Cuvîntul Nou, octombrie 1970 (Anul 3, nr. 146-162)
1970-10-25 / nr. 157
Pag. 2 CADRAN CULTURAL PREMIILE COMITETULUI DE STAT PENTRU CULTURĂ ŞI ARTĂ pentru cele mai valoroase lucrări social-politice şi literare apărute în cinstea semicentenarului P.C.R. împlinirea a 50 de ani de la făurirea Partidului Comunist Român, eveniment de excepţională însemnătate în viaţa poporului, este întîmpinată de scriitorii din patria noastră cu deosebit elan creator. Manifestindu-şi puternicul ataşament faţă de politica partidului, conducător încercat al luptei revoluţionare şi al construcţiei socialiste, alături de toţi oamenii muncii, scriitorii îşi dovedesc dragostea şi simţul responsabilităţii sociale, publicînd lucrări care oglindesc semnificaţiile profunde ale marii sărbători. Pentru a marca modul în care se va concretiza efortul creator în cărţi, Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă instituie decernarea de premii pentru cele mai bune lucrări literare şi social-politice, scrise în limba română şi in limbile naţionalităţilor conlocuitoare, care reflectă la o înaltă ţinută ideologică şi artistică viaţa, năzuinţele şi lupta eroică a poporului şi înfăţişează grandioasa frescă a patriei socialiste. Vor fi premiate lucrări literare şi social-politice publicate în prima ediţie în perioada 1 ianuarie — 1 mai 1971. Se vor acorda următoarele premii : Pentru volumele de proză (romane, nuvele, schiţe, reportaje) care dezbat convingător, cu forţă epică, lupta comuniştilor în anii ilegalităţii, problematica societăţii socialiste, dialectica vieţii contemporane, procesul de formare şi dezvoltare al relaţiilor sociale, într-o largă cuprindere a orizontului spiritual al omului contemporan, contribuind la educarea complexă, comunistă, a cetăţenilor patriei noastre . Premiul I — 25.010 lei. Premiul II — 20.000 lei. Premiul III — 15.000 lei. Menţiune — 6.000 lei. Pentru volumele de poezie axate pe teme majore, relevând bogăţia sufletească, idealurile, aspiraţiile, frămîntările creatoare ale omului societăţii noastre, dimensiunile sociale ale existenţei lui : Premiul I — 20.000 lei. Premiul II — 15.000 lei. Premiul III — 10.000 lei. Menţiune — 5.000 Iei Pentru volumele de critică şi istorie literară, care tratează dintr-o perspectivă originală aspecte esenţiale ale literaturii române în sinteze pe probleme, genuri, tendinţe estetice, personalităţi configurînd imagini caracteristice ale fenomenului literar contemporan şi afirmînd viabilitatea esteticii marxist-feniniste în dialog deschis cu diverse concepţii ideologice şi estetice idealiste : Premiul I — 12.000 lei. Premiul II — 8.000 lei. Premiul III — 5.000 lei. Menţiune — 4.000 lei. Pentru cartea social-politică, care înfăţişează aspecte din istoria P.C.R. tradiţiile de luptă ale clasei muncitoare, studiază liniile fundamentale ale construcţiei socialiste, transformările profunde care se produc în societatea noastră, tratează probleme de Politologie, sociologie şi etică legate nemijlocit de experienţa partidului nostru . Premiul I — 25.000 lei. Premiul II — 20.000 lei. Premiul III — 15.000 lei. Menţiune — 6.000 lei. De asemenea, se va acorda un premiu special, de 15 000 lei, pentru cea mai valoroasă carte de artă oglindind bogăţia de aspecte ale procesului de profunde transformări înfăptuite în anii socialismului. Lista premiilor acordate va fi publicată în presă şi difuzată prin radio. LINIŞTE ADÂNCA Pe profesorul