Curentul, octombrie 1928 (Anul 1, Nr. 258-288)
1928-10-01 / nr. 258
POPAS DliPllNiCAL D. Vintilă Brătianu a avut noroc cu Găetan. Mulțumită predomniei pe care acest valet de ccoeuri și de ciocan a exercitat-o asupra emoțiunei publice timp de o săptămână, d. Vintilă s’a putut bucura de câteva zile de liniște... Ziarele n’au mai fost deschise dimineața de curiozitatea obosită a omului ca să citească buletinul monoton al pelerinilor împrumutului românesc , era de căutat acum în paginele gazetei ceva mai puțin plicticos : noui amănunte, mereu mai gâdilitoare asupra operațiilor de ciocan și alte instrumente ale acestui bizar și tulburător Găetan. Mâine, după sfârșitul excitantului spectacol de la Palatul Justiției, cetățeanul își va relua, desigur, șirul preocupărilor întrerupte : va căuta iară în ziar «stadiul tratativelor». Și, citind, va avea impresia că are în mâini gazete de acum opt zile... In adevăr, de o săptămână de când Găetan cucerit exclusiv întreaga atenție publică, nimic nou n’a modificat cuprinsul reportajelor straniului împrumut care s’a încheiase mult și se negociază într’mica... Bietul cititor, distratortes — recreativ — de la seriozitatea ridicală a treburilor, va putea bănui că redactorii își republică informațiile de sâptămâna trecută. Așa, că odată diversiunea Găetan încheiată, oamenii, reluând lectura matinală a eternului buletin al împrumutului vor continua să aplice, cu monotonie, d-lui Vintilă Brătianu înjurătura lor cotidiană și rituală.■ Nimic nou decât faptul că pelerinii d-lui Vintilă sunt când în București când peste graniță. Nevoiți să tratăm deodată ^ scentre fi Se nu simt vrăjmașe decât când vin în contact cu noi, am ajuns la următoarea vodevilească abilitate : stricam din capitala Franței ce pare că realizăm în cea a Germaniei și abandonăm într’o parte ceea ce ne închipuim că am început să dobândim dincolo... E un joc de «uta-uta» Pe a cărui scândură balansoare stă, la un cap, d[Victor Antonescu iară, la celă* lalt d. Oromolu. Când e unul sus, celălalt e cu partea diplomatică pe pămînt. Și, balanța aceasta a abilității d-lui Vintilă își schimbă astfel echilibrul jucăuș de cel puțin două ori pe săptămână: « Nouă ne e teamă de altceva: din pricina fenomenului psihic, cunoscut în știință, al «deformării prin exercițiu», să nu se ajungă la un adevărat răsboiu de exterminare între delegația noastră de la Berlin și cea de la Paris... Uitând ce interes comun le legitimează pe fiecare, e posibil — cum au început — să reducă chestia la o simplă concurentă sportivă între ele. România de la Berlin va lupta, pe viață și pe moarte, România de la Paris... " . Faptul n’ar fi cu totul inedit In istoria noastră diplomatică Parcă în timpul neutralității ■ noastre, nu existau atâtea Roimânii câte capitale beligerante sprau ?, Nu lupta oare d- Diasmandy, pe câmpt propriu, de la Petersburg cu d. Lahovary angajat personal în răsboiul mondial de la Berlin la i Toate aceste fenomene —■ ignorate aiurea — pornesc din sportivitatea pasională a Românului mânat să facă din oricare treabă ce slujește o întreprindere de ambiție proprie, individualizată. Priviți în jurul dv. ,dacă n’ar fi teama de pierderea portofoliilor, miniștrii sar bate între ei, în fiecare seară , dacă n’ar fi la mijloc răbdarea cetățeanului român, pe spinarea căruia se pot împăca toate contrarietățile și contradicțiile veșniciei, serviciile publice diverse și-ar tocmi desigur gărzi înarmate de seimeni ca să se atace unul pe altul la momentele critice, adică ide 2—3 ori pe zi, v £ marea dramă a indisciplina congenitale a Românului. A isbutind să refacă între Berlin și Paris o răsboire ce nu e franco-germană ci numai româno-română, d. Vintilă