Cuvîntul Nou, octombrie 1970 (Anul 3, nr. 146-162)

1970-10-25 / nr. 157

Pag. 2 CADRAN CULTURAL PREMIILE COMITETULUI DE STAT PENTRU CULTURĂ ŞI ARTĂ pentru cele mai valoroase lucrări social-politice şi literare apărute în cinstea semicentenarului P.C.R. împlinirea a 50 de ani de la făurirea Partidului Comunist­ Ro­mân, eveniment de excepţională însemnătate în viaţa poporului, este întîmpinată de scriitorii din patria noastră cu deosebit elan creator. Manifestindu-şi puterni­cul ataşament faţă de politica par­tidului, conducător încercat al luptei revoluţionare şi al construc­ţiei socialiste, alături de toţi oa­menii muncii, scriitorii îşi dovedesc dragostea şi simţul responsabili­tăţii sociale, publicînd lucrări care oglindesc semnificaţiile profunde ale marii sărbători. Pentru a marca modul în care se va concretiza efortul creator în cărţi, Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă instituie decer­narea de premii pentru cele mai bune lucrări literare şi social-po­litice, scrise în limba română şi in limbile naţionalităţilor conlo­cuitoare, care reflectă la o înaltă ţinută ideologică şi artistică viaţa, năzuinţele şi lupta eroică a po­porului­ şi înfăţişează grandioasa frescă a patriei socialiste. Vor fi premiate lucrări literare şi social-politice publicate în pri­ma ediţie în perioada 1 ianuarie — 1 mai 1971. Se vor acorda următoarele pre­mii : Pentru volumele de proză (ro­mane, nuvele, schiţe, reportaje) care dezbat convingător, cu forţă epică, lupta comuniştilor în anii ilegalităţii, problematica societăţii socialiste, dialectica vieţii contem­porane, procesul de formare şi dezvoltare al relaţiilor sociale, în­­tr-o largă cuprindere a orizontului spiritual al omului contemporan, contribuind la educarea comple­xă, comunistă, a cetăţenilor patriei noastre . Premiul I — 25.01­0 lei. Premiul II — 20.000 lei. Premiul III — 15.000 lei. Menţiune — 6.000 lei. Pentru volumele de poezie axa­te pe teme majore, relevând bo­găţia sufletească, idealurile, aspi­raţiile, frămîntările creatoare ale omului societăţii noastre, dimen­siunile sociale ale existenţei lui : Premiul I — 20.000 lei.­ Premiul II — 15.000 lei. Premiul III — 10.000 lei. Menţiune — 5.000 Iei Pentru volumele de critică şi istorie literară, care tratează din­tr-o perspectivă originală aspecte esenţiale ale literaturii române în sinteze pe probleme, genuri, ten­dinţe estetice, personalităţi confi­­gurînd imagini caracteristice ale fenomenului literar contemporan şi afirmînd viabilitatea esteticii marxist-feniniste în dialog des­chis cu diverse concepţii ideologice şi estetice idealiste : Premiul I — 12.000 lei. Premiul II — 8.000 lei. Premiul III — 5.000 lei. Menţiune — 4.000 lei. Pentru cartea social-politică, care înfăţişează aspecte din istoria P.C.R. tradiţiile de luptă ale clasei muncitoare, studiază liniile fundamentale ale construcţiei so­cialiste, transformările profunde care se produc în societatea noas­tră, tratează probleme de Polito­logie, sociologie şi etică legate ne­mijlocit de experienţa partidului nostru . Premiul I — 25.000 lei. Premiul II — 20.000 lei. Premiul III — 15.000 lei. Menţiune — 6.000 lei. De asemenea, se va acorda un premiu special, de 15 000 lei, pen­tru cea mai valoroasă carte de artă oglindind bogăţia de aspecte ale procesului de profunde trans­formări înfăptuite în anii socialis­mului. Lista premiilor acordate va fi publicată în presă şi difuzată prin radio. LINIŞTE­­ ADÂNCA Pe profesorul Eugen