Curentul, martie 1929 (Anul 2, nr. 404-434)
1929-03-01 / nr. 404
-V~ ANUL II No. 404 * fern 3 PAGINI 3 CEI •• «Vi&r t.'V. ,iW»Vv >V; 4 i-r. A*:-'? ■ ■■. Secrete diplomatice Mult vor trebui să se mire generatiile viitorului, studiind reac- țiunile noastre împotriva războiului, când vor afla că nu am descoperit nici un alt mijloc mai eficace pentru înlăturarea conflictelor internationale decât diseaLficarea secretelor diplomatice. In dezorientarea victoriei, şi în pustiul garanţiilor de odihnă, naţiunile europene dornice de a decreta super-pacea in univers au eliminat din relaţiunile lor una din ulteltele cele mai eficace de forţă şi de intimidare a agresiunilor: secretul, taina mijloacelor de rezistenţă şi a alianţelor ocrotitoare, de care dispune un adversar în aparenţă mai slab. Şi au impus sistemul tratatelor înregistrate la birourile publice ale Ligii de la Geneva, şi îngrămădite într-o confuzie pe care nici cel mai mare om de Stat din Europa nu este astăzi capabil să o mai descurce. y In Olanda, — acum câteva zile, ^ — un ziar publica textul unui pretins tratat franco-belgian, ale cărui clauze au făcut senzativ în presa tuturor ţărilor occidentale : tumultul durează de aproape o săptămână, şi nu pare aproape de calmare. Opinia publică germană fierbe de indignare, la ideea unui pact rămas secret, în contra limpezilor şi imperativelor ,dispoziţiuni ale Covenantului, descoperind incompatibilitatea noului tratat cu spiritul de la Locarno, retrăeşte clasica oroare a unei încercuiri continentale, şi profită de ocazie pentru a reedita tiradele sfântului delir etnic. Guvernul olandez cere telegrafic lămuriri, cel englez se arată înmărmurit, cel belgian repetă desmintirile, iar cel francez susţine că totul nu este decât o grosieră înscenare germană. Şi comentariile se adaogă comentariilor, fără ca cineva să cerceteze dacă datina tainelor dijpl ortac*, tico* ©lojadatia practicata in cazul acesta, înseamnă intr adevăr un pas înapoi in asigurarea păeiL Nu este un secret pentru nimeni, — zece ani după semnarea păcii, — că tratatele din 1919 încep să polarizeze și să acumuleze împotriva lor aceleaşi „forţe de sentiment“ ca şi cele din 1815, — atât de execrate de noroade şi de istoricii romantici „Conştiinţa universală" şi „demnitatea raselor umane" au trecut în lagărul foştilor asupritori, — resemnaţi să lucreze ei de-acum la umplerea acestui nesăţios butoi al Danaide-L lor care se cheamă „principiul naţionalităţilor", împotriva „imobilismului" internaţional, preconizat de statele favorizate prin tratate, — naţiunile umilite sau desmembrate la armistiţiu premeditează noui recursuri la războiu, şi mijloacele alese de ambele tabere pentru înfăptuirea ţelurilor lor sunt aceleaşi: podurile, mai mult sau mai puţin mărturisite. Fiecare nou ministru de externe, după îndemnurile cutărui sau cutărui ambasador mai convingător, semnează in dreapta şi în stânga, fără a se mai întreba cum se vor comporta tratatele anterioare fată de nouile îndatoriri de asistentă sau de neutralitate stipulate prin pacturile cele noui. Epidemia pacturilor decorative a desorganizat într'atâta cancelariile europene, încât nu ar fi de loc straniu ca Statele să recurgă, într-o bună zi, din nou la sisteme coherente de alianţă secretă, anulându-şi tratatele înregistrate la Ligă cu aceeaşi desinvoltură cu care şi-au anulat moneda depreciată după inflaţii. Amatorii de diplomaţie publică şi de conferinţe internaţionale larg cinematografiate, nu vor sa înţeleagă nici in ruptul capului (uneori, nici în ruptul tratatelor), că ceea ce creează complicative diplomaţiei actuale este tocmai sistemul ei prea simplificator. Chiar