Curentul, noiembrie 1928 (Anul 1, Nr. 289-318)
1928-11-01 / nr. 289
y V 1 r c Copiiailsmol bolșevic Rar ajungem să avem știri autentice și clare cu privire la evoluția structurii intime a Bolșeviciei. Ni se înfățișează, de obicei, doar aspectele exterioare — de dramatism politic — ale vieții, ambițiilor și intrigăriilor din jurul Kremlinului; se lasă în umbră, cu metodă sau fără voie, evenimente de discretă dar catastrofică decisiune- Sub drama aparentelor agitate ale politicii și conflictelor de „idei“, — firea și logica își desfășură, aproape comic, rectificările implacabile și liniștitele lor puneri la punct. Fapt e că în regimul comunist al „Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice“ se naște și crește azi un capitalism nou. Avem —oricât de caraghioasă se pare această contradictio in adjecto — un capitalism bolșevic !... Că „regimul ticălos al bogăției individuale“, executat în 1917 ca de o secure de călău justițiar, începuse să renască furiș, ca iarba sub piatră, și să se insinuieze timid și instinctiv în ordinea comunistă, — aceasta o știam de mult.. Ceia ce știm acuma în plus e că guvernul însuși al Bolșeviciei nu numai că recunoaște capitalismul individual, dar îl încurajează și-i cere concursul... E comic. Dar, din ce ocean de sânge și de dezastre se desprinde această sinistră comedie! sau informația mea din Le Journal care o extrage la rându-i dintr’un oficios bolșevic : Buletinul economic al Băncii de Stat al Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice" din 30 Iunie 1928. E în acest buletin un jurnal al consiliului Comisarilor poporului prin care se stabilesc condițiile necesare, — citez textual : „IN VEDEREA INTERESARII CAPITALULUI PRIVAT LA CONSTRUIREA LOCUINȚELOR“. Prin urmare, după zece ani încheiați de regim comunist, capitalul individual nu numai că e din nou așezat, dar fără concursul lui guvernul sovietic se declară incapabil de a rezolvi cea mai elementară dintre obligațiile Statului comunist, asigurarea dreptului social la cămin. Cerând în mod formal ajutorul capitalului privat, autoritatea primei patrii socialiste a lumii, subscrie un mare și tragic faliment. Dar, ca să vedeți cât de imens, cât de total e acest faliment, — ascultați anume în ce constau concesiile pe care guvernământul comunist le face avuției individuale : 1) recunoașterea dreptului de proprietate individuală în afară de orice amestec al Statului; 2) recunoașterea dreptului de moștenire ; 3) libertatea absolută a contractelor dintre proprietari și chiriași; 4) scutiri garantate de impozit. E, după cum vedeți, reînstituirea precisă a tuturor „ororilor capitalismului“, pentru ștergerea și răzbunarea cărora nici o violență nu era, acum zece ani, nelegitimă. De la infamul regim al moștenirilor — depozitul principal de înichitare în lume — până la monstruoasa exploatare a locuinței, totul e refăcut cu regulă și solemnitate. Ba, mai mult încă, în țările funciar și mărturisit burgheze există azi, după cum se știe, un așezământ legal de proteguire a celor fără captivi . Statul burghez se amestecă în fixarea raporturilor dintre proprietari și chiriași pentru a da asistență și sprijin, cu o părtenire agresivă, celor slabi. Ei bine, în revoluționarul regim al comunismului integral, nu numai că se autentifică oficial existența legitimă a celor cu cămin și a celor fără, dar se proclamă dreptul august (de mult abandonat în ordinea burgheză) al proprietății absolute, intangibile, sacre... „Libertatea absolută a contractelor dintre proprietari și chiriași“, <— iată, fără alte amănunte, expresia rezumativă și deplină a celei mai uriașe experiențe de zădărnicie pe care a înregistrat-o istoria svârcolirilor omenești. Pentru a se menține, regimul zis comunist trebue să facă apel la burghezia nouă creiată în taină de conspirația ineluctabilă a realităților. Și burghezia aceasta, furișe, fatală, instinctivă, debutează cu exigențe ce au fost de mult