Brătianu ] prepară calm și sinistru să dea mai departe consolidarea fiului. Și-a găsit, în sfârșit, o lane și iâ evident îl poate eterniza la putere : realizarea împrumutului. E o treabă care se cere mântuită de cel ce-a început-o... Găsim foarte logică, deci, prepararea d-lui Vintilă pentru o lungă guvernare. Noi credem ceva mai mult : dacă existența guvernului liberal e legată de încheierea într’un fel sau altul a tratativelor împrumutului, apoi d. Vintilă Brătianu n’are a se neliniști de nimic! Situația sa e garantată de vagul și nesfârșitul acestui cuvânt precis : «împrumutul se face». Asta e o certitudine. Ceea ce rămâne de văzut e doar când se face : un amănunt fără importanță care trebue tratat și așteptat... Dar, de vreme ce «se face», pentru ce să desnădejduim. E cea mai tiranică farsă, imposibil de biruit și de rezolvat : «Se face!». Iată formula guvernării perpetui. Dem. Theodorescu Ziua Domnului Nu simt un desgust mai adânc și un regret mai amar decât atunci când sunt nevoit să înfig condeiul în stârvurile morale ce infectează nici atmosfera Bisericii noastre, dar nici bucurie mai curată decât aceea când pot remarca momente din viața noastră religioasă, ce pot fi exemple întăritoare, indicații către o nouă auroră și îmbărbătări ale marilor speranțe ce le punem în Biserica pe care o socotim singura regeneratoare morală, posibilă, a României contemporane. Cu străvezie limpezime de suflet subliniez astăzi un fapt nou inter. Venit în viața religioasă, e săptămâna de retragere instituită de vicarul, arhipnist copul .. ocri l Simedrea pentru preoții respectivi. In ce stă aceasta săptămână de retragere . Ne explică părintele Manea Popescu în revista Apostolul a Arhiepiscopiei Bucureștilor: „Săptămâna de retragere însemnează o săptămână de petrecere mai aproape de Domnul. Iar scopul acesta am socotit că-l putem atinge — sau cel puțin întrevedea în toată maiestatea lui sfințitoare și pururea strălucitoare, — prin folosirea a trei mijloace: 1) cultul divin, la care ne-am străduit să participăm mai activ, nu numai formal, ci mai activ; 2) lectura și tâlcuirea cuvântului lui Dumnezeu, pe care am căutat să le îmbrățișăm nu cu brațele minții, ci cu ale inimii, și 3) cercetarea vieții religioase personale, cu care a contribuit fiecare la crearea acelei atmosfere de duhovnicească prietenie și creștinească frățietate, în care am dorit să se petreacă această săptămână». Prin urmare, cult aprofundat dincolo de ritualismul mecanic, meditație religioasă asupra unui text biblic și confesiunea între frați a experienței lăuntrice a fiecărui preot prezent. Adică treptele începătoare ale disciplinei consacrate ce pregătește sufletul pentru ascensiunea mistică. Dacă aceste trepte începătoare nu duc direct în miezul vieții mistice, ele creaiază în orice caz acea atmosferă de dispozițiuni lăuntrice, de învecinare cu Dumnezeu, ce se numește în genere spiritualitate sau duhovnicitate. A sustrage pe preot măcar o săptămână pe an din tumultul grijilor și al îndatoririlor zilnice și al aprofunda în sine însuș prin aceste mijloace elementare ale vieții religioase, ar provoca duhovnicește la o confruntare cu propria-i conștiință și cu Dumnezeu, — iată un lucru ce lipsea de multă vreme și care între zidurile mănăstirii Keia s'a făcut fapt prin râvna creștină a unui înalt prelat încă neînțeles în idealurile lui ortodoxe și în finețea simțirii lui de mulți dintre cei ce trăiesc în preajma-i. Nu poți face creștini până când tu însuți nu ești creștin. Opacitatea de spirit a multora întârzie încă să înțeleagă divina banalitate a acestui comandament apostolic. Dușman al acestei opacitați, P. S. Titu Simedrea ne înfățișează