publice (şi mai ales publice), pacturile riscă să repeadă noroadele unele asupra celorlalte, pentru că cu timpul ele tot sfârşesc prin a se trasforma în grupe de alianţe 48 vrăjmaşe. Înglobate în reţelele unor tratate proclamate „publice“, dar ale căror ochiuri şi reacţiuni nu le mai calculează astăzi nici marii specialişti ai politicii externe, Statele îşi regăsesc linia de conduită tot in tradiţionalele lor iredentisme, întărite sau nu prin tratate. Fie că sunt consemnate tratate. Fie că nu-s, fie că sunt recunoscute prin pacturi publice, sau garantate prin convenţiuni tăinuite, în momentul critic alianţele lor se realizează între Statele cu interese comune. Îşi închipue cineva, la Ministerul nostru de Externe, că în clipa unei consacraţiuni continentale, aşarzişii noştri „aliaţi“ vor consulta altceva afară de interesele lor imediate, înainte de a ne ajuta sau de a ne lăsa in voia soarta. . Respectul cuvântului dat, şi al semnăturii, joacă în istoria omenirii acelaş rol neinsemnat ca şi călătoriile miniştrilor de externe in istoria tratativelor diplomatice. Ceea ce este graiv, după semnarea unui tratat, nu este tăinuirea lui faţă de curiozităţile vecinilor, ci ignorarea lui de către conducătorii naţiunii pe care clauzele lui o angajează. Primejdios şi condamnabil ar fi fost, de pildă, gestul lui Ion Brătianu, dacă ar fi acceptat să semneze în 1915 un tratat secret cu Rusia fără consultarea Regelui şi a celorlalţi factori răspunzători, gest pe care recentele amintiri ale d-lui Diamandy îl socotesc retrospectiv posibil. Chiar atunci când nu cunoaşte precis stipulaţiunile tratatelor cari o leagă, o naţiune are dreptul să ştie în ce sistem general de alianţe este prinsă. Dar este pueril să credem că şansele de conflict sunt sporite prin faptul că adversarii ei, ignorându-i alianţele, neglijează precauţiunile şi prudenţa în provocări. Cel mai bun sfetnic de prudenţă şi de precauţiune rămâne tot teama ca nu cumva Statul provocat să poată opune, în ultimul moment, o alianţă pe care tratatele publice nu o arătau ca probabilă : secretul diplomatic rămâne şi astăzi un admirabil instrument de incertitudine internaţională, şi prin urmare de pace. Căci războiul nu a izbucnit niciodată decât din siguranţa victoriilor, dovedite prin calcule prealabile şi precise de efective şi scontate graţie asigurărilor deduse din tratate. Ion DimbtreaCu laţul, muzeu ce rumi laţul este oraş istoric. Deci abundă in mini. Huini de biserici, mini de palate, mini de cişmele şi rumi de oameni. Dar vechea capitala a Moldovei, pare atât de pasionată de această ruinomanie, încât pe lângă ruinele străbune, mai confecţionează altele proaspete. Orice edificiu public din Iaşi, este ruină din naştere. Palatul administrativ, a început a se dărâma de la un capăt înainte ca celălalt capăt să fie sfârşit. Teatrul Naţional năpârleşte de plafon în capul spectatorilor. Facultatea de Medicina, abia refăcută şi recepţionată, are aspectul celei mai splendide mini.Totul este romantic şi totul a devenit în Iaşi, prilej de elegie. Când cade un tavan, raportul trimis Bucureştilor, e plin de duioşenie şi de suspin. Delegatul însărcinat cu ancheta, dresează un raport tot atât de melancolic şi de îndurerat. Pe urmă aşteptarea ca orice aşteptare, se transformă în melancolie acuta, până ce cade şi restul tavanului, ca din nou să sosească un delegat expert, din nou să dreseze un raport şi din nou ieşenii sa se vaete, cu cele mai lirice accente. Aceasta durează de când Iaşul a căzut un rang de simplă urbe provincială, adică de vreo șaptezeci c ani. Dar de zece ani, se constată un progres. Un progres in ordinea de idei ieșeană, ceia