rectificate în bătrânul regim european al avuției individuale. In Europa veche e un Stat ce-și supune burghezia; în Bolșevicia Nouă e o burghezie ce-și începe de abia acum cucerirea Statului. Dem. Theodorescu DORINȚI PIOASE Scoarța pământului cunoaște două feluri de țări : cele cu Japonia, cu solul isteric și bântuit de cutremure dar cu moneda statornică, — și cele cu România, cu moneda neurastenică, dar cu pământul stabilizat. Iată însă că din comuna Lădești a județului Vâlcea, — așadar dintr’un colț al țării tuturor tihnelor și adormirilor, ne vine o veste menită să justifice cele mai ample nădejdi de regenerare națională: o întindere de 100 hectare de ogor, cuprinzând pe ea și parte din vatra satului, a început să se scufunde, ca și când sar fi îmbarcat în ascensorul Infernului. A durat două zile scufundarea, și după trecerea lor s’au pomenit oamenii cu pământul afundat cu cincizeci de metri sub nivelul de operație al fiscului vintilist. Și’n vreme ce superstițile norodului căutau cele mai extravagante explicații surpării misterioase, isvoarele subterane prindeau să țâșnească la lumină, târând cu ele miasmele și murmurul adâncurilor. Un profesor universitar, consultat asupra minunatei fantezii geologice de la Lădești a dat corespondentului nostru câteva lămuriri strict științifice, lipsite firește de cea mai elementară poeziei — și prin urmare și de verosimil. Să ne fie însă, ca buni Români, îngăduit să prezentăm cititorilor noștri o explicație a fenomenului ceva mai prăpăstioasă, — dar în orice caz mai conformă cu aspirațiile și cu sensibilitatea neamului românesc. Este printre noi, oare, un singur suflet care să se îndoiască astăzi că bradul terestru de la Lădești este altceva decât un apel al Iadului, adresat oficialității noastre într’unul din județele cele ma liberale ale țării ? Noi, unii, nu ne îndoim de aceasta. Suntem convinși suntem convinși că bancruta Solului național, și prăbușirea lui peste subsolul tuturor naționalizărilor în chiar județul satrapiei d-lui Duca, nu înseamnă altceva decât manifestarea de sinucidere a acestui subsol, care preferă să se vadă strivit și îngropat de viu, decât să fie lichidat de necroforii perimetrelor naționale. Și pentru că veni vorba de surpări și de apeluri ale Iadului, încercați să vă închipuii o clipă bucuria ce ar invada sufletele românești în ziua când s'ar anunța că necropola din Dealul Patriarhiei a fost înghițită într'o noapte de ședință.! Sau, — mai seducător vii, — că la Mihăești s’a prăbușit conacul d-lui Vintilă, — să zicem cu 50 de kilometri sub actualul lui nivel ! Să dispari în neant cu moșie și cu lucrușoare cu tot, să scapi țara de blestem și de cheltuelile unor, costisitoare funerarii naționale, — iată cel mai frumos destin pentru bărbosul sgârcit specializat prin grafia Iadului în tehnica tuturor surpărilor, prăbușirilor și înnecurilor naționale! Ion Dimitrescu Politician» și massele populare f Guvernul național după concepțiile celor ce vor sa eludeze surprizele votului universal Dacă nu ar fi atât de înrădăcinat in spiritul masselor acel scepticism ce ascunde o lașitate generală, este sigur că politicianii ar avea o ținută mai decentă și nu și-ar da în spectacol totala lor lipsă de caracter. Urmăriți activitatea politică de după răsboi, rememorați-vă vehementele -atacuri și gravele acuzări ce și-au aruncat unul altuia oamenii politici azi prieteni și mâine din nou dușmani, și va poț da seama de ce prestigiul conducătorilor e atât de scăzut în ochii mulțimei. PERPETUÂNDU-ȘI ATOTPUTERNICIA Dar și politicianii cu greu își ascund disprețul real ce-l au pentru massele populare și nu odată după tiradele sforăitoare, repetate papagalicește, stenografii ar fi putut să înregistreze, adevăratele gânduri ale oratorului, spuse de data asta într’o prudentă surdină. Din lașitatea masselor și din disprețul politicianilor a eșit situația nevisată ca votul universal să aibă mai puțină