remediul ei instituind saptamâna de retragere la mănăstirea Keia. Preoții se urcă până acolo cu dragoste; solzii cad de pe irisul ochilor, și guri de mine se văd, în adâncul cărora zace aurul creștinismului. Un desfundător de drumuri vechi spre aurora noua: __ părintele Titu Simedrean Nichifor Cuinii Roadele reformei electorale Legea de azi bazată pe desconsiderarea masselor nu mai are preț nici pentru liberali Ce distanță a parcurs partidul liberal din ziua in care a adus a votat draconica lege electorală, acum în ființă ! Din cifrele aranjate cu dibăcie de marii maeștri ai măsluirilor, din formulele dibace, din puterea ce se da Centrului, din posibilitatea ce o avea guvernul — orice guvern — de a „rectifica’’ voința alegătorilor, se desprindea întreaga încredere în sine a lui Ion Brătianu, care se știa stăpânul efectiv al țării românești, înlăturând panașatul, care încuraja personalitățile cu popularitate, adunând la massa electorală voturile obținute în țara întreagă ceea ce anihila complect dizidențele și candidaturile izolate, Ion Brătianu a combinat această lege ce dedea Centrului puterea absolută asupra cadrelor partidului. DISPREȚUIREA MASSELOR POPULARE Pe baza acestei legi, partidul liberal putea disprețui massele electorale, își permitea luxul să desconsidere personalitățile cu suprafață, ori cu simpatii în rândurile populației și dă toata puterea în mâna protipendadei partidului, ce impunea favorurile ori locurile în parlament, după fantezia ți interesele ei. Ceea ce hotăra șeful ori cei din jurul lui, trebuie să fie respectat pentru că orice act de indisciplină lua răsfratitului toată posibilitatea afirmării unei popularități personale. Când se atrăgea atenția conducerii partidului liberal, că organizații întreg, sunt nemulțumite din pricima, alcătuirii listelor de candidați, ori distribuirii demnităților, nimeni nu se mai preocupa de asemenea lucruri mărunte, știindu-se că o reformă electorală abil ticluită, proteguia decizia centrului împotriva oricăror proteste ale rebelilor. AZI S AU SCHIMBAT LUCRURILE De schimbare s’a produs azi în mentalitatea fruntașilor partidului, azi, când liberalii știu că perspectivele venirii lor la putere pe ușa de din dos, au dispărut pentru totdeauna, odată cu abilitatea și prestigiul fostului șef ! Reforma electorală minunată altă dată când venea la guvern după poftă, e desastroasă azi pentru partidul, care, de zece ani a disprețuit corpul electoral și nu ținut seama de interesele generale ori locale, preocupându-se, doar, de căpătuirea câtorva rubedenii ori favoriți. De aci grija unei urgente modificări a reformei electorale spre a da, măcar mai târziu, partidului liberal putința să se prezinte cu oarecari rezultate dacă nu satisfăcătoare, cel puțin onorabile. Dar chiar modificând legea electorală, ce muncă titanică trebue să depună cei ce ar voi să îndrepte tot ce a stricat convingerea că popularitatea e inutilă când eparatul administrativ și o lege cum e aceea azi în vigoare. Graba schimbării legii electorale e pedeapsa promptă aplicată trufiei de altă dată a conducerii partidului liberal, ce-și închipuia că stăpânirea ei arbitrară va dura o eternitate. I« Volna COLINA iTi SI*IMA/l A"n Pe colina de la Lion-Vaudémont s’a ridicat un monument lui Maurice Barres, evocatorul liric al Lorenei, — poetul energiei naționale, — animatorul bastionelor de est. Monumentul ridicat pe «Colina inspirată», cum a fixat-o într’un roman Barres, este o uriașă «lanternă a morților», simbolică definirea rostului unui scriitor de dincolo de mormânt. • Ws*1 ikibuüUíwiCHi* ii ar» hitectului Achiile Duchêne vreau c’o preamăresc în acest articol, ci amploarea națională ce s’a dat