ce se dură mi înainte întrun deceniu se surpă acum întro noapte, după cum Şi hăt frumosul din poveste creştea întro zi, cât alţi prunci întrun an. Există în momentul de faţă, două edificii publice, care vor eleveni mini integrale: Teatrul Naţional şi Facultatea de Medicină, mai sus pomenite, Teatrul Naţional, nici aşa nu prea isbutea să atragă spectatori, pentru piese de pe vremea turcilor, jucate ca pe vremea lui Papură- Vodă, cu actori contimporani lui Ion Vodă cel Cumplit. Acum, când mai există și primejdia tavanului mobil, stagiunea se poate închide fără nici o pagubă. Ba dimpotrivă, cu o economie bugetară, de lumină, încălzit şi afişaj. La Facultatea de Medicina, profesorii , studenţii, lucrează ca exploratorii polari, în blănuri şi cu căciuli. Lichidele sunt îngheţate în flacoane , culturile de microbi conservate prin congelare. Când un elev strănută se clatină toate ferestrele, când tuşeşte un profesor şi desprinde o felie de perete. Dacă din nefericire, ar strănuta şi tuşi profesorii şi elevii concomitent, totul sar dărâma până la pământ, în câteva clipe, ca să aştepte rezultatul unui raport peste câteva sute de ani. Căci doar întrun oraş istoric, elementul timp, nare nici o importanță. Clipele și veacurile, sunt tot atât, sub specie eternitatis. Cezar Petrescu MSIM" Cine sunt vinovaţii ? Intr'un articol „Viitorul“ se întreabă grav şi inchizitorial: Cine sunt vinovaţii?“, adică cine poartă răspunderea stărilor de lucruri din Basarabia, unde există o febră oarecum suspectă sau cel puţin care merită puţină atenţie. „Viitorul“ oficlosul partidului liberal, vrea să pună esclusiv in sarcina actualului guvern — cu o existenţă de abia trei luni — acela ce este de fapt consecinţa politicei dusă timp de zece ani in Basarabia. Şi Franţa are o problemă cu mult mai complicată, decât problema noilor privincii româneşti: Alsacia. Lesne de bănuit că nu a săvârşit politica franceză în Alsacia greşelile grave de care s‘au făcut vinovate mai toate guvernele româneşti faţă de Basarabia, totuş există ceia ce se numeşte „le malaise alsacien“. Asupra indispoziţiei Alsaciei s‘au scris o serie de volume, fără nici o pasiune politică de partid, dar cu o mare grijă naţională. S-au cercetat pricinile acelui „malaise alsacien“, cu o obiectivitate perfectă, cu o nobilă râvnă de adevăr ,fiecare căutând sâ lămurească elementele unei probleme, nu să înfăţişeze reţeta unui partid dintre ultimele studii asupra stărilor din Alsacia este şi volumul „Trois Crises“ de René Gibouin (autorul unui foarte substanţial studiu asupra filosofiei lui Bergson). Pentru a ilustra opacitatea de înţelegere a birocraţiei franceze, René Gibouin enunţară o serie de numiri anapoda în învăţământ, tocmai în Alsacia unde sentimentul religios este aşa de puternic. Citez: „Directoarea şcoalei normale protestante a tinerilor fete din Strasbourg este o catolică practicantă; directorul şcoalei normale catolice de băeţi din Colmar este un protestant. Şcoala normală catolică de fete din Sélestat a avut în fruntea ei câtva timp, o „liber cugetătoare militanta, care şi-a început cursul printr‘o lecţie consacrată „celor două mari istorice ale istoriei: Jeanne d‘Arc şi sfânta Tereza“. Iată elemente de ofensă provocatoare, create nu dintr‘o voinţă de a nemulţum Alsacia, ci din acea gravă necunoaştere, din uşurinţa mecanică a unei birocraţii învechite. O „liber cugetătoare“ furioasă ţinând cursuri la o şcoală normală catolică! E drept că la noi lipsesc asemenea studii de onestă obiectivitate, studii ferite de orice influenţă de partid şi răsărită dintr’o curată iubire pentru ţinutul dintre Prut şi Nistru. Ar fi fost, poate, bine venit