însemnătate, drept exprimare reală a voinții alegătorilor, decât aceia pe care o aveau alegerile făcute pe timpul colegiilor censitare. Improvizați deci în conducători ai țării grație combinațiilor oculte ale celor cari nu se preocupă decât de interesele lor, politicianii și-au dat seama că azi cu votul universal, guvernele simt mai stăpâne pe situație decât erau înainte de răsboi. Exploatând indolența masselor, guvernanții vor să-și perpetueze atotputernicia, dându-și seama că de s’ar lăsa deplină libertate alegătorilor bătuți și asupriți de atâtea ori, urnele n’ar mai fi atât de „inteligente“ ca atunci când oamenii guvernului „rectifică” hotărârile prin introducere de pachete cu buletine. Iată de ce toți acei politiciani cari au unii despre alții cele mai proaste păreri — exprimate de zeci de ori în public — și-au dat mâna și vor cu orice chip să împiedice singurul lucru de care se tem ca de moarte: alegeri libere. Toate aranjamentele, toate combinațiile sunt bine numai să fie înlăturată nenorocirea ca alegătorii să-și poată spună în voe cuvântul. In toate țările parlamentare, se fac întâi alegei și apoi se constitue guvernul din exponenții grupurilor și fracțiunilor ce au reprezentanți în adunările legiuitoare. Acest lucru însă vor să-l evite cu orice preț politicianii cari în disprețul lor pentru mulțime nu îi acordă acesteia creditul unui just discernământ al valorilor politice. AIUREA ȘI LA NOII De aceia d. Vintilă Brătianu și toți cei cu mentalitatea d-sale, cu intuiția nemărginitei dragoste ce le-o poartă poporul, cu credința aparentă că numai ei au monopolizat priceperea și experența, cu gândul ascuns de a avea încontinuu posibilitatea de a favoriza instituțiile și oamenii din preajma lor, vor să facă întâi un guvern „națonal“ și apoi să „aleagă“ un Parlament după chipul și asemănarea lui. Cunoaștem pe ce se bazează forța politicianilor, am avut prilejul să comstatam întinderea nepăsării noastre a tuturor și de aceia ne permitem să facem o profeție, vor reuși și de data aceasta politicianii înglodați în rele. V. Drag IANCU FLONDOR - ------------------------------------ o întrecere de comemorări între guvern și național-țărăniști. Dacă la Constanța, cu prilejul serbărilor dobrogene, opoziția național-țărănistă s’a mulțumit să țină o adunare festivă aparte, — firește simultan cu cea oficială, — la Cernăuți guvernul a absentat deja comemorarea unirii Bucovinei. Național-țărăniștii au organizat serbări aducându-și aminte în acelaș timp de acel vrednic român Iancu Flondor. Este drept că nu prea vedem cum ar fi putut serba guvernul Brătianu împlinirea celor zece ani de la unirea Bucovinei, când ar fi trebuit să evoace amintirea lui Iancu Flondor, își imaginează cineva pe d. Nistor, cuvântând o îndreptățită preamărire a celui ce-a întrupat voința de unire a Bucovinei? Cum l-au mai amărît liberalii pe Iancu Flondor, care se împotrivea la reinoirea contractului Atihaud, aranjat de d. Nistor sub patronajul lui Alecu Constantinescu îmi amintesc cum l-am văzut în Aprilie 1919 pe Iancu Flondor. Isbucnise conflictul între acest român dintr-o bucată și Mișu Pherekydis, care sprijinea pe Alecu Constantinescu. Bineînțeles că Mișu Pherekydis nu a declanșat conflictul printr-o opunere brutală, ci a exasperat pe Iancu Flondor prin pânza de minciuni în care îl „opera“, până când sufletul de robustă onestitate al boerului bucovinean nu a mai putut răbda, și a isbucnit într’o violentă ieșire împotriva lui Mișu Pherekydis: „Nu-mi închipuiam că un om așa de bătrân să mintă cu atâta lipsă de obraz“. Ion I. C. Brătianu nu era atunci în țară, iar interimatul Preșidenției îi avea Mișu Pherekydis. Iancu Flondor îl înfruntă, totuși, convins și de valoarea lui și de dreptatea cauzei pe care o susținea,apăra fondul religionar împotriva contractelor oneroase impuse Mitropoliei Bucovinei sub Austrieci. Și Iancu Fiodor a așteptat pe Ion I. C. Brăthyiu. Avea navitarea, — bietul bătrân, — să-și închhipue că Ion I. C Brătianu va renființa la colaborarea cu Pherekydis , cu Alecu Constantinescu, impregnat fiind de fapta antiromânească pe care intenționau s’o săvârșe.’