Curierul Foaea Intereselor Generale, 1876 (Anul 3, nr. 1-50)
1876-05-30 / nr. 42
Anul al IV-lea Nro. 42 Prectul Abonamentelor IN IAȘI, pe anu 20.fr.-Pe semestru 10 fr. Pe trimestru 5 fr. In DISTRICTE, pe an 24 fr —Pe sem. 12 fr Pe trim. 6, fr. Pentru Austria 30 fr.—Italia 40—Franța 40 INSERȚIUNI ȘI RECLAME rândul 60 bani SCIRI LOCALE , 1 fr. Epistole nefranctate nu se primescu. Unu Mr. 30 bani. lassi Dominica 30 Mai. 19 Î6. FOAEA INTERESELOR GENERALE Proprietar și Administrator TIJ. B ALASSAN ■ ml«» * mm. SEPXAMAIWEI Apare Joia si Dominica. Predurile Aj&UjttemrHor PAGINA 1. 50 b. Pag. III 30 b. Pag. IV 20 b Pentru FRANCIA, se primesc anunciuri Ia Adam, Negotiant—commissionnaire Careffour de la Croix Rouge 2. Paris. Pentru AUSTRIA și GERMANIA la D. Fillipp Löbicie- Reichsratsplatz Nr. 2 și la D. Rudolf Mor- Sellerstätte Nr. 2. Wien la D. Verdlika. Biurou centralii de anunciuri Wien, VI. Bürgerspitalgasse 26. Pentru ANGLIA la D. Eugen Micoud Londra 81 in Fleet Street E. 0 Manuscrisele nepublicate svar arde Unu Mr- 30 bani. 'XKAffitas. JLn. lamy' CONVENIRI NEA COMERCIALA dintre România și Austro-Ungaria, împreună cu anexele ce o însoțescu, ști care in curând se va pune 'n aplicație, se află de vi uzare la administrație a acestei foi. Discursul lui Victor Hugo in favorea amnistiei. (Urmare și fine.) Astfelu, e un mare act de făcut, și nu l’ați face d-v.! Astfel, primul as ce ați face de suveranitatea d-v., ar fi uă abdicare ! Astfel veniți, eșiți din națiune, aveți în d-v. chiar, maestatea poporului, aveți de la el acest mandat august: a stinge urele, a închide ranele, a liniști animele, a întemeia pacea pe clemență; și ați călca d-v. acest mandatu și v’ați coborî de la înălțimile unde v’a așezat încrederea publică, și cea d’ântăiu grijă a d-v. ar fi de a supune puterea superioră puterii inferiore și, în acestă dureroisă chestiune care are trebuință d’uă vastă silință națională, a renunda în numele Rațiunii la a totputernicia națiunii! Ce felul Aveți se v’abateți în momentul când s’acceptă tot de la dv.! Ce felul acest suprem drept de abolițiune n’aveți se’l esercitați în contra resbelului civile! Ce felu! 1830 a avut amnistia sa, Convențiunea. Adunarea constituantă de la 1789 și-a avut amnistia și precum Enric IV a amnistiat Liga, Hoche a amnistiat Vendea, și d-v. ați desminți aceste tradițiuni venerabile ! Și prin micime și frică ați îndeplini tote aceste mărimi din istoria nostră! Lăsând se asiste tote amintirile sfășiitore, tote orele, tote amărăciunile, ați substitui un especiate fără eficacitate politică, nă lungă și contestabilă muncă de grații parțiale, misericordia semănată de favoritism, uă obscură revizuire a procesului periculos pentru respectul legal datorit lucrului judecat, uă semă de fapte bune quasi-regale, mai multu sau mai puținu mici, acestui lucru imens și superb, patria deschizând braciele fiilor sei și Zi" când : Intorceți-vă toți! am uitat! Nu ! nu ! nu! n’abdicați! D-lor, s’aveți credință în d-v. Curajul, intrepiditatea și clemența sunt celu mai frumos spectacol ce se pote da omenilor. Dar aici clemența nu e imprudință; clemența e înțelepciunea, clemența e sfirșitulu orelor și mânielor; clemența e desarmarea viitorului. D-lor, aceea ce datoriți Franciei, ceea ce Francia acceptă de la dv., e viitorul potolit. Mila și blândeța suntu bune miiloce de guvernare. A pune legea morale