Cuvântul, mai 1926 (Anul 3, nr. 445-468)
1926-05-01 / nr. 445
ANUL III No. 445 Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SĂRINDAR, 4 Telefon 75,?, Administraţia I 78/10 Redacţia Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL PUBLICITATEA Concesiunea exclusivă: Agenţia de Publicitate R. FILIP Str. Sărindar, 4 Etaj II O PUNERE LA PUNCT Trebue sä mă repet, cer scuze cititorilor, dar nu sunt vinovat, trebue sä mă repet. Cu ocazia ultimii scăderi a leului, «specialiştii» noştri în problema monetară şi-au repetat fiecare cu aceiaş seninătate invariabilul lor cântec. «Specialiştii» noştri nu evoluează, experienţa tuturor ţărilor în materie valutară nu s-a învăţat nimic, n’au nimic de amenijat la teoriile domniilor Ion de la 1920 sau 1923. D. C. Argetoianu este pentru stabilizarea leului, pe principiile expuse de d-sa în conferinţa de la Fundaţia Carol I în 1923. D. Vintilă Brătianu este pentru revalorizarea leului. Drept că fostul ministru de finanţe nu mai are curajul să susţie pe faţă teoria pe care o etala cu mult curaj până la 1924, în schimb această teorie este susţinută de d- l. Lapedatu actualul ministru de finanţe şi de d. Oromolu. Magistrul a evoluat, ciracii au rămas mai ortodox chiar decât el. Cu ocazia discuţiunii în Cameră a conventiunilor cu Banca Naţională d. Vintilă Brătianu declara: «Nu ştiu care va fi influenta acestor conventivini asupra valorii leului, nu ştiu dacă va urma revalorizarea, devalorizarea sau stabilizarea, căci nu aceasta mă preocupă în acest moment. Statul are o datorie de 11 miliarde la Banca Naţională, această datorie trebuia plătită, convenţiunea de faţă are scopul de a stabili modul de plată a acestei datorii. Atât şi nimic mai mult». Iată cât de modest era magistrul în timp ce d. I. Lapedatu declara cu ocazia aceleaşi discuţiuni că: «Convenţiunea cu Banca Naţională conduce sigur la revalorizarea leului în 15—20 ani», iar d. Cromolu scria în raportul prezentat acţionarilor Băncii Naţionale în Mai 1925: «Am crezut util, a menţine aceea ce am spus prin rapoartele noastre anuale, anume refacerea valorii monetei noastre faţă de aur, plecând de la convingerea că aceea ce «de azi este sub cea adevărată». La timp noi am arătat ideile noastre în materie monetară. Pentru noi valuta este termometrul balanţei noastre de plăţi, prin urmare o consecinţă a stării noastre economice. Am repetat încontinuu că problema principală este producţia nu moneta. Dacă producem şi exportăm suficient, dacă nu facem inflaţie şi avem buget echilibrat, stabilitatea monetei urmează de la sine. Iar dacă am voi să luăm problema de la coadă şi să începem cu stabilizarea monetei sau cu revalorizarea ei, am arătat totdeauna că nu există mijlocul de a asigura stabilitate monetară cu o balanţă de plăţi deficitară. Eram deci în dreptul nostru să cerem socoteală, au ocazia ultimii scăderi a leului, tuturor acelora care ne-au prezis urcarea, în primul rând domnului Oromolu care se făcuse pe deasupra vinovat de a fi cumpărat livre sterlinge tocmai în momentele de depreciere a leului. La observațiunile noastre drastice dar justificate d. Oromolu a găsit de cuviință să răspundă impertinent prin ziarul său «Lupta». Prietenul meu Pamfil Şeieanu, cu tin talent pe care n’au pretenţia să-l egaleze tot’ redactorii «Luptei» puşi unul peste altul, i-a servit o replică şi inepuizabilul lui talent nu aşteaptă în viitor decât pretextul pentru a-şi da măsura pe un subiect atât de mănos cum este d. Oromolu. Nu voi căuta să clarific chestiunea numai din punct de vedere ştiinţific, bazat pe experienţa altor ţări în ultimii ani. Pe la anii 1919—1920 se putea admite că unii sunt pentru revalorizare, alţii pentru stabilizare însoţită bine înţeles de devalorizare la cursul zilei, iar alţii bazându-se pe mecanismul circulării mărfurilor în perioada moneţuilur de dinainte de război şi pe legea cererii şi ofertei puteau deduce a priori că valuta nu poate fi decât o consecinţă a stării balanţei plăţilor. Azi, nu poate fi controversă, experienţele statelor din Europa au dat definitiv câştig de cauză celor din urmă. Revalorizarea unei monete care mai are abia 2 la sută din valoarea pe aur este o imposibilitate. Avem azi o circulaţie de 20 miliarde lei hârtie care reprezintă 400 milioane lei aur, şi voim ca în 15—20 ani, cei 400 milioane lei aur să reprezinte 20 miliarde lei aur, căci aceasta este revalorizarea. Se pune întrebarea: cine plăteşte diferenţa de 19,6 miliarde lei aur? Producătorii toţi în folosul detentorilor de bancnote ale Băncii Naţionale? Imposibil, nu poate nimeni câştiga atât încât să poată suporta un asemenea bir. Adăugaţi şi creşterea datoriei publice interne în aceiaş proporţie, deci impozite în consecinţă şi veţi vedea că nici un fel de producţie nu poate rezista unui astfel de regim. Anglia şi-a revalorizat moneta ridicându-i valoarea numai cu 8 la sută şi stagnarea industriei, şomajul care a urmat ameninţa cu prăbuşirea, cel mai bogat imperiu. Mai poate fi cineva