solemnității inaugurării acestui monument, ridicat din inițiativa unui mareșal al Franței, — Lyautey. Discursul rostit de d. Poincare, președintele consiliului de miniștri, o nobilă și emoționantă confesiune a unei prietenii menținute intactă cu toată despărțirea câmpurilor de activitate, («politica nu a avut nici impertinența, nici indrăsneala să încerce o separație»), — discursul asupra operei și vieții lui Barres, poate fi socotit ca una din cele mai fine caracterizări literare. L’am citit, acest discurs, publicat în întregime în «Journal des Debats», și cucerit de frumusețea ritmului, de culoarea caldă a imaginilor, de rezonanța lui lirică, — mă întrebam dacă Poincare, cel care se mișca așa de familiar prin vasta operă a lui Barrès, este una și aceeaș persoană cu restauratorul finanțelor franceze. Nu numai afinitatea lorenă, nu sumai amintirile comune, nu numai opera gazetarului din timpul războiului, dar ceea ce formează rafinamentul artei barresiene, apărea în discursul — pagină de pătrunzătoare critică literară — rostit de Poincaré. Și când am terminat elocința plină de poezie, a discursului financiarului Poincaré, mi-am adus aminte, — fără să vreau, — de făptura atât de sărăcăcioasa a primului nostru ministru... Pe când ochii nei căutau să regăsească frazele cu sonorități de argint, în minie îmi reveneau frânturi pocite din faimoasele discursuri politic rostite de d. Vintilă Brătianu, „Poincaré seris de «draperia cuvintelor ce ai percau sensibiltatea prea uticta» a lui Dürres, iar bietul nostru vistier măcelărind primitiv sintaxa, morfolind agramat cel mai sărăcăcios vocabular, ce imensă distanță, ce descurajantă inferioritate! Din singurătatea unui sat din Vandeea, Clémenceau vine la Paris, să-și ia ultimul rămas bun de la prietenul lui, marele vrăjitor al culorii: Manet Pe «Colina inspirată», la picioarele monumentului «lanternă a morților», Poincaré evoacă într'o fermecătoare pagină literară opera unui scriitor. Ce va fi gândind de asemenea aberații boeme omul seriozității înțepenite în mediocritate, — omul care nu s’a lăsat niciodată cucerit de nici ua din formele de depășire ale efemerului, de niciuna din încântătoarele și iluzoriile miragii ale infinitului, — ale eternității? Cum va fi clasat pe Poineare întunecata ființă a celui mai neîmpăcat inamic al artei, al frumosului, d. Vintilă Brătianu ? Sigur, îl vedem pe vistierul mizeriei și impresarul secetei, preamărind, — firește, în comica-i formă quasidadaistă, — memoria unui cocoșat cretin trecut la catastivele iadului, îl vedem înduioșat chiar de amintirea rapoartelor cu cifre și considerații inginerești. Dar evocând memoria unui scriitor, opera unui poet sau a unui artist, — cine și-l poate imagina ? D. Vintilă Brătianu entuziasmându-se de arta rafinată din «Du sang, de la volupte, de la mort», sau din «Grece ou le secret de Tolede» ? Să fim serioși, între o operă de arta și un bilanț al «Băncii Românești», alegere nu poate fi decât pentru incorigibili nematuri ca Poincaré sau Clémenceau. Dar în această opacitate a spiritului, în această neputință de ascensiune a inteligenții, în această închircită formă de viață sufletească, stă și explicația unei întregi politici de miopie, de nătânga reîncarnare a legendarului Ieremia, cu oiștea în gardurile absurdului. Politica este un act de generozitate, — așa ar trebui să fie, — un act de eroică subordonare a individului Cetății, un act de anticipare profetică a drumurilor istoriei naționale. Cum poate săvârși un asemenea act un om a cărui metafizică se reduce la încântătoarea acrobație de cifre a unui bilanț? Cum se poate subordona cu iubire colectivității un om pentru care divinitatea nu se spovedește