Eugen Demeter, directorul căminului cultural din comuna Valea Crişului, l-am întilnit la Arcuş. Pentru că la căminul cultural din Arcuş nu era anunţată nici o acţiune culturală, doar filmul „Marele şarpe“, am luat-o spre centrul de comună, direct peste cîmp. Şi era o duminică frumoasă şi blinda, ba Valea Crişului, la căminul cultural o linişte adîncă. Şi nu ştiu pentru ce, am avut o strîngere de inimă ; regretam ceva, dar nu ştiam momentan ce. Dar, privind oamenii întoreîndu-se de pe ogoare, m-am gîndit la ei, la acţiunile care ar trebui organizate pe măsura preferinţelor lor. Da. Activităţi cultural-artistice sistematice, bine planificate, măcar simbăta seara şi duminica. Faptul că rulează un film aproape zilnic, nu poate suplini prezenţa unui spectacol al formaţiilor artistice, un spectacol de teatru, o întilnire cu brigada artistică de agitaţie etc. Oamenii sunt dornici de cultură, iar cultura la rîndul ei are nevoie de o ambianţă atrăgătoare, de activişti plini de iniţiativă, cu mare perspicacitate şi putere de selecţie. La Valea Crişului există un club al tineretului. Dar cum există ? Iată o problemă la care directorul ne-a mărturisit sincer şi deschis ! „întîmpinăm multe greutăţi în respectarea programului de activităţi şi, mai ales, în organizarea lui“. Are eficienţă acest club al tineretului ? Sau e un local de întîlniri întîmplătoare, în clipele , de , răgaz ? Trebuie să aibă — dar în primul rînd e nevoie de un plan bine stabilit, cit mai variat şi cit mai atractiv. Numai în felul acesta ar veni în ajutorul localnicilor, ar umple unele „goluri“ din viaţa lor, culturală. La căminul cultural din Valea Crişului şi din satele aparţinătoare se depun eforturi colective pentru a se menţine o atmosferă de lucru în domeniul cultural-artistic. Cele patru formaţii de teatru de amatori au un repertoriu bogat, s-au prezentat în cadrul fazei de masă la Festivalul „I.L. Caragiale“ (în vară), au făcut deplasări cu piesele : „Peţitul“ şi „Pasărea cîntătoare“ la Ilieni, Ghidfalău, Ozun, Reci etc., iar cea a tinerilor va participa la faza judeţeană. Dar de atunci ? De atunci, se manifestă o stagnare prelungită de inactivitate. îmi dă dreptate tovarăşul director şi răsfoim în continuare planuri de măsuri privind intensificarea muncii politice, cultural-educative de masă pe perioada de iarnă. In domeniul popularizării în rîndurile sătenilor a politicii interne şi externe a partidului şi statului nostru, în antrenarea cetăţenilor la diferitele forme de învăţămînt ideologic, în crearea unei opinii de masă pentru determinarea unei participări conştiente a tuturor forţelor din comună, de înfăptuirea sarcinilor economice prin expuneri şi conferinţe, pentru îmbogăţirea activităţii de educaţie politică a tineretului etc. s-au realizat lucruri frumoase, demne de reţinut. Dar, aşa cum afirma tovarăşul director „trebuie urmărită îndeaproape eficienţa lor instructiv-educativă , acasă, la locul de muncă, în Societate. In activitatea echipelor de dansuri, de asemenea avem destul de multe goluri şi necazuri, mai ales cu cea de la Calnic. .. pe cale de dispariţie. Tot la Calnic dorim să reactivizăm brigada artistică de agitaţie, să cerem un sprijin susţinut instructorilor de la Valea Crişului, Danes Rozalia şi Kozma Maria. Acţiunile formaţiei de fanfară şi a orchestrei de muzică uşoară sunt sporadice, legate de anumite aniversări, de invitaţii.