d’asupra legii politice e singurul miilocu d’a supune totdeuna revoluțiunile civilisațiunii. A zice ómenilor: fiți buni, ea le zice fiți drepți. După mari încercări, trebue se le urmeze mari exemple. Un agravare de catastrofe se rescumpără și se compenseză printr’uă mărire de dreptate și de înțelepciune. Se profită cu de calamitățile publice pentru a adauge un adevăr la spiritul omenesc, și ce adevăr mai mare decât acesta: a erta, a vindeca! Votați amnistia. In sfirșit, gândiți-ve la acesta: Amnistiele nu se înlătură. Dacă votați amnistia, cestiunea e închisă; dacă respingeți amnistia, cestiunea începe. Ași voi se me opresc aci, dar obiecțiunile se obstină. Le aud. Ce felu! se amnestiăm tot ? Da! Ce felu, nu numai delictele politice, ci și delictele ordinare! țic, da! și mi se răspunde: Nici vă dată! D-lor, răspunsul meu va fi scurt și acesta va fi cel din urmă al meu cuvânt. Voiu să pun sub ochi uă pagină de istoriă; și dv. veți conchide. (Mișcare,o tăcere profundă.) Acum douăzeci și cinci de ani, un om se rădica contra unei națiuni. Intr’uă Zi a lui Decembre, său, ca se zicemu mai bine, într’uă nópte, acest om, însărcinat a apăra ș’a păzi republica, cea de gât, o trânteșce la pământ și o ucide, atentat care e cea mai mare crimă din istoriă. (Pră bine în estrema stângă.) In jurul acestui atentat, căci orice crimă are ca punt de rezem alte crime, acest om și complicii săi comitău nenumărate delicte de drept comun. Lăsați se trăcă istoria ! Furt: 25 milione împrumutate forțat de la banca; corupțiunea funcționarilor, comisari de poliție, deveniți făcători-de-rele, arestați represintanți inviolabili; tocmătă militară, corupțiunea armatei; soldați îndopați cu aur împinși la revoltă în contra guvernului regulat; ofensă magistraturei: judecători alungați de pe scaunele lor de către caporali; distrugerea edificiilor: palatul Adunării derîmat, otelul Salandrouze bombardat și mitraliat; assasinat: Baudin ucis, Dussoules ucis, un copil de șapte ani ucis pe strada Tiquetonne, bulevardul Montmartre acoperitu de cadavre; mai târziu, căci acestă imensă crimă acoperi Francia, Martin Bidaură împușcat, împușcat de două ori. Charlet, Chasse și Cuisinier asasinați prin ghilotină în piada publică. Și apoi, autorul acestor atentate era unu recidivistu; și pentru a mă mărgini la delictele de drept comun, el se ’ncercase deja a comite un omor : la Bolonia a tras cu pistolul într’un oficial din armată, căpitanul Col- Puggelier. Dloru, faptulu ce amintescu, monstruosul faptu din Decembre, nu fu numai uă crimă politică, fură crimă de drept comun; sub privirea istoriei, el se descompune astfelu: Furt cu mâna armată, corupțiune, tocmială, isgonirea magistraților, derîmarea edificiilor, asasinat. S’adaug, contra cui fu comisă acestă crimă? contra unui popor. Și’n profitul cui? în profitul unui om. (Pré bine, pré bine! în estrema stângă.) Douăzeci de ani apoi, uă altă comoțiune, evenimentulu ale cărei urmări vă ocupă astăzi, a scuduit Parisul. Parisul, după un sinistru asalt de cinci luni, are acele friguri pătrunzetore pe cari omenii de resbel le numesc frigurile asediului. Parisul, acest admirabile Paris, eșta dintr’un lung asediu, susținut cu stoicism: suferise fumea, frigul, închisorea, căci un oraș asediat e un oraș în închisore; suferise bătaia de tote zilele, bombardarea, mitraliarea, dar scăpase, nu Francia, ci ceea