Cuvântul Poporului, 1932 (Anul 14, nr. 1-52)
1932-01-01 / nr. 1
As. XIV .............................. ................. A * aMIIMS t it'* s& a» - — — — loO > i F# a js»fi?aî« — — — - •M tru lay* - - - 4 i’stsirn BâiiCj fi Instituții de stat — 100 V neri 1 lațiuanV 1932. N.*. 1 ac*.- I !■■■'— .........»*.n ii I..........I.......■mi VED AC H* ȘI A..»«rISTH a |»~ 5iBlU Str. i- 'otatid!» !» i.ibraria bâtlanului. PriiiTUL UNUI EXEMPLAR Lfdl 3 -fi N UNTUK ! Sl I N t t h A T I I Ni primesc la biroul admintraţiei noaM»Rândul mim Lei 2.50 — idl itxt Lei 3'50 Apăraţi-i pe plugari. Plugarul e inima ţării, când e vorba sS-şi sacrifice lotul pentru ea, şi e talpa pe care calcă atâţi osândiţi ai societăţii noastre. C‘or fi intre ei şi oameni slabi, cine a văzut pădure fără uscături dar noi vorbim aici de lemnul bun de lucru. Prima rază de lumină dimineaţa îl găseşte cu mâinile legate de coarnele plugului. Intunerecul nopţii îi spune c‘a flămânzit şi obosit cu dobitoace cu tot şi atunci se întoarce acasă câte 5—10 Km. de drum. De pe urma muncii lui isvorăsc toate bunătăţile pământului şi totuşi el se mulţumeşte cu cel mai slab din acele bunătăţi. Sunt plugari dornici de bunătatea unui ou şi nu se îndură să guste dulceaţa. Laptele îl vând, viţelul de lângă vacă îl vând, grâul îl vând şi totuşi el e cel vecinic cu portofelul gol. Apoi dacă vedem atâta jertfă din partea lor faţă de Stat, oare nu ar trebui să apărăm de parazitismul de azi, ce le stoarce ultimiie rămăşiţe de existenţă omenească. Să mă explic: Ii trebue plugarului o cerere. Trei rânduri plictisite și nervoase, aruncate în grabă pe o coală de hârtie de notarul comunei îi scutură de 30 de lei, plus 13 lei timbru =43 lei. Costul a două feldere de porumb. Oare el în cinci minute le-a câștigat? Pentru o simplă cerere, care nici un rezultat poate să nu aibă e executată o familie să nu mănânce mălaia o săptămână întreagă. Apoi aceasta e proporţie? Apoi aceasta e dreptele ? Sunt lăsaţi la bătaia de joc a tuturor nesătuilor. Alt exemplu: Un plugar are o incurcală cu spiţe pământului la comună, incurcală e şi la impozitul agricol. Cere nenea Ion sus, vine jos, se roagă de Tenda se închină la Manda să facă rânduială. Credeţi că-i sare cineva în ejutor? Aş! Ferit-a sfântul! A ba da ! Dacă nenea Ion îi promite o plată grasă. Apoi tot pe plată Domnica şi plata tot dela plugar, e ceva prea îndrăsneţ şi totodată neuman. Profitaţi de analfabetismul în care i-a aruncat soarta vitregă, profitaţi de supunerea şi de bunătatea lor. Oare dacă-i gătaţi dacă l-arî subt tot miezul, ce-o fi de ţara şi de neamul acesta, care pe bătăturile mâinilor lor se reazîmă. Durerea lor nu se termină aici, ar trebui o carte întreagă ca să le putem face nemuritoare suferinţele şi nedreptăţile. Azi atât, în numărul viitor altceva. IOAN TATU Dar orice sper zice, adevărata bucurie de sărbătorile Crăciunului au avut-o de bună seamă, învăţătorii, pe lângă toate năcazurile zilnice. După multele congrese de protestare, în sfârşit li s‘a recunoscut şi lor cererile îndreptăţite, li s‘a făcut dreptate şi vor rămânea astfel şi mai departe funcţionari de stat şi plătiţi de către stat. Că salarul îl vor primi în viitor punctual sau cu mari întârzieri, ca până acum, asta e altă vorbă. Principalul lucru este că nu vor mei fi avizaţi la bunăvoinţa cutărui primar analfabet din cutare comună ca să le achite jumătatea din salarul muncii pe drept şi cu multă trudă. Târgul s-a făcut după cum se mai zice: „a mai dat Românul, a mai lăsat jupânul“. Cea mai însemnată întâmplare a fost sărbătorirea domnului Octavien Goga de către Parlament, şcoli, ziarişti, amici etc., de către întreaga suflare 45 ţării. In faţa omului providenţial, amici şi adversari au încetat lupta politică şi au închinat cu recunoştinţă steagurile la picioarele sărbătoritului. Dacă este adevărat că dl mareşal Averescu a scris cu ascuţitul săbiei sale glorioase pe marmora neperitoare slove de aur în istoria neamului, nu mai puţin adevărat este că măreţele străduinţe ale dlui Octavian Goga vor rămânea pe veci legate de inima tuturor Românilor, fiindcă prin scrisul său minunat şi prin fermecătoarele sale cuvinte însufleţite a dărâmat petrele de hotar care ne-au despărţit şi netezind drumul aspiraţiunilor noastre seculare nea condus către ţinta mult dorită a unirii tuturor