“ Kovács Elisabeta, Crainic Ghizela fac din formaţia de păpuşi o prezenţă vie la Valea Crişului, cu piesele : „Punguţa cu doi bani“, „Capra cu trei iezi“. Dar cele de la Calnic şi Arcuş sunt aproape inexistente. Ele trebuie ajutate în alegerea repertoriului, îr„ confecţionarea păpuşilor şi a decorurilor“. — Se vorbea cîndva de o for- Editura „Minerva“ a început publicarea ediţiei critice a operelor lui Liviu Rebreanu, proiectată în 20 de volume cuprinzînd nuvelele (primele trei volume), romanele, dramaturgia, publicistica. Pînă acum au apărut numai primele patru volume : vol.II, însumînd nuvelele publicate în Transilvania. (1 noiembrie 1908 — 1 mai 1909), înainte de venirea în vechiul regat, însoţite, în addenda, de schiţele şi povestirile inedite, scrise în aceeaşi perioadă (Glasul inimii, Ofilire, Răfuiala, Marcsi, ciclul Szamárlétra — Scara măgarilor, Hruba), vol. II, avînd în sumar creaţia nuvelistică tipărită după sosirea la Bucureşti, începînd cu prima colaborare din Convorbiri critice (25 octombrie 1909), continuînd cu scrierile publicate în periodice pînă în anul 1919 inclusiv (preluate în culegeri şi volume diverse : Cîntecul iubirii, Proştii, Culcuşul, Golanii, Dintele, Nevasta, Ocrotitorul, Mărturisire, Strămutarea, Vrăjmaşii, Cearta, Idilă de la ţară, Talerii, Cuceritorul, Cerşetorul, Hora morţii, Bibi, Norocul, Soacra sfintului Petru, Pozna, A murit o remieie, Catastrofa, Cîntecul lebedei, Cuibul visurilor) şi sfîrşind cu unele pagini inedite (Pantofii galbeni, Oamenii, Pungaşul, Tainele iubirii) ; vol. III debutează cu povestirea Calvarul (1919), continuînd cu nuvele din volumele apărute între 1920—1936 (Iţic Ştrul, dezertor, Ghinionul, Fiara, Omul mic şi oamenii mari, La urma urmelor, Cumpăna dreptăţii, Dincolo), adăugind pe cele tipărite exclusiv în periodice între 1912—1939 (Zevzecul, Idilă de la ţară, Baroneasa, Cinema, Războiul (însemnările unui sublocotenent), Vremuri războinice, O scenă, Puia, Divorţul, „Intiul gropar“, Umbre, Alibi) şi prelucrările publicate sau inedite (Dumnezeu, Cupeul fermeced, Venus, Ţăranul şi coasa, Barba, Sfîrşitul, Familia misterioasă, Ana Maria) , vol. IV reproduce textul integral al romanului Ion. Primele trei volume apar sub îngrijirea lui Niculae Gheran şi Nicolae Liu, avînd un studiu introductiv semnat de prof. univ. Al. Piru, în fond o condensată monografie a acestei mari creaţii, îndeplinind un rol adecvat în prezentarea ediţiei integrale. Romanul Ion, de la a cărei primă apariţie s-au împlinit anul acesta 50 de ani, se publică numai în îngrijirea editorială a lui Niculae Gheran (text ales şi stabilit, note, comentarii şi variante editoriale), beneficiind de concursul Valeriei Dumitrescu pentru addenda şi variantele manuscrise. Aparatul filologic bogat al acestei ediţii (mai sărac din punct de vedere istorico-literar) dă şi impresia de laborator literar analitic (informativ) de strîngere a izvoarelor, ceea ce nu e de loc puţin, fără să ne ofere comentarii estetice, nici măcar minime. Notele şi comentariile ediţiei se restring la un univers filologic, lăsînd altora sarcinile istoricoliterare de fond ; editorii concep ediţia ca o suită exactă de texte în primul rînd. Notele de istorie literară şi cele bibliografice fixează raportul temporal dintre scriitor şi public, notele şi comentariile asupra variantelor (acestea din urmă bine reprezentate), contribuie la o schimbare a opiniei curente despre stilul lui Rebreanu şi chiar despre