.?"« vestia cu pădurile Nimeni nu-și poate imagina profunda tristețe ce a simțit-o Iancu Flondor când a descoperit că exista la Ion I. C. Brătianu o sensibilitate de partid mai puternică, dominându-i chiar legitima indignare pe care i-ar fi provocat-o nerușinata faptă a unui partizan. De mare greșeală a făcut Ion I. C. Brătianu, atunci când a înlăturat energia onestă, a lui Iancu Flondor pentru a înlesni lui Alecu Constantinescu o intensivă cultură a purceilor în Bucovina! Este adevărat că d. Iancu Nistor nu este un om de atitudini, de convingeri colțuroase, ci un om foarte comod, gata de a accepta orice. Acum acceptă dominația unui popă răspopit Cândea, primar al Cernăuților și șef de fapt al liberalilor bucovineni Ion I. C. Brătianu nu s’ar fi putut împăca de loc cu un caracter de aspră intransigență, ca cel al lui Iancu Flondor. Am colaborat, ca director al ziarului „Bucovina“, cu Iancu Flondor, — și nu voi putea uita niciodată ce suflet românesc se ascundea în boerul bucovinean. Un naționalist dornic de creație în toate domeniile de afirmare socială Era o minte limpede, vedea repede soluția celei mai complicate probleme, ca și mijloacele de înfăptuire Avea, însă, o mare scădere: se înșela asupra oamenilor, crezându-i mai buni decât sunt, — mai idealiști, mai capabili de o acțiune frumoasă... ...Și în aceste fugare însemnări găsesc că se cuvine să evoc o scenă premergătoare hotărîrei de unire. Pe străzile Cernăuților umblau bande înarmate de Ucrainieni. Românii au început să se strângă în preajma lui Iancu Flondor, cel care întrupase tot timpul rezistența românească, cel care împreună cu Valeriu Braniște și cu Bogdan- Duică scosese ziarul „Patria“, (administrator al acelui ziar era d. Schulder ce are astăzi agenția de publicitate), ziar de neînfricată luptă împotriva politicei de rutenizare a Bucovinei. Cum Aurel Juciul se făcuse promotorul Rutenilor, Iancu Flondor, deși fusese insultat odată in dieta Bucovinei de către nenorocitul agent austriac, a vroit să-l convertească pe Aurel Onciu. A urmat o întâlnire. Iancu Flondor s’a îndreptat spre cel ce-l bat ljocorise, și cu simplitate i-a spus: „Ceasul isbăvirii se apropie, am uitat tot ce mi-ai spus, dă-mi mâna ca toți Românii să fim strânși uniți, pentru a lua hotărîrea cea mare“. Cei cari au fost de față, atunci, spun că lui Iancu Flondor îi tremura glasul de emoție, și că avea ochii umezi de lacrimi. Dar Aurel Onciul a rămas neînduplecat la rugămintea lui Iancu Flondor; și acesta, mâhnit că nu poate smulge din rătăcirea-i păcătoasă un suflet românesc, și-a dus la capăt hotărîrea: a înfăptuit unirea. Așa era Iancu Flondor, mai presus de sentimentele lui, punea voința de a înfăptui. Se subordona ideii de patrie, necondiționat, — întreg. A fost eliminat din politica românească de către Pherekydis și Alecu Porcu. Mai trebue oare adaugat ceva, la evocarea dârzului boer bucovinean? Dar de ce nu s’a gândit nimeni să pornească inițiativa unui monument lui Iancu Flondor? Ar fi o postumă recunoaștere a tot ceia ce-i datorește ideia românească afirmată în Bucovina. Pamfil Șeicarul rrajoI 1 Noembrie 1928 Director: PAmFIRi ȘEICARU FRACȚIA șI ADMINISTRAȚIA „ BULEVARDUL ELISABETA No 8 TELEFON 312/29 ; 364/39 , Cîlii in pas*. Vin: Concordatul cu Borna, una din ultimele domnii ale Regelui Ferdinand Cel care lipsește azi într’o foarte curată gazetă din Ploești — „Propășirea“ — condusă de inimosul dr. Tomoșoiu, un tânăr publicist face în câteva articole pomenirea respectuoasă a lui Aureliu Metroniu. Sunt zece ani de când, la Iași, murea fiindcă nu se putea altfel umbra de om care a fost Aureliu Metroniu. Rareori s’a văzut o energie cerebrală mai intensă și mai scânteietoare într’o biată așchie de trup omenesc. S’ar