niciodată sub formele neperitoare ale artei ? De la discursul rostit de Poincaré pe «Colina inspirată», până la sărăcuțele cuvântări cu sintaxă aproximativă ale d-lui Vintilă Brătianu — ce distanță! Exact distanța unei victorii financiare restauratoare a economiei franceze. Pe «Colina inspirată», d. Vintilă Brătianu nu se va urca niciodată... Și totuși vrea să călăuzească oropsita noastră nație pe drumurile viitorului! Pamfil Șelcaru TNIkÎn OctomBRie 1928 OKTWtor * MMFIfI REDACȚIA ȘI ADMINISTRATE BULEVARDUL EUSABETA NO. 8 TELEFON 312/29 TOAMNA După febra indurată sub arșița lunilor de vară, văzduhul desmeticit începe să răsufle ușurat, ca un copil vindecat de pojar... Cerul a căpătat culori și transparențe noi, e zâmbitor ca un convalescent. Toamnă bucureșteană. Nicăeri ca în acest oraș al tuturor disgrațiilor și necazurilor, nu este mai frumoasă și mai tristă apropierea iernei. Toamna bucureșteană ar merita să fie preamărită de poeți, daca poeții Bucureștilor nu ar fi murit de mult pe sub tejghelele cafenelelor. Nicăeri aiurea, nici pe promontoriile Mediteranei însurate și nici sub drumele din Miază-Noapte, nu este mai gravă și mai insinuantă vraja acestui anotimp al aduceriloraminte. Pe malurile leneșe ale Senei, amurgul însângerează uneori zarea zilelor lui Septembrie cu prestigioase sclipiri de curcubee, transfigurând în faldurile unei imaginare purpure pulberea stârnită de tumultul Cetății-Lumină. La Napoli, sub cedrii seculari de pe țărmul byrrenian și sus, peste brazii negri de la Capodimonte, toamna așterne în înserat marame violete până pe culmile dominate de Vezuviul care fumegă colo, singuratec. Pe plaja legănată de șoapta indolentă a Adriaticei, — la Lido, — printre crestele de spumă ale valurilor presărate cu topaz lichid și cu sulițe, umbrele amantelor moarte și ale pribegilor ce le-au slăvit prind a fâșni în nopțile lunare, desmierdate de zefir și de aromele penumbrei. Nicăeri, insă, nu este mai deplină transparența aerului, sonoritatea lui mai tânără, mai fragede nuanțele tăriei de sus și mai sburdalpice jocurile luminii decât sub cerul Bucureștilor noștri, — cetatea vii.Juji’alui a miasmelor irespirabile.. Dincolo de amețeală și de zgomote, — pe aleele pustii ale șoselei Kisseleff, frunzele au început să cadă și crengile să-și stingă culorile. Evadând și ele spre liniștea amorțitoare a iernei, tufișurile dornice de omăt ocrotitor se scutură de podoabe și de viață : umbrarele ruginesc pe rând, desfătându-și în nuanțe stinse agonia. La rădăcina unei sălcii care plânge, printre crisantemele ce-și despletesc cosițele, vara adoarme ostenita... 1 Și aproape nimeni nu se rătăcește în această beție de splendoare, nimeni nu vine să culeagă acest incomparabil seceriș de viziuni, profuziunea de armonii cu cari firea-și brodează, resemnată, giulgiul. Câte-o rară siluetă de femeie mai vine sa-și ofere domnescul decor desprins din basme, ce pare înadins potrivit cu nuanța blondă a părului ei... Calcă, ușoară, pe frunzele covorului de verdeață, dăruindu-și ei și nouă o icoană de frumusețe mai mult, pentru anii amurgurilor ce vor veni. Toamnă bucureșteană, risipitoare de ispite zadarnice. — sonorități ale boltei spre care nu din IOM OlifeiTRESCU mai privește nimeni, culori ale aleelor din parcuri dezertate de drumeți ! Pasările au inceput și ele să aibă în mărgelele v ochilor priviri evasive, nostalgii nemărturisite de ducă... De departe, din fundul curților de gospodari, se aud loviturile date ritmic de meşteșugari în doagele butoaielor pregătite pentru iernat, iar spre, casele oamenilor prevăzători sau cu dare de mână, trec: fantastice, căruțele încărcate cu lemne, — siluete sculptate spectral de la Continuare în pay. ll-aj IARAȘI... Ziarele de ieri, au publicat știrea de mai jos : «MUMCHLN. 