modalităţile de creaţie implicate acestei opere. Prin modificările de ordin lexical pe care scriitorul le operează la tipărire, de la revistă la revistă şi chiar de la ediţie la ediţie, modificări care privesc totuşi expresia, Rebreanu poate fi considerat prozatorul român ,care-şi lucrează şi prelucrează textul cu o voinţă ce ţine aproape de obiectivitatea stihiilor, cu ceva din eroziunile naturii, cu ceva din efortul unor destine antice, fără cea mai elementară calofilie. In transformările pe care le operează, cuvintele sunt cîntărite ca nişte adevărate materiale, cu structură de rocă, iar relaţia dintre ele urmează legile unei construcţii ; efectele dramatice ale acţiunii sunt rezultatul acestei obiectivări stilistice remarcabile. Fără nici o adeziune impresionistă, scriitorul caută expresia cea mai exactă, cea mai autentică, cea mai fidelă din punct de vedere psihologic, nu cea mai frumoasă. Acest lung şir de modificări a dus totuşi la purificarea estetică a stilului, la eliminarea cacofoniilor, a regionalismelor, a topicei de tip germanic prezentă în lucrările de debut, operaţii ce privesc în acest context anticalofil, totuşi forma. Studiul variantelor (atît de bogate) relevă această imensă dorinţă permanentă de perfecţionare, această erupţie de lave foarte terestre, devenite prin organizare aproape nişte roci banale, totul fiind construcţia la care participă. Reiese din comentariile ediţiei că, pentru Rebreanu, munca zilnică la masa de scris era o obligaţie ce ţinea de o anumită etică, dar mai ales de meşteşug, de exerciţiu, iar familiarizarea dusă pînă la halucinaţie cu personajele căpăta aproape forme obiective, ele circulau în jurul lui şi vorbeau, propulsînd de undeva o realitate. Mai mult decit romanele (pe care le-a şi rescris uneori, cazul Ion), nuvelele ne relevă munca pe text ; mai mult ca în oricare parte a operei se ilustrează aici ideile din interviul pe care Rebreanu îl dădea prin 1929 şi care viza deschis acest fenomen de laborator : „Nu frumosul, o născocire orpenească interesează în artă ci pulsaţia vieţii. Cînd ai reuşit să închizi în cuvinte cîteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decit toate frazele frumoase din lume“. Arta înseamnă pentru el „pulsaţie de oameni şi de viaţă“. Citite şi raportate la ecoul lor critic, nuvelele lui Rebreanu, inegale şi uneori nerealizate, fac o altă impresie astăzi decit la apariţie, deoarece se dovedesc a fi în parte schiţele marilor sale romane. Comparată cu nuvelistica epocii, proza scurtă a lui Rebreanu, şi nu numai cea scurtă, evită lirismul excesiv al contemporanilor. Tudor Vianu îi recunoştea încă din 1921 acest caracter cînd scria: „Faţă de romantismul naţionalist al momentului, L. Rebreanu apare un pozitivist“. (Viaţa Românească XIII, 1921, nr. 1, p. 25). Romanele sunt scrise (textele o dovedesc din plin) într-o limbă în care scriitorul a folosit căutările din nuvele, adevărată etapă de studiu, de detaliu, a marilor construcţii de mai tîrziu. Romanele nu mai pun atîtea probleme textologice, au mai puţine variante, unele nici una. In volumul al IV-lea, după textul integral al romanului Ion se adaugă variantele manuscrise (Ruşinea, Boanghina, Zestrea), caietul de creaţie al romanului (conspecte, nume de personaje, localităţi, dealuri, ape etc.), fragmente din jurnale şi mărturisiri, variantele editoriale etc., însumînd cca. 150 de pagini, o adevărată monografie critică, editorială