fi putut zice că Aureliu Metroniu ca ființă pământească era numai creer. Un creer dintre cele mai bine dotate din câte au slujit cultura românească. Dacă natura n’ar fi fost atât de stârcită cu trupul lui fantomatic, și dacă ar fi trăit, intelectualitatea României ar sărbătoi azi în mijlocul ei un Charles Maurras national. înainte de războiu publicase relativ puțin, prin „Neamul Românesc“ și prin celelalte reviste ale lui Nicolae Iorga și în „Convorbiri Literare“. Dintre studiile de atunci „Încercare asupra evoluției literaturii românești“, tipărit în revista junimistă, e o măsură a disciplina de gândire a lui Aureliu Metroniu. Era din școala severă a lui Brunetiere. Dar dogmatismul lui Metroniu era susținut de aparatul unei imense culturi filosofice, literare și sociologice. Și întreaga disciplina de gândire a maestrului francez apărea adecvată cu savantă conștiinciozitate realităților de la noi. Dacă ar fi trăit, astăzi am fi avut, alături de St. Zeletin, pe al doilea sociolog al nostru, cu atitudine contrarie celui dintâiu. Polemica între ei ar fi fost inevitabilă și ar fi fost una din acele mari polemici metodice care înobilează și fecundează o cultură întreagă. Aureliu Metroniu era un credincios. Nu un credincios teoretic, ci un religios cu profunde rezervorii de emotivitate, elaborate apoi dogmatic și integrate în linia necesară de desvoltare a spiritului românesc. Astăzi, când se pune problema orientării către o nouă spiritualitate, care în fond nu e altceva decât disciplina duhovnicească reînviată, în care s’a lămurit prin secole sufletul acestui neam, Aureliu Metroniu ar fi fost o autoritate magistrală. Ne putem închipui aportul lui pentru ziua de azi, din activitatea de ziarist desvoltată la Iași, în coloanele „Neamului Românesc“ al cărui prim-redactor era piină în ziua morții. Batea la Iași vântul bolșevismului și al disoluției. Un patrimoniu întreg părea în primejdie. Aureliu Metroniu a luat atitudine. Un vraf impozant de articole savant documentate stau azi în colecția ziarului de atunci dovadă a neînfrântei atitudini a acestui apologist fără pereche al ordinii și al disciplină împotriva haosului și a dezorientării. Aureliu Metroniu se dovedea un polemist fanatic, cu resurse inepuizabile, cu regimente întregi de argumente organizate de luptă în jurul unei cetăți spirituale unde stăpânea Graalul legendar al unei idei sacre. Moartea lui in plină luptă, la Iași, a avut ceva din acele deslegări solemne și eroice ale spiritului pur de materia haotică pe care a țut-o de dragul unui cosmos nevăzut în armonia căruia a intrat pentru totdeauna. Gazeta „Propășirea“ din Ploești, prin pana unui tânăr cucernic, — probabil fost elev al acestui neuitat profesor — ne amintește datoria pomenirii acestui erou al spiritului. N’avem azi nici o carte care să-i pună numele în circulație. Prietenul Radu Dragnea știu că a avut ideea unei culegeri din studiile lui Metroniu. Ar fi timpul ca generația tânără să cunoască pe un cugetător mort fără vreme și fără noroc. Nichifor Crainic. Ofensiva misionară Cu ocazia congresului misionar din Arad de P. S. GRIGORIE COMȘA Episcopul Aradului Mântuitorul nostru Isus Hristos prevestind odinioară lățirea Evangheliei Sale zicea Ucenicilor : „Fericiți ochii, cari văd cele ce voi vedeți“ (ibid. v. 25). Așa zic eu astăzi: Fericiți cei cari vă pot avea pe voi Apostoli ai neamului românesc veniți din blânda Basarabie și dulcea Bucovină, precum și din micul dar mândrul regat de ieri, — întruniți în Aradul României Mari! Noi clericii din Mitropolia marelui Șaguna Vă primim cu brațele deschise, împlinind povața sfântului Apostol Pavel către Filipeni: „Cu orice îndemn care este întru Hristos, cu orice mângâiere a dragostei, cu orice împărtășire a Duhului, d orice milostivire și îndurare , împliniți bucuria mea ca să gândiți, la fel, având aceeași iubire, același suflet, aceeași cugetare“. (Filip 2 v. 1—2). Cât de mult se