoreicii consi­derau numărul ca esență a lucruri­lor gândindu-l în formă spațială, că cele două triunghiuri (3 fiind cifra lui Dumnezeu sau, altfel spus, 3 închide în el toată Divinitatea) ar sugera poate mișcarea negândi­tă încă de civilizația modernă — Violeta LACATUȘU (continuare în pag. 15) Simbolistica figurilor geometrice și a cifrelor în nuvela „Sărmanul Dionis“ 2 cronica

Next