un studiu de ansamblu organizat cu studenţii seminaru şi de sociologie al d-lui D. Gusti, tinerii cercetând cu metodă după un plan bine orânduit toate stările sociale din Basarabia. Ar fi fost un material informativ mult mai demn de crezare, decât toate rapoartele agenţilor de siguranţă, decât afirmaţiile alarmante sau liniştitoare ale politicianiilor. Pentru cel ce-ar voi să se orienteze asupra nevoilor Basarabiei, nu ar întâlni decât un haos de afirmaţii contradictorii. Şi acum să ne imaginăm cam ce măsuri anapoda. Inutil ofensatoare au luat adesea in Basarabia, guvernele româneşti, dacă o ţară cu mult superioară nouă cum e Franţa a putut acumula greşeli aşa de mari incât să se ajungă la acel „malaise alsacien“. „Viitorul“ se întreabă cu toată seriozitatea „Cine sunt vinovaţii“, tară ca o singură clipă, să simtă nevoia unui examen de conştiinţă, unei treceri in revistă a tuturor anilor de conducere neroedă a Basarabiei. Din zece ani — câţi sunt de la unire — partidul liberal a avut răspunderea politică aproape 7 ani, deci in tot acest timp dolofanul personaj Inculci a avut depline puteri, gospodărind după cum i-a fos pe plac Basarabia. De ce nu s‘a găsit nimeni in partidul liberal care să-l întrebe pe Incuiet cam ce isprăvi ii alcâtuesi titlurile de mândrie pentru ceia ce a isbutit sa realizeze în Basarabia? Am avut o administraţie nu proastă, ci pur şi simplu infamă, şi dementet o ştia prea bine, dar nu s-a gândit să pună o robustă oprelişte, nu a căutat să elimine râul, ci avem impresia că i-a cultivat ca pe un complice preţios. Nimeni nu s‘a gândit că acea administraţie păcătoasă, lipsită de Inteligenţă, de demnitate, die omenie reprezenta afirmaţia ideii de Stat românesc. S‘a tolerat, nu spunem s‘a încurajat, dar orice toleranţă înseamnă o îngăduinţă încurajatoare. La umbra unei justificate griji de ordine, au operat toate lepădăturile noastre admiinistrative. Ce a făcut faţă de răul crescând al administraţiei Barasabiei, reprezentantul autorizat, exponentul ponticei liberale, d. Incutet? Cum a reacţionat ? Cum a stăvilit puhoiul răului? A cătat şi-şi hrănească clientela politică — oricând şi oriunde pacostea unei politici de afirmaţii naţionale — să-şi întărească bine cadrele prin toleranţă. In locul elementelor active şi oneste, partidele şi-au pulit în basarabia, toţi răii cu mâna activă. Cine sunt vinovaţii? Fără deosebire de partid, toţi cei ce-au avut răspunderea Basarabiei dela 1918 incoace. Că faţă de nemulţumirea populaţiei faţă de metodele neruşinate ale unei administraţii de căpătuială, faţă de criza ecoiontică şi faţă de criza religioasă (a cărei gravitate nu o pot pricepe indiferentii in materie de credin(ă), propaganda bolşevică a început să activeze, nimeni nu poate rămâne uimit. E firească utilizare a unei cântecuri favorabile oricărei agitaţii ararhice. Dacă cerem o atenție încordată şi măsuri eliminatorii pentru fermenţii agitaţiilor comuniste, .iu înseamnă că uităm permanentatului ce favorizează propaganda evoluţionară. Cine sunt vinovaţii? Toţi cel ece ani de politică a partidelor în Basarabia. Pamfil Şeicaru „.„Avereştii au rădăcini înfipte în mult mai multe straturi ale pământului Basarabiei decât Sterii". • (D. General AVERESCU în „ÎNDREPTAREA") TARANUL BASARABEAN! Se vede că din pricina buruienilor astea. Cronica muzicală Cântecul popular (SCRISOARE CĂTRE UN MECENA ÎNCHIPUIT) de CONST. BRAILOIU Mult stimate domn, Fiţi încredinţat că nu m'am hotărît să vă tulbur liniştea decât numai după îndelungi şi chinuitoare chibzuiri. Am învăţat din mica mea copilărie că discreţiunea este muma virtuţilor, mai vârtos decât prudenţa. Şi cu toate că încă din