potrivesc aceste cuvinte sfinte spre a ne face atenți că mai ales noi, slujitorii Altarului suntem datori a gândi la fel, a munci la fel, având același suflet pătruns de dragostea lui Hristos! Picăturile de rouă, găsească-se ele pe firicele de iarbă din orice parte a pământului românesc, răsfrâng la fel razele soarelui. Același freamăt al frunzelor și același murmur al apelor din împărăția naturii, sunt pentru noi simboluri ale aceleași simțiri și lucrări, care trebue să penetreze întreg trupul slavitei noastre biserici ortodoxe din Patriarhatul României. Puterea omenească nu este capabilă să intervertească legile veșnice ale naturii văzute. Nu se va găsi nici o putere omenească să schimbe ordinea stelelor, dar se găsesc minți omenești, cari încearcă a perverti legile sufletului omenesc, fie că ar voi să-i abată peste tot de la comunicarea cu Cele nevăzute, fie că ar dori ca această comunicare să se facă după dorinți tăinuite și subversive. Nu este priveliște mai tristă în lumea aceasta decât un suflet spoliat de darurile lui și de comorile lui. O grădină cu florile rupte încă trezește tristeță, dar atunci cum nu ne-am întrista dacă am vedea sufletele noastre românești spoliate de frumusețea ce ți-o împrumută legea străbună ? Cum nu m-am simți avertisați, când gândurile minții și bătăile inimilor noastre ar fi primejduite să se îndrepteze spre interese streine de menirea noastră românească și ortodoxă ? Adevărul este că odată cu urzirea României Mari s’a pornit cea mai înverșunată propagandă împotriva bisericii ortodoxe române, care și-a păstrat unitatea sufletului românesc. Câtă vreme alte biserici, din alte țări sunt lăsate în pace, — biserica noastră a devenit obiectivul unor atacuri pe cât de subversive, pe atât de sistematice. Ni se aruncă în față de către câțiva indivizi aflați în slujba baptisipului dolarizat, că nu am cunoaște calea sfințeniei. Suntem acuzați că niciodată nu ne-am privit cu ochii larg deschiși spre a ști cari ne sunt însușirile și ce trebue să mai facem spre a le îmbogăți. Deși am pornit de mult pe calea formării adevăratelor suflete, ni se aruncă în față cu noroiu de către oameni cari până eri nu cunoșteau adevăratul înțeles al cuvântului „român“ și cred că ne vor transforma peste noapte făcându-ne baptiști. Firește că o acțiune mai militantă a bisericii noastre se impune nu numai din pricina ivirii sectelor. Se impune o muncă mai febrilă și mai concentrică, pentru că, sunt mulți oameni cari nu voiesc sa mai știe de Dumnezeu, nu se rușinează de semenii lor, nu mai țin seamă de legea părinților lor și de condițiile sigure ale viitorului fericit. S’a cam pervertit raportul dintre stăpân și suspus, părinte și fiu și ne dorim de multe ori ca după un lucru al trecutului, când vedem că lipsește simțul de autoritate și respect. Vor fi poate printre noi, — oameni laici sau preoți, cari fac cele ce nu se cad, vor fi nedrepți, vicleni, lacomi, răi, mincinoși, fătaratei, pizmași, nestatornici, vreimiloși, neînfrânați, dar aceasta nu însemnează ca si cădem în greșeala de a critica numai și a nu căuta căile de îndreptare. Din nenorocire mulți nu știu să facă altceva decât să arunce cu noroiu. Pesimismul împreunat cu interesul meschin, se rostogolește ca o avalanșă peste corpul neamului pentru a produce decepții și desolări. Noi slujitorii Altarelor sfinte nu trebuie să privim aiuriți asemenea manifestări ci să ne aducem aminte de Cel ce a zis către iudeii care crezseră Intr’însul: „De veți petrece voi întru cuvântul Meu, cu adevărat ucenici ai Mei sunteți“. (loan 8 v. 31). Nu ne putem plânge că Statul nu s’ar îngriji de soarta noastră materială. Nimeni nu ne oprește să muncim umăr la umăr ,și nu cred să fie între noi cineva care să spună că a cerut ceva în numele lui Hristos și nu i s’ar fi dat ca bucuria lui să nu fie deplină. Avem 18 episcopii puternice, episcop la armată, vreo 7 arhierei, titulari, un corp de misionari plătiți de