ce pate e mai mult ca Francia: onorea Franciei (pre bine); el era sângerând și mulțumit. Inamicul pute să’l facă a sângera, Francesii nu mai putea să’lu rânască; îl răniră; i-se retrase titlul de capitala Franciei; Parisul nu mai fu capitală... decât a lumii. Atunci primulu dintre orașe vor să fie cel puținu egale celui din urmă cătun, Parisul vor să fiă vă comună. (Rumori la drepta.) D’aci vă mâniă, d’aci un conflict. Nu credeți că caut aci a ’ndulci ceva. Da— și n’am acceptat Ziua de azi ca s’o die, înțelegeți bine ?—da, assasinatul generalilor. Lecomte și Clement Thomas este uă crimă, cum și assasinatul lui Baudin și al lui Dussoures era uă crimă; da, incendiarea Tuilerielor ș’a oțelului orașului este uă crimă, cum și derîmarea salei Adunării naționale este uă crimă; da, omorulu ostașilor este uă crimă, cumu este uă crimă și omorul trecătorilor pe bulevard (pré bine aplause în estrema stângă): da, acestea sunt crime; și dacă se unesce și circumstanța că cineva e lipsit de dreptate și are în spate’i, spre exemplu, lovitura de pistol a căpitanului Col Puggelier, cașul e încă mai gravu; acord tot ș’adaug: ceea ce e adevăratu d’uă parte e adevăratu și de cealaltă parte. (Pro bine în estrema stângă.) Suntu două grupe de fapte separate prin unu intervalu de douăzeci de ani, faptul lui 2 Decembre și faptul lui 18 Martie. Aceste două fapte să lumineze unul printr’altul; aceste două fapte, amândoue politice, deși cu cauze absolut diferite, conțin și unul și altul ceea ce numiți delicte comune. Acesta stabilit, examinez. Mă pun în facia, justiției. Pentru aceleași delicte e evidente că justiția ar fi fost aceeași; sau, dacă ea a fostu inegală în hotărîrile sale, aru fi considerat două parte că uă poporațiune ce fu eroică în facia inamicului, trebuia se se ascepte la orecare cruțări, că după tóte crimele de pedepsit era faptul orecăror omeni, nu al poporului Parisului, și că ’n fine, dacă cineva examina însăși causa conflictului, Parisul ave de sigur drepturi la autonomie, ca și Atena care se numia Acropole, ca și Roma care se numia Urbe, ca și Londra care se numia Cetate; justiția ar fi considerata d’altă parte pănă la ce punte abominabilă cursa unui parvenit quasi princiar, care asasineza ca se domnască; și, cântărind d’uă parte dreptul, d’alta usurparea, justiția și-ar fi reservat totă indulging pentru poporațiunea disperată și cuprinsă de friguri, și tótă severitatea’ pentru miserabilele principe aventuriar, îmbuibat și nesățios, care după Elyseu voi Louvrul și care dând cu pumnalulu în Republică, dete cu el și ’n propriu’i jurământ. (Pre bine în estrema stângă.) D-lor, ascultați răspunsul istoriei: la spânzurătorea de la Satorg. Numea, 18 984 condamnați la deportațiune simplă și’n arest, la muncă silnică, la cinci mii leghe departe de patriă, âcă în ce chipu justiția a isbitit pe 18 Martie, și cât pentru crima lui 2 Decembre, ce a făcut justiția? justiția i-a prestat jurământul. (Sensațiune.) Mă mărginesc la faptele judiciare; ași pute să constat și altele mai de plânsu încă, dar mă opresc. Da, acesta e reale, gropi, gropi mari au fostu săpate aci și ’n Caledonia; de la fatalul an 1871 lungi strigăte de agoniă se amestecă în feluri de pace ce făcu starea de asediu ; un copil de douăzeci de ani, condamnat la morte pentru un articol de ziar, și-a avut drept grația munca silnică, și cu tote acestea fu