Românilor, într'un singur stat mare şi puternic. Singurele clipe triste ale săptămânii au fost neputinţa partidului naţional-ţărănist de aşi alege un şef, pe lângă toată intervenţia personală a dlui Lugoşianu la Londra în jurul dlui Titulescu şi continuarea războiului chino japonez cu toate intervenţiile Ligii Naţiunilor, care şi-a închis definitiv protocoalele acestei neînţelegeri. Dr. T. B. Icoane săptămânale. Au trecut şi străvechile sărbători creştineşti ale Naşterii Domnului. Moş Crăciun, blândul vestitor al copiilor nevinovaţi şi-a luat din nou bâta la drum şi treista din cuiu ca s-o încarce cu diferite cadouri. Din cauza crizei de bani, a trebuit şi el desigur sărmanul să fie de data aceasta mai sgârcit decât îi e sufletul. Aşa a fost acum un an, aşa a trebuit să fie şi acum. Banii, care ar fi necesari să se rostogolească pe piaţă, ştau închişi în cassele de fier ale băncilor sau în întunerecul mucigăit al lăzilor ţărăneşti. Nu mai e Încredere, nu mai e credit nicăiri. Mulţi copii aşadară au trebuit să-şi puie pofta’n cuiu, fiindcă Moş Crăciun a sărăcit cu totul, i-o fi lovit şi curbat şi lui spinarea afurisita de curbă de sacrificiu. Dar ce importă toate acestea, dacă budgetul zis şi el de sacrificiu a trecut prin Parlamentul fălii, cu hâr cu mâr, ca canele prin apă? După votarea bugetului va urma desigur mult aşteptata conversiune a datoriilor agricole, după ea altele şi altele şi toate vor merge bine pe... hârtie. Să mai zică cineva că nu suntem oameni fericiţi şi norocoşi? Norocul nostru cel mai proaspăt a fost că din înţepeneala diferitelor crize care ne bântuie totmei acum ne-a desmorţit vizita contelui Ştefan Bethien, fost prim ministru al ţării ungureşti şi de prezent reviziţionist neîmpăcat al tratatelor de pace. Pe lângă materialul de vorbărie, această vizită neaşteptată a contelui Bethlen, ne a mai scuturat niţel din toropeala care ne cuprinsese faţă de strigătele de alarmă pentru Ardealul pierdut ale ungurilor care se deşteaptă. Tot răul are şi partea lui bună. Era cât pe-aci să uităm prietinia sinceră a ungurilor, care ne-a copleşit cu toate bunătăţile pământeşti în decursul celor o mie şi mai bine de ani, cât am stat subt jugul lor. Plugarul şi şcoala. Două noţiuni cari au fost despărţite prin prăpastia analfabetismului, spre durerea unui neam cere în timp ce alte popoare învăţau să scrie şi să citească, neamul românesc scria cu săgeata în carnea duşmanului şi citea din buchile rănilor ce sângerau în continuu. Ca să fie intr-adevăr glorios şi mare i-a lipsit şcoala şi cartea. Ostaşul român a înscris în istoria ţării scene războinice care invazează cu a merilor şi cultelor popoare. Ce s-ar fi ales de proporţia acestor evenimente de că ostaşul român mai avea pe lângă tenacitatea patriotismului înăscut şi scânteea culturii primită pe băncile şcoalei. Dacă conducătorii după război s‘au străduit să completeze lipsurile armatei, s‘a străduit şi pentru popor să aprindă lumina învăţăturii în toate ascunzişurile ţării. Şcoli, şcoli şi iar şcoli, a fost strigătul sincerilor patrioţi. Cu tinerele generaţii să se înjghebeze piatra neclintită a unirii de veci, cu tinerele mlădiţe să se ridice pădurea bravilor stejari ce au să lupte cu furtunile viitorului, cu proaspeţii ostaşi, născuţi din aluatul curat al brazdei româneşti să se purifice spiritele cuprinse şi azi de veninul influenţelor streine. Plugarul iubete şcoala, dar nu ştie îndeajuns să-i preţuiască roadele. Pe mulţi îi surprinde regularitatea frecvenţei ce trebuie să o aibă un elev. Asta nu din răutate pe cât din neobicinuinţă. Bieţii oameni, părinţi de copii, din epoca Austro-ungară poate că iau lucrurile în sensul celor petrecute sub unguri. Nu, iubiţi părinţi. Atunci scopul streinilor eră să rămânem cât mai întunecaţi, pentru a putea fi robiţi, iar azi s a întors pagina vremii, trebue să fim cât mai luminaţi ca să putem stăpâni o ţară mare şi bogată, să putem stăpâni tocmai pe acei care ne-au pregătit întunerecul şi lanţurile iobăgiei. Şcoala adăugată la viaţa omului, e tocmai ca un ochian pus în faţa ochilor. Vezi mult mai departe decât cu ochii liberi, orizontul vederii se lărgeşte şi se clarifică tot mai mult. învăţătura e ochienul minţii, cere ne face să ieşim din strâmtorile locului natal şi să vedem QmiTiiaftia w«-* ^erefa Maurus Harry Frank t» panica pin studio