vremea — depărtată şi ea — a adolescentei mi-am dat bine seamă că acest principiu educativ face parte din arsenalul unui Pestalozzi cu totul demodat, totuşi încă nu m-am putut desbăra cu desăvârşire de obsesia axiomelor materne. Ertaţi-mi asemenea mărturisiri de natură intimă: ele vă vor lămuri — împreună cu cele de mai jos — şovăirile mele suspomenite. Vă vor dovedi — îmi place s-o cred — că numai însemnătatea deosebită a celor ce am sâ vă spun şi încrederea mea deplină în mintea dv. luminată şi in sufletul dv. plin de tinereţe şi dărnicie rri-au pus în cele din urmă, cum se zice, condeiul în mână. Nu mă îndoesc că strigând din toată puterea plămânilor: „Ajutor!“ voi fi auzit de acela căruia Zeii — într'una din puţinele lor clipe de inspiraţie — i-au hărăzit totodată şi gânduri înalte, şi puterea de a te înfăptui. îisă este fără îndoială cunoscut, prea stimate domn, că în ţinuturile locuite de Români a dăinuit până in zilele noastre o muzică populară a cărei belşug, a cărei originalitate a uimit, de un veac încoace, de tot străinii care au cercetat aceste ţinuturi şi ne uimeşte asemenea pe zi ce trece mai mult şi pe noi înşine. Românul, prea stimate domn, e născut muzicant. Şi muzica Românului, a Românului rural înţeleg, stă cu cinste alături cu a celor mai muzicale popoare. Viaţa sătească de la noi e plină de cântece, cântă mama legănând copilul, cântă ciobanul, cântă copii în nopţile sfinte din iarnă. Se cântă la nunţi când gătesc mireasa şi când bărbieresc ginerele; se cântă la înmormântare când cel plecat dintre vii îşi părăseşte casa şi când îl coboară în pământ. Nu mai vorbesc de jocuri, sunt prea multe; ţăranii joacă sute şi mii, mai toate necunoscute, mai toate necercetate. Mă pot lipsi de disertaţii: preţul acestei avuţii îl înţelegeţi, prea stimate domn, mai bine decât oricine. Şi tot astfel aţi înţeles de minune că irosirea ei ar însemna pentru noi toţi câţi suntem, o pierdere grea: odată cu muzica noastră populară ni s‘ar răpi o dovadă hotărâtoare a personalităţii noastre etnice. Şi iată că această pierdere o vom suferi. O vom suferi negreşit şi o vom suferi curând. Poporul nostru n‘a încetat încă de a cânta cântecele sale, dar va înceta neîntârziat. Operile de artă minunate din care s‘a exprimat sufletul lui deosebit de oricare altul nu puteau înflori — vă vor spune-o sociologii — decât într-o viaţă rurală închisă, relativ statornică. Ele sunt rodul — oricât cuvântul ar supăra pe liberpansiştii progresişti ai momentului — unei civilzaţii originale, de sine stătătoare, ferită de neastâmpărul social al oraşelor. Nu încape îndoială: dacă în semi-Belgia de eri şi în quasi-Belgia de azi arta populară şi-a mai aflat şi-şi mai află pe alocurea condiţiunile de trai, în Belgia pe scurt (curat Belgia!) de mâine nu şi le va mai afla. Ţi-o spune acasă bunul simt. Ţi-o dovedeşte — vai, cât de puternici — verificarea ipotezelor pe teren. Să luăm o pildă. Vorbeau de cântecele nuntii, cântece anume meni.Continuare în vag. il-ai __Vineri 1 Martie IS29 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA: BUL. EUSABETA No. 8 TELEFON 312/29; 364/39 ADMINISTRAŢIA: STR. SĂRINDAR No. 22 TELEFON 375/28.rf ■■' ^.s^urrffT. mmmmmmmm '* ABONAMENTE! ! Lei 700 pe an. Lei 350 pe 6 luni. Lei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate: Lei 1700 un an; Lei 850 pe 6 luni; Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei linii Salvarea cooperaţiei Un specialist, căruia un profan ii cerea o definiţie cuprinzătoare şi precisă asupra cooperaţiei la noi, îi răspundea: nu mâ mai pricep.... ştiu însă, in mod vag, că e un gen de excrocherie rurală ! Rolul nostru nu e să producem