Cuvântul Liber, ianuarie 2012 (Anul 24, nr. 1-19)

2012-01-13 / nr. 9

r Un oaspete drag Dragostea plină de râvnă pentru Biserica lui Hristos, manifestată de Arhipăstorul nostru de Mureş şi Alba Iulia, înalt Prea Sfinţitul Dr. Irineu Pop, este determinantul prezenţei sale în Târgu-Mureş, duminică, 15 ianuarie 2012, când va oficia slujba Sfintei Liturghii în Catedrala „înălţarea Domnului" din municipiu. Prezenţa înalt Prea Sfinţiei Sale în urbea noastră este un deosebit prilej de bucurie duhovnicească, ce ne întăreşte în credinţa cea adevărată şi, totodată, e dătătoare de speranţă, pentru că ne ajută să biruim încercările acestor zile, oricât de grele ar fi, îi suntem recunoscători Păstorului nostru sufletesc, pentru darul pe care ni l-a făcut la acest început de an, de a fi prezent în mijlocul nostru. îi aducem, pe această cale, şi noi, preoţi şi credincioşi, prinosul recunoştinţei şi al dragostei noastre, rugând pe Bunul Dumnezeu să-i dăruiască sănătate deplină, ani mulţi de slujire şi dăruire jertfelnică, spre slava Preasfintei Treimi şi spre mântuirea noastră. Pe această cale, iubiţi credincioşi şi credincioase, dragi fraţi şi surori întru Domnul, cu aleasă bucurie duhovnicească vă invităm, în ziua de duminică, 15 ianuarie 2012, la Sfânta Liturghie Arhierească, în Catedrala Mare din Târgu Mureş, începând cu ora 9. Cu aceasta ocazie, întâistătătorul nostru va la Târgu-Mureş hirotoni întru preot pe viitorul paroh de la Parohia Merişor, protopopiatul Mureş. Ce mai putem spune? Amin! Pr. GHEORGHE ŞINCAN, protopop CUVÂNTUL VINERI, 13 IANUARIE 2012 ROMÂNII ŞI ATNOSIIL (II) „Munte Athos, Munte Sfânt,/ Al doilea Rai pe pământ!/ Pentru cele minunate! frumuseţi nearătate ! aş alcătui cântare,/ Dar nu cred să fie-n stare! vreo minte omenească/ sau vreo limbă să grăiască./ Moare pe buzele mele/ fără destulă putere.// Munte Athos, Munte Sfânt,/ Rai îngeresc pe pământ.../ Mântuirea fraţilor, / Odihna monahilor/ Grădiniţa florilor, / Crâng privighetorilor” (poem arhaic athonit). Oricât de mult s-ar fi mirat filosoful Kant de fascinanta boltă cerească, în fond efemeră, creştinul autentic ştie că va veni vremea neştiută când voinţa Domnului va transfigura Cosmosul întreg sub strălucirea de nedescris a venirii Sale triumfale... Atunci, în faţa Lui, a Marelui Judecător, neamurile, în sfârşit dumirite şi înfricoşate, nici nu vor mai considera învierea morţilor ca o minune, căci ce vor vedea cu ochii lor îi va amuţi, aşa încât până şi ultimul gând ce acum îl sfidează pe Creator se va supune străfulgerat de ruşine... Atunci, când şi cea mai adâncă taină a sufletului va fi dată în vileag, şansa de a scăpa din chinurile nesfârşite ale iadului constă în toată milostivirea simţită, gândită, rostită şi înfăptuită în viaţa trăită aici, pe pământ... Atunci, în balanţa Stăpânului a toate, se va cântări cu câtă credinţă, nădejde şi dragoste L-am văzut pe Domnul în semeni, înaintând şi mai vârtos pe calea cea largă care duce la pieire, strivit de un râs ce deconspiră tocmai golul interior şi iminenta scrâşnire a dinţilor în veşnicie, omul contemporan uită de cea mai importantă menire a sa: grija de suflet... Tot mai mult, suflarea lui Dumnezeu se răscoleşte în noi şi ne facem că nu îi auzim zbuciumul ce ne cheamă la mântuire... înstrăinându-ne astfel de noi înşine, renunţăm benevol la sacralitate... Aruncăm miezul şi muşcăm din coajă! Nu însă aşa au făcut strămoşii noştri, în frunte cu cam mai de vază domnitori... Cât de mari exemple în credinţă au fost martirul Constantin Brâncoveanu şi călugărul Alexandru Lăpuşneanu (tuns în monahism sub numele de Pahomie)... sau Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, ale căror mame, călugăriţe, au ştiut să-i educe în duhul etern neclintitei noastre Ortodoxii, i-a învăţat din pruncie cum să-i pomenească în rugăciune pe cei cunoscuţi, să pună o lumânare pentru iertarea şi mântuirea celorlalţi, să facă miluiri cu inimă bună... Nu degeaba cel mai mare duhovnic al Bisericii, părintele Ilie Cleopa, vorbea cu glas înalt, tunător, despre credinţa vitejilor domni ai istoriei neamului românesc: „Cel ce conducea ţara avea mamă călugăriţă