stat. Avem condițiile unei activități unitare și viguroase . (Continutivje în puțina) cainele-Teclaniâ Am văzut, zilele trecute, un spectacol trist — unul din multele spectacole triste pe care viața ni le oferă cu o dărnicie aproape sadică... Un câine străbătea Calea Victoriei, purtând in spinare un petec de pânză albă pe care — în litere compacte ■— sta scrisă reclama nu știu cărui nou preparat. Avem, așadar, — și câinele-reclamă ! Spiritul comercial, care domină toată desfășurarea vieții, a creiat încă o mostruozitate... Eram deprins cu toate formele reclamei, — chiar cu cele mai stridente, chiar cu cele mai enervante. Eram deprins să citesc in gazete că marea actriță X, pe care o admirăm în fiecare seară sub revărsarea de lumină a rampei, nu are co și pe obraz fiindcă întrebuințează cutare cremă. Eram deprins să citesc, — intre anunciul unei societăți de asigurare și reclama unui magazin de „puf și fulgi", — că faimoasa cântăreață a scăpat de bătăturile care-i deformau minusculele și încântătoarele ei piciorușe, utilizând preparatul cutare. Eram deprins să citesc, în coloana știrilor artistice, că tenorul își drege vocea — romantica voce după care se înebunesc fetele de pension — cu pastilele cutare. Eram deprins cu toate acestea și cu i cd multe altele. Nimic nu mă impresiona. Fiindcă știam — fie vorba între noi — că tenorul nu-și drege vocea cu nici un fel de pastile, ci și-o strică — din cănd în când — cu vinuri tari , că faimoasa cântăreață n’a utilizat nici un preparat împotriva bătăturilor, ei suferă și astăzi — pe delicioasele ei piciorușe — insulta chinuitoarelor excrescențe; și că marea artistă, când are un coș pe obrazul ei pur, și-l stoarce prozaic, fără să utilizeze crema pe care o recomandă cu generozitate cititorilor creduli ai marii publicități... Marea actriță cu coșurile vindecate miraculos, faimoasa cântăreață Y cu bătăturile tămăduite ca prin minune, tenorul Z cu vocea dreasă suspect — făcând reclama preparatelor respective, își încasau onorariile cuvenite. Dar căineți, câinele reclamă ? Cine încasează pentru el ? Cine își bate joc de el ? Cine îl pune să umble pe uliță, cu reclama pe spinare, — pe spinarea făcută fie pentru mângâieri, fie pentru ciomăgeală, in nici un caz însă pentru reclame tipărite pe pânză albă? Știu, sunt câini exploatați cu mai neîndurată cruzime. Sunt câini exploatați în circuri și pe scene de varieteuri, câini care apar — ca un emoționant intermezzo — între două numere de balet, câini care au uitat să latre și să muște și au învățat să facă frumos, să sară prin cercuri de sârmă poleită, să numere până la zece și să danseze black-bottom. Nici una din aceste îndeletniciri degradante nu mi se pare totuși atât de degradantă, atât de înjositoare, ca utilizarea câinelui în slujba reclamei. Un câine poate, la urma urmei, să simtă deliciile black-botomului... De ce să nu credem că există și câini perverși ? Dar un câine care recomandă cutare preparat ? Un om, care are cruzimea de a-i atribui sărmanului câine gusturi pe care acesta nu le are?. Reclama a luat proporții, neîngăduite. Mâine, vom citi în gazete că Homer și-a scris operele pe hârtia cutare, că Herodot utiliza cutare penițe, că Ovidiu își cuceria amantele grație croitorului X din zilele noastre, că quadriga lui Phoebus-Apollo era lucrată de casa Y și că manicurcusa Z îngrijia mâinile impecabile ale divinei Venus. Trăim în epoca reclamei. Măgarii vor purta, poimâine, pe spinările lor inscripții, spunând că sunt răgușiți, fiindcă nu se servesc de cutare pastile contra răgușelii. Un curcan imens ne va vesti, pe ulițe, că își roșește creasta cu cutare „rouge" de buze... ...Și astfel, pasări și animale vor fi utilizate pentru reclamă. Câinele reclamă va ucide câinele apărător al căminului. Curcanil-reclamă va desființa curcanul pe varză. Actrițareclamă va nimici poezia actriței de pe scena. Veacul nostru e veacul reclamei. Tudor TeodorescU’Branîște