Demeter, directorul căminului cultural din comuna Valea Crişului, l-am în­­tilnit la Arcuş. Pentru că la că­minul cultural din Arcuş nu era anunţată nici o acţiune culturală, doar filmul „Marele şarpe“, am luat-o spre centrul de comună, di­rect peste cîmp. Şi era o dumini­că frumoasă şi blinda, ba Valea Crişului, la căminul cultural o li­nişte adîncă. Şi nu ştiu pentru ce, am avut o strîngere de inimă ; regretam ceva, dar nu ştiam mo­mentan ce. Dar, privind oamenii întoreîndu-se de pe ogoare, m-am gîndit la ei, la acţiunile care ar trebui organizate pe măsura pre­ferinţelor lor. Da. Activităţi cultural-artistice sistematice, bine planificate, mă­car simbăta seara şi duminica. Faptul că rulează un film aproa­pe zilnic, nu poate suplini prezen­ţa unui spectacol al formaţiilor ar­tistice, un spectacol de teatru, o întilnire cu brigada artistică de agitaţie etc. Oamenii sunt dornici de cultură, iar cultura la rîndul ei are nevoie de o ambianţă atră­gătoare, de activişti plini de ini­ţiativă, cu mare perspicacitate şi putere de selecţie. La Valea Crişului există un club al tineretului. Dar cum există ? Iată o problemă la care di­rectorul ne-a mărturisit sincer şi deschis ! „întîmpinăm multe greu­tăţi în respectarea programului de activităţi şi, mai ales, în organiza­rea lui“. Are eficienţă acest club al tine­retului ? Sau e un local de întîl­­niri întîmplătoare, în clipele , de , răgaz ? Trebuie să aibă — dar în primul rînd e nevoie de un­­ plan bine stabilit, cit mai variat şi cit mai atractiv. Numai în fe­lul acesta ar veni în ajutorul lo­calnicilor, ar umple unele „go­luri“ din viaţa lor, culturală. La căminul cultural din Valea Crişu­lui şi din satele aparţinătoare se depun eforturi colective pentru a se menţine­ o atmosferă de lucru în domeniul cultural-artistic. Cele patru formaţii de teatru de amatori au un repertoriu bogat, s-au pre­zentat în cadrul fazei de masă la Festivalul „I.L. Caragiale“ (în vară), au făcut deplasări cu piese­le : „Peţitul“ şi „Pasărea cîntă­­toare“ la Ilieni, Ghidfalău, Ozun, Reci etc., iar cea a tinerilor va par­ticipa la faza judeţeană. Dar de atunci ? De atunci, se manifestă o stagnare prelungită de inacti­vitate. îmi dă dreptate tovarăşul direc­tor şi răsfoim în continuare pla­nuri de măsuri privind intensi­ficarea muncii politice, cultural-edu­cative de masă pe perioada de iarnă. In domeniul popularizării în rîn­­durile sătenilor a politicii interne şi externe a partidului şi statului nostru, în antrenarea cetăţenilor la diferitele forme de învăţămînt ideologic, în crearea unei opinii de masă pentru determinarea u­­nei participări conştiente a tuturor forţelor din comună, de înfăptuirea sarcinilor economice prin expuneri şi conferinţe, pen­tru îmbogăţirea activităţii de edu­caţie politică a tineretului etc. s-au realizat lucruri frumoase, demne de reţinut. Dar, aşa cum afirma tovarăşul director „tre­buie urmărită îndeaproape eficien­ţa lor instructiv-educativă , acasă, la locul de muncă, în Societate. In activitatea echipelor de dan­suri, de asemenea avem destul de multe goluri şi necazuri, mai ales cu cea de la Calnic. .. pe cale de dispariţie. Tot la Calnic dorim să reactivizăm brigada artistică de agitaţie, să cerem un sprijin susţinut instructorilor de la Valea Crişului, Danes Rozalia şi Kozma Maria. Acţiunile formaţiei de fan­fară şi a orchestrei de muzică u­­şoară sunt sporadice, legate de a­­numite aniversări, de invitaţii.