şi frate călugăr. Aşa trebuie să murim! Au cunoscut că totul este deşertăciune. Da, erau adevăraţi domni. Oricât ar fi, viaţa asta este umbră şi vis! Este o scurtă trecere! Dar eu când mor, mă duc la o viaţă care nu are sfârşit! Cine are să se roage pentru mine?". Aşa cugetau înaintaşii. Ai văzut că toţi îşi făceau câte o mănăstire şi mormânt în mănăstire? Fericiţi şi de trei ori fericiţi au fost domnii noştri ortodocşi: Ştefan cel Mare şi Sfânt, /a Putna; Ieremia Movi/ă şi Gheorghe Movi/ă, /a Suceviţa; Petru Rareş, /a Probota; Lăpuşneanu, la Slatina; Alexandru ce/ Bun, /a Bistriţa; Mircea ce/ Bătrân, /a Cozia. Ai auzit unde era inima /or? Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. Pentru aceea au făcut ei mănăstiri, ca să fie pomeniţi sute de ani l a Sfânta Liturghie. Ştefan ce/ Mare n-a fost baptist! Mircea cel Bătrân n-a fost evanghelist sau adventist! Alexandru cel Bun n-a fost martorul lui Cehova, nebunii ăştia care au ieşit acum? Nicio sectă nu exista în ţara noastră pe atunci. Aceştia-s draci care vin cu aceste credinţe din străinătate, plătiţi de masoni, să ne strice dreapta credinţă şi originea noastră şi rădăcina noastră de popor ortodox. Ce spune Efrem Sirul?,,Cu omul eretic să nu vorbeşti, în casă să nu-l primeşti, la masă să nu stai cu dânsul, bună ziua să nu-i dai. Aceştia sunt înaintemergătorii lui Antihrist. Că Mântuitorul a spus la Efeseni, prin Apostolul Pavel: Biserica este trupul lui Hristos, iar cap al Bisericii este Hristos. Fiecare sector care s-a despărţit de Biserică s-a despărţit de Hristos. Este om al satanei". Dragostea marilor noştri domnitori, întru măreţia credinţei ce te ajută să mergi pe valurile mării şi să mărturiseşti aşteptarea învierii morţilor, s-a răsfrânt şi în afara graniţelor, înspre bastionul Ortodoxiei - Athosul monahal. De altfel, în dipticele de acolo sunt înscrise numele lor tocmai spre a fi pomenite până la sfârşitul lumii. Binefacerile vrednicilor domnitori şi ale altor demnitari din istoria românilor, străini cu totul a se considera pe sine ca liberi-cugetători, sunt expresia celui mai important lucru ce izvorăşte din credinţă: grija de suflet... De sufletul tău şi al celor din jur, căci această grijă continuă şi după ce conducem pe cineva drag la mormânt. O astfel de sfântă grijă este singurul lucru relevant când vom da socoteală în faţa lui Hristos, în clipa înfricoşătoarei Sale Judecăţi... Prof. COSTEL NEACŞU^ . . . . , - K T -: •; ·';■$: -4-' · . .' • V . ■■› uT1'.›-* STIMAŢI Nu uitaţi să vă reînnoiţi abonamentul CITITORI! la cotidianul „Cuvântul liber”! O DOUĂZECI ŞI DOI DE ANI PIERDUŢI! » . La 22 de ani de la prăbuşirea comunismului, bucuria de a fi scăpat de un regim nedrept a cedat treptat, lăsând locul unui dezgust faţă de ipocrizia celor care s-au succedat pe meterezele puterii, pasând, de la unul la altul, vina pentru înlăturarea profesioniştilor din funcţiile de conducere şi înlocuirea lor cu mediocrii de partid. Pentru aceştia, prioritatea o reprezentau interesele proprii, nu interesele generale, dezgustul faţă de prestaţiile lor (consumate în perfide jocuri politice, dublate de setea de înnavuţire rapidă) transformându-se, încetul cu încetul, într-o dezamăgire generală, punând sub semnul întrebării până şi idealurile Revoluţiei, revoluţie în cârca căreia se încearcă să se arunce vina pentru dezastrul actual, de către CĂŢEII DE SERVICIU, aflaţi în slujba nesimţirii politice. Poate tocmai de aceea, somnul naţiunii (sau al raţiunii?) a început să nască nostalgii totalitare şi, aceasta, în mod paradoxal, în singura ţară care a condamnat comunismul, ca ilegitim şi criminal. Nemulţumiţi de prezentul tulbure, cei mulţi (sărăciţi şi cu iluziile spulberate) au fost tentaţi să privească în trecut, încât fostul dictator comunist să fie perceput ca un bun conducător, iar ideologia comunistă să aibă, încă, o capacitate de atracţie considerabilă, rezultatul unui recent sondaj de opinie fiind îngrijorător pentru toţi cei care mai cred în valorile democraţiei şi ale statului de drept, pentru cei care au trăit dureros vitregiile regimului comunist şi pentru cei care s-au jertfit, în