desigur, a cărţii. Serviciu editorial dar şi documentar, ediţia critică — Rebreanu ne introduce aproape material în epoca redactării romanului. Publicarea unor documente biografice insolite, de o autenticitate indiscutabilă, sparge cadrele comode ale biografiei romancierului, în coordonatele lor cunoscute pînă acum. Nici „mărturisirile“ proprii, nici amintirile Puiei Rebreanu, nici ale altora, nu cuprindeau adevărul întreg ci numai o legendă verosimilă şi comodă pentru istoria literară. Motivele pentru care Rebreanu vine la Bucureşti ţin de alte raţiuni şi, cu toată extraliteralitatea lor, acele întîmplări legate de o gestiune întîmplătoare pe care o avea în funcţia sa de ofiţer în armata austro-ungară (gestiune ca şi Cervantes !) creează destinul unui mare scriitor. Jurnalul de creaţie al romanului Ion, publicat în addenda, ne dovedeşte că Rebreanu gîndea arhitectonic în epica sa — vorbim de o arhitectură a acţiunii — privind, aproape structuralist, fiecare detaliu prin fizica şi chiar metafizica întregului. Publicate în suită, operele lui Rebreanu îşi revelează, nu coincidenţele tematice, ci mai ales pe cele conflictuale, îşi expun dramele, cele mai puternice, mai pivotante, alese din lumea rurală. Cîteva jaloane, în Ofilire, o ţărancă tînără, săracă, Saveta, e sedusă şi apoi părăsită de feciorul preotului din sat, student. Saveta ispăşeşte pedeapsa înnecîndu-se în rîu. în Răfuiala, Toma Lotru se însoară cu Rafila, o fată orfană şi săracă, crescută mai mult din mila satului. După însurătoare Toma nu poate uita că Rafila iubise înainte pe Tănase Ursu, un flăcău tare chipeş şi sărac, ce aminteşte de Ion al Clanetaşului. Pentru că Rafila e mereu tristă, soţul bănuieşte că nu l-a uitat pe Tănase şi întîlnindu-l la o nuntă îl omoară, în toate găsim exerciţiile pentru Ion. Nuvelele inspirate de realităţile crude ale războiului (Hora morţii, Catastrofa, Iţic Ştrul, dezertor) ne introduc în Pădurea spinzuraţilor. Dacă editorii lui Rebreanu ar fi adăugat la fiecare volum alte volume subsidiare de documente şi extrase critice, în genul ediţiei monumentale consacrate de Perpessicius lui Eminescu sau în genul ediţiei poeziei lui Ion Barbu în interpretarea de virtuozitate şi gust rafinat a lui Romulus Vulpescu, ar fi creat nişte tomuri colosale la care ar trebui să se ajungă cîndva în istoria viitoare a ediţiilor noastre critice. La noi volumele de documente se publică separat, dintr-o nevoie de claritate şi de accesibilitate documentară. In cazul lui Rebreanu o asemenea editare exegetică ar fi atins proporţiile tomurilor eminesciene şi ar fi solicitat eforturile şi competenţa unor oameni sacrificaţi unei ediţii. Gîndind un asemenea monument de ediţie critică nu le aducem o imputare editorilor de azi ai lui Rebreanu care au făcut atît de mult în descoperirea prozatorului nostru cel mai mare, dar sugerăm un deziderat ce ţine de un ideal, din fericire tangibil. EMIL MANU REtNTlLNIRE CU LIVIU REBREANU — Marginalii la ediţia critică — CUVÎNTUL NOU VASILE ARTENIE Mi-edia-n inimă Mi-e ţara-n inimă, pocal fierbinte, şi inima mi-e ţară, — cîntec plin cu drumurile şi aducerile-aminte din vechiul negru pînă spre senin. O, da, seninul ţării urcă spre lumini, şi urcă vălurindu-se în soare, şi urcă-n gesturi crescute din fîntîni, şi urcă spre-mplinire viitoare. E azi o rădăcină-a împlinirii care vine, un imn al mîinilor care ne iscă pîine, izbind în timp, crescîndu-se din