o definiţie mai ştiinţifică. Nici să delimităm exagerarea, de realităţile cuprinse în butada specialistului mucalit. Se ştie însă, de către toţi forestierii, de pildă, din ţară, că cel mai legal şi mai practic mijloc de a obţine de la minister o pădure spre exploatare, este de a o exige în numele unei cooperative săteşti. Legea şi sentimentalismul de stat curent, conferă unor asemenea operaţiuni un particular caracter de onestitate şi naţionalism. Forestierul nostru, care se pricepe de minune cum să taie şi să desfacă o pădure, pentru care preţ scump oferă, s-a deprins, silit de pravila făţarnică şi sentimentală, să o obţină, pe maiieftin, prin mijlocirea unei cooperative, fie preexistente, fie creiate ad-hoc., Diferenţa de preţ la drumul înfundat al buzunarilor conducătorilor de cooperativă, cum e de altfel, firesc. Pentru că oamenii au fost scoşi de la treburile lor şi constituiţi in cooperativă sătească , au fost purtaţi deci câteva zile pe drumuri, pentru desăvârşirea formelor legale. Iar oalele sparte, le plăteşte, in cele din urmă, publicul consumator, când e vorba de lemne de loc şi de construcţie , sau le plăteşte însuşi statul, când îşi recuiupară pădurea sub formă de traverse pentru căile ferate. Regimul durează dela1903. S-a întâmplat, (şi ne menţinem în acelaş forestier domeniu) ca o pădure să rămână neexploatată, după douâ-trei licitaţii zadarnice1 şi după infructoase pertractări cu cea mai proximă cooperativă. Asta însemna că, „afacerea“ nu a fost socotită, destul de execident, ca să acopere laolaltă atât câştigul negustorilor sau al societăţilor forestiere, cât şi bacşişul cuvenit sfântului mujik înjghebat economiceşte după regulile cooperaţiei. Atunci, pădurea se acorda, prin bună învoială, particularului destul de îndrăzneţ şi de generos ca să se aventureze. Plana, însă, asupra sa, în tot timpul exploatării, o neprecisă acuzaţie de a fi uzurpat un drept, de a fi smuls un privilegiu. Căci sanctificarea tuturor întreprinderilor în legătură cu avuţiile statului, nu se realizează decât prin implicarea, oficial s’ar spune, prin mijlocirea şi participarea cooperativei săteşti. Ei, şi numai ei, i se cuvine, în rândul întâi, valorificarea comorilor statului, în condiţiuni de favoare. Exemplul acesta luminează, credem, toate cazurile et ab uno, — cum zicea tata Aenea, — disce omnes... Venirea naţional-ţărăniştilor la putere, trebuia, după unii să înteţească până la exasperare acest sistem. Ar fi fost, de altfel, în continuarea firească a demagogiei care i se reproşează: traducerea ei în fapt. Iată însă, că d.. Hăducanu, teoreticianul cooperaţiei, a pregătit un proiect de lege prin care se recreiază întregul nostru sistem cooperatist. Nu un proiect politic, sau demagogic, ci unul ştiinţific. Atât de sincer şi de aprofundat încât,ca şi la legea comercializărilor a d-lui Madgearu) liberalii şi-au dat obişnuitul strigăt de alarmă: se distruge cooperaţia ! Şi nu se distruge nimic. Şi să adârnicesc numai, posibilităţile de camuflaj. Se urmăreşte creiarea unui sistem de cooperare, efectivă şi reală. Cooperativele nu vor mai fi paravane sau panopticumuri de după cari să opereze marii antreprenori in complicitate cu mandarinii vremii. D. Răducanu, întrun innerview dat ziarului „Dreptatea“, explică în ce constă reforma cooperației. Aceasta nu intră în cadrul unui articol fugitiv. Ceea ce este sigur însă e că nimic nu e mai nefundat decât obiecţiunea opoziţiei că se aduce un proiect improvizat. Competinţa indiscutabilă a d-lui Răducanu, (minte, de altfel, împodobita cu darurile filosofiei şi ale literaturii) prezintă, în chestiunea cooperaţiei, fructul unor studii atente de zece ani, studii atente de zece ani. Precizarea şi redresarea cooperaţiei, cu garanţiile de competenţă şi de posibilităţi de acţiune, e menită apoi să risipească neliniştile capitalului străin. Cu exagerările inerente depărtării, acesta vedea trecându-se averi fabuloase în mâinile inculte sau venale ale cooperativelor așa cum le instala,seră, în plină nebuloză, liberalii. I. Vitrea «»■"" —...