decembrie 1989, pentru răsturnarea unei puteri care ne-a torturat ideologic, vreme de aproape cinci decenii. Trăim astăzi, după 22 de ani de tranziţie haotică, orbecăind, într-un stat (ţara,încă, căutându-se pe sine) în care preşedintele a condamnat oficial comunismul, partidul său, aflat la putere, s-a declarat, în repetate rânduri, ca singur exponent credibil al ideologiei anticomuniste, dar apucăturile dictatoriale sunt mai evidente ca oricând. Pledând retoric pentru adoptarea Legii Lustraţiei şi mizând perfid pe declaraţiile emfatice anticomuniste, PDL şi colegii săi din coaliţie au ajuns la putere, dar acţiunile lor s-au dovedit, de fiecare dată, opusul promisiunilor din campania electorală. Din păcate, deşi comunismul s-a prăbuşit, cei care au creat şi au perpetuat sistemul de abjectă înfeudare ideologică nu au dispărut, ci s-au „recalificat" pentru capitalismul ce a luat locul fostului regim. Unii dintre ei au obţinut chiar certificate de revoluţionar, devenind peste noapte anticomunişti declaraţi. Tot astfel, mulţi dintre cei care au tras în manifestanţi (în acel decembrie însângerat) au fost ulterior decoraţi şi avansaţi pentru „merite deosebite" în lupta cu aşa-zişii „ terorişti". Deşi teroriştii nu au apărut niciodată, iar diversioniştii din armată au fost ascunşi în spatele aşa-ziselor secrete de stat, avansările au curs pe bandă rulantă, locotenenţi sau căpitani din timpul revoluţiei formând astăzi, probabil, cel mai numeros corp de generali pe număr de soldaţi din întreaga Europă, în detrimentul ofiţerilor cu experienţă, înlăturaţi unul câte unul. Şi culmea impertinenţei, de victimele comunismului, ca regim de teroare inimaginabilă pentru tânăra generaţie, nu mai vrea să ştie nimeni, peste dosarele Revoluţiei s-a aşternut praful, iar dezinteresul autorităţilor pentru aflarea adevărului a atins apogeul. Au trecut 22 de ani de la Revoluţie, singura scăldată, din belşug, în sânge din toate ţările fost comuniste. Multe s-au schimbat multe se vor schimba şi, probabil, multe vor rămâne, dar durerea că ceva s-a stricat iremediabil, în alcătuirea noastră interioară, va dăinui încă mult timp. Am ajuns să ni se pară firesc ca preşedintele să intervină în actul de justiţie, ba chiar să şi avem impresia că datoria noastră cetăţenească este, şi-i cerem, imperativ, să o facă, dar ne indignăm, ipocrit acuzând „practici staliniste", atunci când o comisie parlamentară îşi permite (pentru că legea i-o permite), să ancheteze activitatea unui ministru (incompetent sau corupt ori amândouă la un loc). Este, de aceea, de-a dreptul dureros ca mulţi, foarte mulţi dintre adulatorii domnului preşedinte (unii chiar intelectuali de vază) să vadă în subiectivul nostru reprezentant al statului (UNSEF) un eminent om politic, providenţial pentru poporul pe care-l reprezintă (popor parţial adormit în adulare), după istovitoare plecăciuni în a-i săruta pulpana hainei. De 22 de ani, aşteptăm ajutorul lui Dumnezeu şi ne întrebăm, cu neruşinare, de ce ne-a părăsit, dar rămânem în continuare fascinaţi de promisiunile şi zâmbetele lui Iuda, ori de câte ori acesta îşi schimbă faţa sau numele, şi ne distrăm când lachei politici desfiinţează, sistematic, pe cei care mai au curajul să spună adevărul. A sosit, aşadar, momentul să ne privim curajos în oglindă şi să recunoaştem, bărbăteşte, că ne plac lichelele, ne plac execuţiile rapide în piaţa publică, ne plac idolii de mucava, gesturile teatrale, declaraţiile retorice perfide şi hâhâiturile de măscărici ale celor care ne-au condus sau care ne conduc spre buza prăpăstiei. AUREL VUŢĂ VASILE FĂRCAŞ SORIN MOLDOVAN ŞANDOR MAROSSZEKI P.S. Am tăcut, complice, ori ne-am distrat copios, la atacarea şi slăbirea tuturor instituţiilor Statului şi, probabil, aşa vom face şi acum, când unul dintre cele mai eficiente servicii de urgenţă din Europa (SMURD), singurul lucru care merge bine în această ţară şi pentru care s-a muncit aproape 20 de ani, este atacat, cu neruşinare, din toate părţile, pentru a i se lua şi bruma de bani pe care-i primeşte, în favoarea celor care nu se mai satură cu tunurile, prin care s-au îmbogăţit, peste noapte.