sine din azi, prielnic ne răsare mîine. Ni-e mîine dragoste, şi cîntec, şi alean, din mîine făurindu-ne tăria, ne împlinim prin tine, cald şi drag liman, tu mamă țară, inimă, tu România. inaţie de cor la Arcuş. Mai ştiţi ceva de ea, tovarăşe director? — A îmbătrânit de tot. Directorul căminului, cultural de la Arcuş nu se preocupă îndeajuns de problemele culturale — deci... trebuie întinerit cu orice preţ acest cor. Pe cînd ? O dată precisă ? Nu se ştie. Avem doar promisiunile lui Eugen Demeter, care nu-i prea de mult timp în funcţia de director. Dar se spune despre dînsul că e un om energic, un bun organizator, apropiat de oameni. Credem şi o să credem şi mai mult, cînd vom auzi glasul dezlănţuit al corului din Arcuş, cînd la Calnic „se va rupe scena“ sub bătăile de picior ale dansatorilor, cînd tot aici va începe iar alerta păpuşilor, cînd liniştea căminelor culturale nu va mai fi la ea „acasă“, nici simbăta nici duminica. Perioada de iarnă cere intr-adevăr o intensificare sporită a tuturor acţiunilor cultural-educative. Oamenii vor fi mai mult pe la casele lor, vor avea mai mult timp pentru activităţile culturale de masă. Planul pentru aniversarea semicentenarului partidului trebuie urmărit pas cu pas, acţiune cu acţiune, iar tematica : ,„Poeţii cîntă patria şi partidul“, „Eroi au fost, eroi vor fi“, „Din inimă te slăvim, partid“ etc. — bine pregătită de oameni cu înaltă calificare şi răspundere cetăţenească. Şi ca aceste acţiuni, să fie şi mai atractive, căminul cultural din Valea Crişului trebuie pus la punct, zugrăvit în exterior (ca şi cel de la Arcuş), să arate ca o adevărată instituţie de cultură. Cei aproape 5001 de locuitori ai comunei, trebuie să vadă in căminele culturale o casă minunată, atractivă, cea de-a două casă a lor. I. MARGINEANU Carol Denes Grafică File de cronica EXEMPLUL LUI IOSIF VULCAN Anul viitor se va împlini un secol de cînd la adunarea festivă a Societăţii Kisfaludy, de fapt o academie de prestigiu a literaturii maghiare, înconjurat de o deosebită stimă, a luat cuvîntul cel mai tînăr membru al societăţii, care şi-a început alocuţiunea cu următoarele cuvinte : „La invitaţia acestui cerc literar distins, în calitatea mea de modest slujitor al literelor româneşti şi în acest for singurul lor reprezentant, cu greu aş fi putut alege o temă mai potrivită decit poezia naţiunii căreia îi aparţin". Acest om tînăr — de abia împlinise treizeci de ani — ale cărui calităţi de scriitor, traducător şi publicist erau bine cunoscute — se numea Iosif Vulcan. Societatea Kisfaludy, înfiinţată in anul 1836, în amintirea poetului şi dramaturgului clasic Kisfaludy Károly, a jucat un rol hotărîtor în dezvoltarea literaturii maghiare din secolul trecut. Membrii Societăţii, al căror număr era fixat prin regulament la 20, mai tîrziu la '40, se alegeau după criterii estetice şi etice deosebit de severe. In fruntea Societăţii s-au aflat scriitori care au jucat un rol deosebit în istoria literaturii, creatori de mare talent, oameni neînduplecaţi în crezul, lor de libertate, umanism şi progres social. Este vorba despre criticii de un necontestat prestigiu Toldy Ferenc şi Erdélyi János, romancierii Jósika Miklós, Eötvös József, unul dintre distinşii poeţi aisecolului — Vörösmarthy Mihály. ’ Societatea Kisfaludy a depus o muncă prodigioasă pe tărîm editorial şi a avut mari merite în organizarea unor concursuri, mulţumită cărora literatura maghiară s-a