28. — Marele dirijabil «Contele Zeppelin» comandat de căpitanul Eckener, a făcut astăzi un nou sbor, plecând la ora 6 și 30 dim. din Friedrichshaven. La ora 8 și jumătate zeppelinul a ajuns deasupra orașului München și și-a continuat drumul la Salzburg, unde a ajuns la ora 10 fără un sfert. Sosirea zeppelinului a fost anunțată populației prin lovituri de tunuri. Întreaga populație a eșit pe străzile orașului, lucrul a fost întrerupt iar comunicația pe străzi a devenit imposibilă». ...Această telegramă are asupra cititorului român nu știu ce straniu efect... Zeppelinul sboară din nou. Zilele de demult, zilele «fe-a început de război răsar în mintea noastră cu formidabila putere a aducerii aminte. In prima noapte de război, în prima noapte în care luminile nu s'au mai aprins nici în case, nici pe aliii iar Capitala a rămas afundată în bezna de nepătruns, — dirijabilul uriaș s’a ivit din jos, de peste Dunăre, ca să scuipe asupra unui oraș dezarmat bombele ucigătoare. Fâșii de lumină — avartite •jvbtti jizV'iv-ro irjjwrrit:. Sb•»» brăzdau cerul și în latul lor era prins, când și când, dirijabilul cu indecentă formă de cârnat... De atunci, atacurile au ținut lanț. Apropierea nopții — ceasul minunat care, odinioară, aducea liniște chiar în căminul plin de zbucium al săracului — apropierea nopții pricinuia neliniștea, teama înfrigurată a femeilor, a copiilor, a bătrânilor rămași acasă. Urechile pândeau, încordate, bâzâitul de bondar monstruos al dirijabilului aducător de bombe. Și bâzâitul se auzia... întâi încet, din depărtare, abia eșind din învelișul de vară al liniștii de noapte; apoi mai precis, mai accentuat, mai amenințător, aci, sus, deasupra capetelor noastre... Așa s’au petrecut lucrurile, până în ziua când în Capitală au răzbit cele dintâiu patrule de ulani. Pe urmă, n’am mai auzit de Zep, pelin multă vreme. Am auzit de pacea care ar urma să se înstăpânească peste popoare, am auzit de dezarmarea generală și de alte minunate visuri, pe care omenirea le mângâie de mii de ani în ceasurile de reculegere ce urmează ceasurilor de nebunie nimicitoare. ...Și iată, deodată, ne vine știrea că Zeppelinul a evoluat majestuos asupra Münchenului și că nemții l-au salutat cu entusiaste și sonore salve de tun... Tudor Teodorescu-Braniște Însemnări ne marpe a cariilor Clasicism și românism de tETHESÜÜ Două volume ale criticului și cugetătorului spaniol Eugenio d’Ors, de curând traduse în ediție franceză și „Ghidul muzeului din Prado" și „Goya”, precum și o serie de studii mai mărunte ca dimensiune și traduse de Eugen Marsan în ,Le Figaro’’, au pus din nou în discuție războiul ireductibil între clasicism și romantism. Eugenio d’Ors, pornește de la artele plastice, ca să-și întindă observațiile asupra tuturor domeniilor de cugetare, de simțire și de creație. Iar cum noțiunea romantică îl nemulțumește, găsind-o prea strâmtă, o substitue cu moțiunea barocului, mult mai largă;: revanșa lucrurilor asupra spiritului, irupția lor sfărâmând legile de construcție și de compoziție, o dezordonată tiranie a sentimentului și a pitorescului. In poezie e victoria pasiunei asupra rațiunei. In plastică e victoria formelor zm ritinase dinamic, evaporându-le și tinzând către muzică. Astfel romantismul n’ar mai fi decât un baroc al veacului al XX-lea, după cum: naturalismul, impresionismul, expresionismul, modernismul și celelalte curente ostile clasicismului din ultimele decenii, indiferent în plastică ori în celelalte arte, nu rămân decât un alt baroc, sub diferite denumiri trecătoare. Clasicismul e dominația spiritului asupra materiei, e