esecutat de nostalgie la cinci mii leghe departe de mama-sea; osîndele au fost și sunt absolute; sunt președinți de tribunale militare cari interzic advocaților de a pronuncia cuvintele de indulgință și liniștire. Zilele acestea uă sentință asbia după cinci ani, un lucrător declarat onest și muncitor de toți mărturii, și lu condamna la deportațiune într’uă forță- FOILETON I. MARI A SPANIOLA séu VICTIMA UNUI CĂLUGĂR. (Urmare). Un gemăt aprope neauzit, asemine cu ultimul suspin al unui murind, venise întrerumpă aceste crude reflecțiuni. Era vocea unuia din copii sei cari cere pâne. — Pâne!... pâne! replicară ei toți de-vă-dată auzind acel ântei strigăt; dar aceste sunete erau atât de slabe, atât de leșinate, încât le-ar fi luat cine-va drept cele de pe urmă a vieței. — O! copii mei! striga Anselm, mâne vă voi da pâne. Și acel om atât de brav, atât de plin de onore, se decise a bate a doua zli la tote ușele spre a cere pâne pentru copii sei, îndată ce apăruțiUfU Anselm chiăma pe fiica sa și-i ordonă din nou se înapoiască imprudentului june banii ce primise de la el. Vai! deja ea’l iubia cu pasiune, iar’ a-și pute închipui ca ar fi capabil de uă faptă rea... Cu tote aceste, la ordinul formal al tatălui seu, Maria pleca capul și se dispună a-l asculta, când zgomotul unor lovituri de foc repetate, sosind la intervale scurte, și amestecat cu nișce vociferări sălbatice a mulțimei, atrase atențiunea tuturor acestor nenorociți. Anselm face parte din miliția cetățănescă de la crearea ei. Auzind loviturile de foc, el Z^e Măriei: — Nu mai părăsi casa. Ingrijesce-te de frații tei, de surorile tele și de mama ta. Și’și puse tunica de uniformă și bonetul de poliție, își lua patronașul și pușca, și apoi, după ce’și îmbrățiașă familia, dispăru răpede. Bieta văduvă și nenorociții sei copii, plini de spaimă, și de groză, căzură’n genunchi d’inaintea unei imagine sânte. CAPITUL III. Holera. Pe când virtuosa familie a muncitorului, un genunchi d’inaintea Sântei imagine, cere cu ardere Providenței se nu abandoneze pe bravul Anselm, scene neauzite de sânge, de desolare și de morte, se preparau in nenorocita capitală a Spaniei. Dintre tote relele care au întristat natura umană, cel mai grozav, cel mai înfricoșat, acel care pretutindeni a causat cele mai mari pustieri, este fâr’ înducială boia grozavă cunoscută sub numele de holeră morb asiatic. Acest flagel pustietor, a cărui întindere, în câmpiele arzătore a Asiei, a fost aceăși ca și in climatele de ghiană a Nordului, a năvălit pământul cu un egală violență în tote anotimpurile, far’ a face grație nici unei clase, nici unei condițiuni, nici unui sex, făcând steril zelul celor mai dibaci profesori a stiinței medicale. Deja, de mai multe zile, câteva cozuri ușore a acestei bule crude se manifestase’n Madrid, dar ele erau atât de rare încât n’ajunsese încă la cunoscința maselor poporului. Pe lângă acesta, fiindca în asemine împrejurări prudența cere cea mai mare îngrijire din partea autorităților, și fiind câ mulțimea atribue întotdeauna aceste accidente grozave la alte cause, ar fi zis cineva cu chiar personele cele mai luminate, pentru a se asigura, își facea ilușii spre a nu crede în existența inspăimântătorei calamități. Am spus deja ca în ziua când Maria se dusese’și vândă canariul, strada in care se făcu bâlciul presenta un val imens de popor vesel și pasionat, care, după