—— spinffi radicale Am auzit că se refac căile ferate, N am auzit-o de eri, alaltăeri, ci de. ani de zile o citim prin ziare şi manifeste electorale, o ascultăm în Parlament şi iu întrunirile publice, ne-o clamează doctrinari încruntaţi în grave conferinţe la Atenieu sau ne-o şoptesc cu atere conspirative economiştii expeditivi din cafenele. C. F. R.-ul se reface, trebuie să se refacă, este condiţie fireşte sine qua non pentru readucerea la viaţă a economiei noastre naţionale, asfixiată de sălbatica şi prelunga îmbrăţişare a d-lui Vintilă Brătianu. Intre timp, s’au refăcut foarte mulţi înalţi funcţionari şi foarte mulţi furnizori ai căilor ferate. s’ au adus experţi, cari au elaborat programe mai ’vâsle sau mai restrânse, după cum probabil erau mai bine sau mai modest retribuiţi; dar toate aceste onorabile straduuiţi sau izbit neîncetat in ultimul deceniu, de acea dificultate, ce afectează astăzi în chip quasi unanim întreaga Românie Mare: lipsa de bani. Ei, iată ca o sa avem şi bani! Deunăzi sa anunţat prin presa că mai multe zeci de milioane dolari din împrumutul extern, sunt afectate aceleiaşi refaceri a căilor ferate!... Concomitent cu această îmbucurătoare ştire a apărut însă şi una cam stranie, deşi tot cu fond vesel, cică pentru — evident — refacerea traficului, direcţia generală a căilor ferate a suprimat treizeci şi două de trenuri de călători. Fiindcă, până să apuce să se refacă, trenurile noastre au trecut prin greua criză a gerului cumplit din astă iarnă, şi se ştie—din lunga şi dureroasă experienţă a celora pe care destinul crud îi mână pe vreme urâtă în vagoanele cefereului — că locomotivele noastre gingaşe sunt foarte sensibile la intemperii. Din această pricină, trenurile au mers greu pe frig; unele au şi îngheţat de tot. Direcţia căilor ferate se găsea în faţa unei probleme noui şi complicate: repunerea tot în circulaţie. Pentru a simplifica lucrurile, a recurs la o soluţie radicală: a suprimat trenurile. Nemaiexistând trenuri, nu se vor mai găsi nici răuvoitori, care să susţină că trenurile merg prost. Şi toată lumea va să fie mulţumită, ce puţin mai mulţumită decât pt vremea când caile ferate se mărgineau să suprime călători. Soluţia aceasta — atât de fericită — a suprimării îşi poate găsi insă o vasta aplicabilitate în toate ramurile de activitate, patronate ori controlate de Stat. Câteva exemple practice ne vor lumina această teorie de guvernământ. Există mii şi mii de săteni înfometaţi, a căror ajutoare amarăşte zilele comisiei de aprovizionare; ei bine, să fie suprimaţi şi problema e lichidată!... Protestează lumea împotriva tratamentului neomenos, la care sunt supuşi orfanii de război, să se suprime orfanii, şi — evident — orice motiv de indignare va înceta să existe. Avuţiile Statului sunt prost exploatate, dau deficite şi comercializarea lor constituie un permanent măr al discordiei între partide , să fie suprimate toate, să fie înecate nunele iar uzinele, aş vârbile în aer, cu dinamită, şi iată cum încă o problemăterioasă şi-ar căpăta soluţia radicală şi definitivă. Hotărât lucru, iddea originală a direcţiunii căilor tepite de a reface traficul prin suprimirea trenurilor, deschide perspetive foarte interesante politicei de reconstrucţii în Stat ! Victor Rodan