“ Kovács Elisabeta, Crainic Ghi­­zela fac din formaţia de pă­puşi o prezenţă vie la Valea Cri­­şu­lui, cu piesele : „Punguţa cu doi bani“, „Capra cu trei iezi“. Dar cele de la Calnic şi Arcuş sunt aproape inexistente. Ele trebuie a­­jutate în alegerea repertoriului, îr„ confecţionarea păpuşilor şi a decorurilor“. — Se vorbea cîndva de o for- Editura „Minerva“ a început publicarea e­­diţiei critice a operelor lui Liviu Rebreanu, proiectată în 20 de volume cuprinzînd nu­velele (primele trei volume), romanele, dra­maturgia, publicistica. Pînă acum au apărut numai primele patru volume : vol.I­I, însu­­mînd nuvelele publicate în Transilvania. (1 noiembrie 1908 — 1 mai 1909), înainte de ve­­nirea în vechiul regat, însoţite, în addenda, de schiţele şi povestirile inedite, scrise în ace­eaşi perioadă (Glasul inimii, Ofilire, Răfuiala, Marcsi, ciclul Szamárlétra — Scara măgari­lor, Hruba), vol. II, avînd în sumar creaţia nu­velistică tipărită după sosirea la Bucureşti, începînd cu prima colaborare din Convorbiri critice (25 octombrie 1909), continuînd cu scrierile publicate în periodice pînă în anul 1919 inclusiv (preluate în culegeri şi volume diverse : Cîntecul iubirii, Proştii, Culcuşul, Golanii, Dintele, Nevasta, Ocrotitorul, Măr­turisire, Strămutarea, Vrăjmaşii, Cearta, Idilă de la ţară, Talerii, Cuceritorul, Cerşetorul, Hora morţii, Bibi, Norocul, Soacra sfintului Petru, Pozna, A murit o remieie, Catastrofa, Cîntecul lebedei, Cuibul visurilor) şi sfîrşind cu unele pagini inedite (Pantofii galbeni, Oa­­m­enii, Pungaşul, Tainele iubirii) ; vol. III de­butează cu povestirea Calvarul (1919), conti­nuînd cu nuvele din volumele apărute între 1920—1936 (Iţic Ştrul, dezertor, Ghinionul, Fiara, Omul mic şi oamenii mari, La urma urmelor, Cumpăna dreptăţii, Dincolo), adău­gind pe cele tipărite exclusiv în periodice în­tre 1912—1939 (Zevzecul, Idilă de la ţară, Ba­roneasa, Cinema, Războiul (însemnările u­­nui sublocotenent), Vremuri războinice, O scenă, Puia, Divorţul, „Int­iul gropar“, Um­bre, Alibi) şi prelucrările publicate sau ine­dite (Dumnezeu, Cupeul fermeced, Venus, Ţă­ranul şi coasa, Barba, Sfîrşitul, Familia mis­terioasă, Ana Maria) , vol. IV reproduce tex­tul integral al romanului Ion. Primele trei vo­lume apar sub îngrijirea lui Niculae Gheran şi Nicolae Liu, avînd un studiu introductiv semnat de prof. univ. Al. Piru, în fond o con­densată monografie a acestei mari creaţii, în­deplinind un rol adecvat în prezentarea edi­ţiei integrale. Romanul Ion, de la a cărei primă apariţie s-au împlinit anul acesta 50 de ani, se publi­că numai în îngrijirea editorială a lui Nicu­lae Gheran (text ales şi stabilit, note, comen­tarii şi variante editoriale), beneficiind de con­cursul Valeriei Dumitrescu pentru addenda şi variantele manuscrise. Aparatul filologic bogat al acestei ediţii (mai sărac din punct de vedere istorico-lite­­rar) dă şi impresia de laborator literar anali­tic (informativ) de strîngere a izvoarelor, ceea ce nu e de loc puţin, fără să ne ofere co­mentarii estetice, nici măcar minime. Notele şi comentariile ediţiei se restring la un uni­vers filologic, lăsînd altora sarcinile istorico­­literare de fond ; editorii concep ediţia ca o suită exactă de texte în primul rînd. Notele de istorie literară şi cele bibliografice fixea­ză raportul temporal dintre scriitor şi public, notele şi comentariile asupra variantelor (a­cestea din urmă bine reprezentate), contri­buie la o schimbare a opiniei curente despre stilul lui Rebreanu şi chiar despre