obiceiu, trebuia se’și prelungescá plăcerile sale sgomotase pân’ la miezul nopții. Contrast grozav cu două ore mai tărziu, totă acea veselie, acea animație, acea viață, acel amor... făcuseră loc unui cimitir lugubru!... Abia se pute găsi un casă unde să nu se plângă pe vreun mort. Acele plânsete se confundau cu gemetele murinzilor, cu strigătele de desperare a orfanului și a văduvei, cu cântul apios miniștrilor altarului, și cu sunetul ciocanului lucrătorilor cari improvisau sicrie. Acel flagel se întinse la aceeși oră mai in tote stradele principale a Madridului, și groza cuprinzând îndată tóte spiritele, numele victimelor crescu într’uă proporțiune neauzită. Poporul, cutriera stradele, trăsăturele figurei sale cadaverice anunțau spaima ce făcuse-i sară inima. Preoții, ducând ultimele sacremente, umblau cu cea mai mare răpesiune; printr’uă disposițiune forte ’nțelapta, clopotele erau mute, și nu s’audia clopoțelul funebru care de ordinaru însocesce sântul viatic la murinZi ; spectacolele lugubre ce oferiau stradele și piețele erau vai destul pentru a consterna tot orașul. Se vedeu în tóte părțile nășele, cară mortuare, încărcate, nu cu două sau trei cadavre, ci cu tancuri cu victime pe care le abandonau cu sutele la porțile și în interiorul bisericilor. Aceste pustieri a bulei omucide cuprinseră de spaimă tóte spiritele și oferiră omenilor desfrânați, bandiților cari de ordinar se ascund in capitalele cele mari, și mai ales în Madrid, unde, după declarațiunea făcută in plin parlament de câtre un deputat al națiunei, secretar al șefului politic, există mai mult deuă sută case ce sunt în raport cu bande de hoți; oferiră: Zicem, acestor nelegiuiți dă ocasiune favorabilă de a-și esersa infama profesiune... furtul și asasinatul. Dar aici, trebue ca acei cari numesc glota maseli oneste dedate la muncă și la virtute și care formeze adevăratul poporul spaniol, se se ferască bine de a confunda pe acest popor, de atâte ori eroic, cu bandele de hoți și de asasini de care vorbirăm. Omul care-și deda juneta, forția, viața sa întrega unei munci din care abia scote cu ce se susție uă esistență ostenită, când are înainte-i atâte alte miiloce pentru a se înbogăți în sinul plăcerilor și a trândăviei, duuă dovadă necontestabilă câ virtutea e atât de înrădăcinată în sufletul seu, încât nu este cu putință ca el să părăsască cărărușa onorei. Poporul sărac, dar onest; poporul sărac, dar industrios; poporul sărac care, prin ostenelele, sudorile, talentul și aplicațiunea sa constantă, create bogății din care nu culege decât uă părticică miserabilă, neîndestulătore nici chiar pentru trebuințele sale cele mai neapărate... acel popor eroic se uită cu răbdare la omenii împodobiți cu pene care’l insultă, care’l pradă în orgiele lor scandalose, în ospețele lor bețivesci, în bancheturile lor lucșoase, în trăsurele lor trase de nisce cai înhămați cu aur și acoperiți cu pene bogate, asverlind astfel cu mâna plină fructul laborei penibile a nenorocitului muncitor... Dar totul își are marginele sele pate ca Ziua esplației nu este depărtată! In oposiție cu virtuțile eminente a poporului muncitoru, au fostu întotdeuna ’n Spania abuzurile aristocratice, ipocrisia monacală și depravațiunea inimicilor muncei. Iată cele d’ântăiuisoare a tuturor relelor, a tuturor vidlelor, a tuturor crimelor care tulbură repausul public. (Va urma).