subordonarea formelor la construcție și la compoziție, e triumful rațiunei, chiar atunci când se întâmplă la un clasic pur ca Poussin, ca această rațiune să fie uneori a sufletului, fiindcă „le coeur a ses raisons que la raison ne connaît pas’’. Clasicul absoarbe, asimilează, reduce, sublimează elementele sensibile: opera clasică e rezultatul unei lupte între rațiune și sen .ar.bijifca.to. ktrvt5 «ar* *V închoiat, prin subjugarea sensibilului. Clasicismul e stilizarea vieții.. Barocul epocei noastre, adică romantismul epocei noastre, e modernismul. Romantismul mașinei, al progresului, al noutății și al pitorescului. E literatura și arta rupturei de echilibru dintre om și stările noui, dintre ideile și sentimentele dislocate de aspectul actualității, schimbate vertiginos înainte ca felul secular de a gândi și de a simți, să fi găsit timpul pentru a se adapta aceluiași proces de prefacere. Tipurile umanității nu s’au schimbat brusc, din momentul când cel dintâi aeroplan s’a desprins de pe pământ și și-a luat pe aripi de metal, sborul spre azurul ceresc. „Tot tragicul perioadei pe care o trăim astăzi, stă aci, — scria nu de mult Diie la Rochelle — cum se va aranja omul cu tovărășia mașinei. Va ști să o domine ! Să-i facă partea ei ?” Simțimântul individului contemporan, e asemănător cu neastâmpărul copilului care s’a urcat întâia oară în expres, privește pe geam perindarea precipitată a peisagiilor, e îmbătat de viteză și de noutate, dar nu prinde încă decât pitorescul exterior fără să aibă răgazul unei re-ceea ce socotim îndeobște modernism, e însă numai actualitate. Și mai puțin încă decât atât : prejudecata actualității idolatrizarea noutății înainte ca primenirea exteriorului sa fi statornicit și o armonie nouă interioară. Abia când omul se va adapta noului ritm de viață și se va familiariza cu noul ritm al lumei, atunci asemeni copilului obosit de contemplarea amețitoare de la fereastra vagonului, se va așeza fa colțul sau și va prinde să cugete. Atunci ,și va găsi un echilibru nou, da* i ea din afara se va răsfrânge carm și nediformat în conștiință. Notarea stărilor de conștiința fi de sensibilitate, provizorii și tranzitorii, care poartă astăzi eticheta modernismului, e cu totul caducă, fiindcă omul și viața nu sunt privite sub unghiul eternității. Omul nu s’a împăcat încă cu lumea pe care și-a creiat-o singur, prin tot ceea ce e progres tehnic Nu și-a regăsit calmul clasic, care să domine elementele sensibile, să le coordoneze, să le asimileze și să le sublimeze. încă e în căutarea unui stil al epocei. Dar atunci când va izbuti să reiume sensibilitatea exacerbată a epocei, noul clasicism îmbogățit a* nani alezoamiet .ti adamînfc *» un clasicism de foc, cum îl numește Eugenio d’Ors în spaniolă, pomenind pe Poussinacendraăo, schimbat în jăratec. Fiindcă fiecare clasicism pei epoci poartă pecetea vremHi/ Cutare tablou al lui Poussin, ca de pildă La Chasse de Méleaque ’’ar fi o simplă friză, o procesie de elemente unitare ca Panatheneele sau chiar ca tapiseriile de Bayeux, dacă Poussin, clasic pur, n’ar fi trăit într’un timp în care cultura universală n’ar fi fost năvălită de elemente naturaliste. Din clipa aceea însă, puritatea nu mai putea fi complect nevinovată. Nu se mai putea cuceri decât cu prețul unei lupte. Dușmanii semănaseră desordine în oraș. Trebuia mai întâi să-i subjugi, dacă nu mai era cu putință să-i ignorezi. Dușmanii, adică peisagiul, aerul, vegetația, planurile îndepărtate, orizonturile, crepusculele, toamnele, dulcea melancolie a ruinelor și reminiscenței pasionate . Et in Arcadia ege . Poussin, fiindcă n’a putut suprime toate aceste lucruri, le-a subjugat. Și te domini, ounându-lei«