modalită­ţile de creaţie implicate acestei opere. Prin modificările de ordin lexical pe care scriito­rul le operează la tipărire, de la revistă la re­vistă şi chiar de la ediţie la ediţie, modificări care privesc totuşi expresia, Rebreanu poate fi considerat prozatorul român ,care-şi lucrea­ză şi prelucrează textul cu o voinţă ce ţine aproape de obiectivitatea stihiilor, cu ceva din eroziunile naturii, cu ceva din efortul unor destine antice, fără cea mai elementară ca­­lofilie. In transformările pe care le operează, cuvintele sunt cîntărite ca nişte adevărate ma­teriale, cu structură de rocă, iar relaţia din­tre ele urmează legile unei construcţii ; efec­tele dramatice ale acţiunii sunt rezultatul a­­cestei obiectivări stilistice remarcabile. Fără nici o adeziune impresionistă, scriitorul cau­tă expresia cea mai exactă, cea mai autenti­că, cea mai fidelă din punct de vedere psiho­logic, nu cea mai frumoasă. Acest lung şir de modificări a dus totuşi la purificarea estetică a stilului, la eliminarea cacofoniilor, a regio­nalismelor, a topicei de tip germanic prezen­tă în lucrările de debut, operaţii ce privesc în acest context anticalofil, totuşi forma. Stu­diul variantelor (atît de bogate) relevă aceas­tă imensă dorinţă permanentă de perfecţio­nare, această erupţie de lave foarte terestre, devenite prin organizare aproape nişte roci banale, totul fiind construcţia la care parti­cipă. Reiese din comentariile ediţiei că, pentru Rebreanu, munca zilnică la masa de scris era o obligaţie ce ţinea de o anumită etică, dar mai ales de meşteşug, de exerciţiu, iar fami­liarizarea dusă pînă la halucinaţie cu perso­najele căpăta aproape forme obiective, ele circulau în jurul lui şi vorbeau, propulsînd de undeva o realitate. Mai mult decit romanele (pe care le-a şi rescris uneori, cazul Ion), nuvelele ne relevă munca pe text ; mai mult ca în oricare parte a operei se ilustrează aici ideile din interviul pe care Rebreanu îl dădea prin 1929 şi care viza deschis acest fenomen de laborator : „Nu frumosul, o născocire orpenească interesează în artă ci pulsaţia vieţii. Cînd ai reuşit să în­chizi în cuvinte cîteva clipe de viaţă adevă­rată, ai realizat o operă mai preţioasă decit toate frazele frumoase din lume“. Arta în­seamnă pentru el „pulsaţie de oameni şi de viaţă“. Citite şi raportate la ecoul lor critic, nuve­lele lui Rebreanu, inegale şi uneori nereali­zate, fac o altă impresie astăzi decit la apa­riţie, deoarece se dovedesc a fi în parte schi­ţele marilor sale romane. Comparată cu nu­velistica epocii, proza­­ scurtă a lui Rebreanu, şi nu numai cea scurtă, evită lirismul exce­siv al contemporanilor. Tudor Vianu îi recu­noştea încă din 1921 acest caracter cînd scria: „Faţă de romantismul naţionalist al momen­tului, L. Rebreanu apare un pozitivist“. (Via­ţa Românească XIII, 1921, nr. 1, p. 25). Ro­manele sunt scrise (textele o dovedesc din plin) într-o limbă în care scriitorul a folosit căutările din nuvele, adevărată etapă de stu­diu, de detaliu, a marilor construcţii de mai tîrziu. Romanele nu mai pun atîtea probleme tex­­tologice, au mai puţine variante, unele nici una. In volumul al IV-lea, după textul inte­gral al romanului Ion se adaugă variantele manuscrise (Ruşinea, Boanghina, Zestrea), ca­ietul de creaţie al romanului (conspecte, nu­me de personaje, localităţi, dealuri, ape etc.), fragmente din jurnale şi mărturisiri, varian­tele editoriale etc., însumînd cca. 150 de pa­gini, o adevărată monografie