imbogăţit cu opere de o valoare nepieritoare. E suficient, cred, să amintesc aici doar de un singur exemplu : un astfel de concurs l-a ajutat pe Arany Jănos, pină atunci anonim notar la primăria din Valonta, să se ridice cu poemul său „Toldi“ — tălmăcit, în zilele noastre cu o deosebită măestrie de Eugen Jebeleanu — în rîndul celor mai apreciaţi poeţi ai epocii. Alegerea lui Iosif Vulcan ca membru al Societăţii, a încununat activitatea acestuia ca neobosit traducător al literaturii româneşti şi mai ales al cîntecelor populare româneşti in limba maghiară ; a însemnat o recunoaştere unanimă a efortului depus de editorul revistei „Familia“, pentru strîngerea legăturilor culturale româno-maghiare. Vulcan, care după mama lui, Irinyi Viktoria, era rudă apropiată cu savantul de renume Irinyi János şi publicistul revoluţionar Irinyi József, cunoştea la perfecţie limba maghiară, dind dovadă în traducerile sale de calităţi stilistice, uneori uluitoare. Este emoţionantă dragostea şi consecvenţa cu care acest scriitor român, devotat trup şi suflet poporului său, luptător ferm pentru interesele naţionale ale românilor din Transilvania şi de pretutindeni, a muncii o viaţă întreagă pentru transmiterea reciprocă a celor două literaturi de care se simţea deopotrivă legat. Cuvîntarea din care am citat la început, este prin profunzimea şi claritatea ideilor, prin ţinuta elevată a expunerii, un model de a comunica gînduri şi sentimente unui public insuficient de informat în domeniul respectiv, dar — şi Vulcan a fost convins de aceasta — dornic să descopere o nouă lume a culturii, în acest caz lumea nealterată a creaţiei populare româneşti. Sunt convins că această expunere a lui Iosif Vulcan a impulsionat în mod hotărîtor interesul folcloriştilor şi scriitorilor maghiari faţă de baladele, doinele, cîntecele populare româneşti.. Deşi nu el a fost primul traducător al Mioriţei, prima încercare aparţinîndu-i lui Moldovan Gergely şi tipărită în 1877, a pus la îndemina cititorului maghiar un text poetic apropiat de splendida frumuseţe a originalului. Această tălmăcire, chiar şi în comparaţie cu transpunerile de o rară fineţe de mai tîrziu ale lui Kádár Imre (1924), Illyés Gyula (1951) şi Kiss Jenő (1960), îşi păstrează pe alocuri prospeţimea de odinioară șitransmite cititorului de azi un autentic fior liric. Amintind toate acestea acum, încerc un sentiment de regret pentru faptul că deși legăturile lui Iosif Vulcan cu literatura maghiară sunt suficient de cunoscute — acestei teme i-au fost consacrate, mai ales in ultimele două decenii, multe articole —, pînă astăzi, nu avem un studiu de sinteză care sâ abordeze mai complet această latură a operei lui Iosif Vulcan. La şedinţa Societăţii Kisfaludy la care m-am referit, secretarul societăţii, Greguss Ágost, care l-a recomandat prin cuvinte pornite din inimă pe Vulcan, a spus : „în el, Societatea Kisfaludy a ales ca membru nu numai pe bărbatul care cultivă cu atît succes literatura naţiunii române, ci şi pe aceia care totodată realizează contactul dintre literatura acestei naţiuni şi literatura maghiară. In timp ce Europa şi-a încrucişat spadele este cu atît mai îmbucurător să întindem şi să primim dreapta păcii.“ A trecut un secol de atunci. Un secol de experienţe şi învăţăminte. Exemplul luminos al lui Iosif Vulcan rămîne viu şi pilduitor atît pentru anii pe care îi trăim, cit şi pentru cei care vin. DOMOKOS GÉZA ANUL HL nr. 1317