critică, edito­rială desigur, a cărţii. Serviciu editorial dar şi documentar, ediţia critică — Rebreanu ne introduce aproape material în epoca redactă­rii romanului. Publicarea unor documente biografice insolite, de o autenticitate indiscu­tabilă, sparge cadrele comode ale biografiei romancierului, în coordonatele lor cunoscute pînă acum. Nici „mărturisirile“ proprii, nici amintirile Puiei Rebreanu, nici ale altora, nu cuprindeau adevărul întreg ci numai o legen­dă verosimilă şi comodă pentru istoria lite­rară. Motivele pentru care Rebreanu vine la Bucureşti ţin de alte raţiuni şi, cu toată ex­­traliteralitatea lor, acele întîmplări legate de o gestiune întîmplătoare pe care o avea în funcţia sa de ofiţer în armata austro-ungară (gestiune ca şi Cervantes !) creează destinul unui mare scriitor. Jurnalul de creaţie al­ romanului Ion, pu­blicat în addenda, ne dovedeşte că Rebreanu gîndea arhitectonic în epica sa — vorbim de o arhitectură a acţiunii — privind, aproape structuralist, fiecare detaliu prin fizica şi chiar metafizica întregului. Publicate în suită, operele lui Rebreanu îşi revelează, nu coincidenţele tematice, ci mai ales pe cele conflictuale, îşi expun dramele, cele mai puternice, mai pivotante, alese din lumea rurală. Cîteva jaloane, în Ofilire, o ţă­rancă tînără, săracă, Saveta, e sedusă şi apoi părăsită de feciorul preotului din sat, student. Saveta ispăşeşte pedeapsa înnecîndu-se în rîu. în Răfuiala, Toma Lotru se însoară cu Rafila, o fată orfană şi săracă, crescută mai mult din mila satului. După însurătoare Toma nu poate uita că Rafila iubise înainte pe Tănase Ursu, un flăcău tare chipeş şi sărac, ce aminteşte de Ion al Clanetaşului. Pentru că Rafila e me­reu tristă, soţul bănuieşte că nu l-a uitat pe Tănase şi întîlnindu-l la o nuntă îl omoară, în toate găsim exerciţiile pentru Ion. Nuvelele inspirate de realităţile crude ale războiului (Hora morţii, Catastrofa, Iţic Ştrul, dezertor) ne introduc în Pădurea spinzuraţi­lor. Dacă editorii lui Rebreanu ar fi adăugat la fiecare volum alte volume subsidiare de do­cumente şi extrase critice, în genul ediţiei monumentale consacrate de Perpessicius lui Eminescu sau în genul ediţiei poeziei lui Ion Barbu în interpretarea de virtuozitate şi gust rafinat a lui Romulus Vulpescu, ar fi creat nişte tomuri colosale la care ar trebui să se ajungă cîndva în istoria viitoare a ediţiilor noastre critice. La noi volumele de documente se publică separat, dintr-o nevoie de clarita­te şi de accesibilitate documentară. In cazul lui Rebreanu o asemenea editare exegetică ar fi atins proporţiile tomurilor eminesciene şi ar fi solicitat eforturile şi competenţa unor oameni sacrificaţi unei ediţii. Gîndind un a­­semenea monument de ediţie critică nu le a­­ducem o imputare editorilor de azi ai lui Re­breanu care au făcut atît de mult în descope­rirea prozatorului nostru cel mai mare, dar sugerăm un deziderat ce ţine de un ideal, din fericire tangibil. EMIL MANU REtNTlLNIRE CU LIVIU REBREANU — Marginalii la ediţia critică — CUVÎNTUL NOU VASILE ARTEN­IE Mi-e­­dia-n inimă Mi-e ţara-n inimă, pocal fierbinte, şi inima mi-e ţară, — cîntec plin cu drumurile şi aducerile-aminte din vechiul negru pînă spre senin. O, da, seninul ţării urcă spre lumini, şi urcă vălurindu-se în soare, şi urcă-n gesturi crescute din fîntîni, şi urcă spre-mplinire viitoare. E azi o rădăcină-a împlinirii care vine, un imn al mîinilor care ne iscă pîine, izbind în timp, crescîndu-se din sine din azi, prielnic ne răsare mîine. Ni-e mîine dragoste, şi cîntec, şi alean, din mîine făurindu-ne tăria, ne împlinim prin tine, cald şi drag liman, tu mamă țară, inimă, tu România. inaţie de cor la Arcuş. Mai ştiţi ceva de ea, tovarăşe director? — A îmbătrânit de tot. Direc­torul căminului, cultural de la Arcuş nu se preocupă îndeajuns de problemele culturale — deci... trebuie întinerit cu orice preţ a­­cest cor. Pe cînd ? O dată preci­să ? Nu se ştie. Avem doar promi­siunile lui Eugen Demeter, care nu-i prea de mult timp în funcţia de director. Dar se spune despre dînsul că e­­ un om energic, un bun organizator, apropiat de oa­meni. Credem şi o să credem şi mai mult, cînd vom auzi glasul dezlănţuit al corului din Arcuş, cînd la Calnic „se va rupe scena“ sub bătăile de picior ale dansa­torilor, cînd tot aici va începe iar alerta păpuşilor, cînd liniştea căminelor culturale nu va mai fi la ea „acasă“,­­ nici simbăta nici duminica. Perioada de iarnă cere intr-ade­văr o intensificare sporită a tutu­ror acţiunilor cultural-educative. Oamenii vor fi mai mult pe la casele lor, vor avea mai mult timp pentru activităţile culturale de masă. Planul pentru aniversarea semicentenarului partidului tre­buie urmărit pas cu pas, acţiune cu acţiune, iar tematica : ,„Poe­ţii cîntă patria şi partidul“, „Eroi au­ fost, eroi vor fi“, „Din inimă te slăvim, partid“ etc. — bine pre­gătită de oameni cu înaltă cali­ficare şi răspundere cetăţenească. Şi ca aceste acţiuni, să fie şi mai atractive, căminul cultural din Valea Crişului trebuie pus la punct, zugrăvit în exterior (ca şi cel de la Arcuş), să arate ca o adevărată instituţie de cultură. Cei aproape 500­1 de locuitori ai comunei, trebuie să vadă in că­minele culturale o casă minunată, atractivă, cea de-a două casă a lor. I. MARGINEANU Carol Denes Grafică File de cronica EXEMPLUL LUI IOSIF VULCAN Anul viitor se va împlini un se­col de cînd la adunarea festivă a Societăţii Kisfaludy, de fapt o academie de prestigiu a literatu­rii maghiare, înconjurat de o deo­sebită stimă, a luat cuvîntul cel mai tînăr membru al societăţii, care şi-a început­­ alocuţiunea cu următoarele cuvinte : „La invitaţia acestui cerc literar distins, în ca­litatea mea de modest slujitor al literelor româneşti şi în acest for singurul lor reprezentant, cu greu aş fi putut alege o temă mai potrivită decit poezia naţiunii căreia îi aparţin". Acest om tînăr — de abia îm­plinise treizeci de ani — ale cărui calităţi de scriitor, traducător şi publicist erau bine cunoscute — se numea Iosif Vulcan. Societatea Kisfaludy, înfiinţată in anul 1836, în amintirea poetului şi dramaturgului clasic Kisfaludy Ká­roly, a jucat un rol hotărîtor în dezvoltarea literaturii maghiare din secolul trecut. Membrii Societăţii, al căror nu­măr era fixat p­rin regulament la 20, mai tîrziu la '40, se alegeau după criterii estetice şi etice deosebit de severe. In fruntea Societăţii s-au aflat scriitori care au jucat un rol deosebit în istoria literaturii, crea­tori de mare talent, oameni neîn­duplecaţi în crezul, lor de libertate, umanism şi progres social. Este vorba despre criticii de un necon­testat prestigiu Toldy Ferenc şi Er­délyi János,­­ romancierii Jósika Miklós, Eötvös József, unul dintre distinşii poeţi ai­­secolului — Vörös­­marthy Mihály. ’ Societatea Kisfaludy a depus o muncă prodigioasă pe tărîm edito­rial şi a avut mari merite în orga­nizarea unor concursuri, mulţumită cărora literatura maghiară s-a im­­­bogăţit cu opere de o valoare ne­pieritoare. E suficient, cred, să a­­mintesc aici doar de un singur exemplu : un astfel de concurs l-a ajutat pe Arany Jănos, pină atunci anonim notar la primăria din Va­­lonta, să se ridice cu poemul său „Toldi“ — tălmăcit, în zilele noastre cu o deosebită măestrie de Eugen Jebeleanu — în rîndul celor mai apreciaţi poeţi ai epocii. Alegerea lui Iosif Vulcan ca mem­bru al Societăţii, a încununat acti­vitatea acestuia ca neobosit tradu­cător al literaturii româneşti şi mai ales al cîntecelor populare româ­neşti in limba maghiară ; a însem­nat o recunoaştere unanimă a efor­tului depus de editorul revistei „Fa­milia“, pentru strîngerea legături­lor culturale româno-maghiare. Vul­can, care­ după mama­ lui, Irinyi Viktoria, era rudă apropiată cu sa­vantul de renume Irinyi János şi publicistul revoluţionar Irinyi Jó­zsef­, cunoştea la perfecţie limba maghiară, dind dovadă în traduceri­le sale de calităţi stilistice, uneori uluitoare. Este emoţionantă dra­gostea şi consecvenţa cu ca­re acest scriitor român, devotat trup şi suflet poporului său, luptător ferm pentru intere­sele naţionale ale românilor din­ Transilvania şi de pretutindeni, a muncii­ o viaţă întreagă pentru transmiterea reciprocă a celor două literaturi de care se simţea deopo­trivă legat. Cuvîntarea din care am citat la început, este prin profun­zimea şi claritatea ideilor, prin ţi­nuta elevată a expunerii, un model de a comunica gînduri şi sentimen­te unui public insuficient de infor­mat în domeniul respectiv, dar — şi Vulcan a fost convins de aceasta — dornic să descopere o nouă lu­me a culturii, în acest caz lumea nealterată a creaţiei populare ro­mâneşti. Sunt convins că această expunere a lui Iosif Vulcan a impulsionat în mod hotărîtor interesul folclorişti­lor şi scriitorilor maghiari faţă de baladele, doinele, cîntecele popu­lare româneşti.. Deşi nu el a fost pri­mul traducător al Mioriţei, prima încercare aparţinîndu-i lui Moldo­van Gergely şi tipărită în 1877, a pus la îndemina cititorului maghiar un text poetic apropiat de splendi­da frumuseţe a originalului. Aceas­tă tălmăcire, chiar şi în comparaţie cu transpunerile de o rară fineţe de mai tîrziu ale lui Kádár Imre (1924), Illyés Gyula (1951) şi Kiss Jenő (1960), îşi păstrează pe alocuri prospeţimea de odinioară și­­trans­mite cititorului de azi un autentic fior liric. Amintind toate acestea acum, în­cerc un sentiment de regret pentru faptul că deși legăturile lui Iosif Vulcan cu literatura maghiară sunt suficient de cunoscute — acestei te­me i-au fost consacrate, mai ales in ultimele două decenii, multe arti­cole —, pînă astăzi, nu avem un studiu de sinteză care sâ abordeze mai complet această latură a ope­rei lui Iosif Vulcan. La şedinţa Societăţii Kisfaludy la care m-am referit, secretarul socie­tăţii, Greguss Ágost, care l-a re­comandat prin cuvinte pornite din inimă pe Vulcan, a spus : „în e­l, Societatea Kisfaludy a ales ca mem­bru nu numai pe bărbatul care cul­tivă cu atît succes literatura naţiu­nii române, ci şi pe aceia care tot­odată realizează contactul dintre literatura acestei naţiuni şi litera­tura maghiară. In timp ce Europa şi-a încrucişat spadele este cu atît mai îmbucurător să întindem şi să primim dreapta păcii.“ A trecut un secol de atunci. Un secol de experienţe şi învăţăminte. Exemplul luminos al lui Iosif Vul­can rămîne viu şi pilduitor atît pen­tru anii pe care îi trăim, cit şi pentru cei care vin. DOMOKOS GÉZA ANUL HL nr. 1317

Next