azi pentru revalorizarea leului! Ce epitet merită d-nii Lapedatu şi Oromolu cari au inconştienţa să mai susţie asemenea aberaţiuni? Dar mai ales ce să zicem de cunoştinţele financiare ale celor cari ca d-nii Lapedatu şi Oromolu şi-au închipuit că convenţiunile cu Banca Naţională conduc la revalorizarea leului ! Dacă cei ce susţin revalorizarea leului sunt inofensivi, fiindcă n’au putinţa de a o realiza, partizanii stabilizării ne pot antrena într’o politică greşită, întoarcerea la o monetă stabilă încercată în unele ţări a dat, proaste rezultate când n’a fost însoţită de 0 balanţă de plăţi favorabile. Zlotul polonez a ajuns la jumătate din valoarea lei-aur, cu toate că Banca de emisiune poloneză este constituită pe bazele rigide a băncilor cu stock metalic şi aceasta din cauza unei defavorabile balanţe de plăţi şi a lipsei de credite externe pare să vie în ajutorul acestei balanţe. În schimb Cehoslovacia îşi menţine moneta stabilă cu toate că bancnota Cehoslovacă nu este emisă de o bancă cu stock metalic. O masă de manevră pentru variaţiunile de curs de anotimp şi o balanţă de plăţi favorabilă a fost suficientă pentru a asigura această stabilitate Mai este permis cuiva în România să vorbească de stabilizarea moneţii, atâta timp cât producţia noastră este aşa de mică, atâta timp cât căile noastre ferate nu sunt în stare să transporte nici puţinele produse ce avem şi atâta timp, cât avem nevoie de aşa de multe produse pe cari le importăm! Se mai poate repetca azi cererea domnului Perieteenu de la 1920: «daţi-ne/' monetă stabilă s' cu restul ne însărcinăm noi!» Nu, o monetă stabilă n’o poate da nimeni, atâta timp cât '.’■estul» nu există. Daţi credite producătoriior, daţi credite pentru a face o cale ferată în stare să facă faţă traficului, aboliţi toate restreţiile la export şi stabilizarea monetă vine de la sine. Şi până atunci! Produceţi cât mai mult cu mijloacele ce aveţi, consumaţi cât mai puţin, puneţi un priceput în capul Băncii Naţionale şi daţi-i o mică masă de manevră. Este tot ce puteţi face mai bine cu mijloacele de care dispuneţi azi Până ieşim din situația anormală, în care ne găsim, nu putem întrebuinţa decât palative. W.nar,avtr,7 mmm issolonghi de ieri la cel de mâine de ION BICIOLLA Cu un fast și cu un entuziasm, ce’l dă cerul Mediteranei, Grecii au sărbătorit zilele acestea centenarul bătălii de la Missolonghi. Istoria Greciei moderne e plină de înfrângeri în luptele cu Turcii. La Missolonghi, zeul Marte n’a fost mai protector faţă de Greci. Pentru poporul grecesc, ca şi pentru soarta statului grec de mai târziu, bătălia aceasta, dacă n’a hotărît, prin rezultatele ei, dorinţa de a scăpa de sub stăpânirea turcească, a avut darul să atragă, în toiul ei, şi după ea, interesul cercurilor intelectuale şi politice Pe marginea unei aniversari din Europa, cu reminiscenţe de ţeluri cruciate în suflet şi cu admiraţie în minţi faţă de cugetarea şi de filosofia elenă veche. Punctul culminant al revoluţiei izbucnite în 1821 era rezistenţa de la Missolonghi. Fortăreaţa fusese asediată în Iunie 1825 de către Turci sub comanda generalului Reşid Paşa. Forţele erau aproape egale. Turcii dădeau asalturi, apărătorii le respingeau. La finele lui Iulie, când situaţia devenise grea pentru apărători, din cauza violentului bombardament al Turcilor şi a foametei ce făcea ravagii, Chieru Giavelia cu faimoşii săi Sulioti, reuşeşte să treacă printre Turci, să intre în cetate şi să ridice moralul grecilor. Toate însă au fost zadarnice. După câteva luni fortăreaţa în urma unei trădări făcută de un bulgar sau sârb, zice-se, cade în mâinile generalului Ibrahim Paşa, la 22 Aprilie într’o noapte de urgie războinică dusă de Sulioti, cari, reduşi la numărul de 1300 şi rămaşi singuri şi-au făcut drum prin gardul de baionete turceşti, sub grindina de ghiulele şi gloanţe şi au reuşit să scape. Bătălia fusese pierdută, dar de astă dată în mod glorios, Suliotii au scos revoluţiunea greacă cu fata curată spălând-o în sângele lor şi a căpitanilor lor: Nicola Striară, Costa Sadima, A. Razi. Adăugaţi pe Chieru Giavelia, Nicu Boeiari şi Suliotii şi veţi avea cadrul etnografic al eroilor de la Missolonghi. Câţi morţi, atâtea nume româneşti, câţi Aromâni, atâţia eroi. De altfel, acesta nu e unicul caz în care aromânii s’au jertfit pentru Grecia, în care vedeau nu un stat naţional, ci un stat creştin, apropiat de sufletul şi de credinţele de care erau animaţi ei, cari se diferenţiau de Greci, dacă nu printr’o conştiinţă naţională, necunoscută pe acele vremuri, printr’o conştiinţă de rasă. Dorinele şi cântecele rămase, ce le poţi auzi şi astăzi acolo, sunt o dovadă ce nu poate fi mistificată şi de nici o istorie de rea credinţă. î ■ Urmarea logică a acestor jertfe date în mod larg şi neprecupeţit ar fi fost, dacă nu o iubire, o menajare măcar faţă de urmaşi. Dar aduceţi-vă aminte de antarti, citit ştirile ce pot ajunge până la noi, şi vedeţi situaţia aromânilor din Grecia, şcolile şi bisericile închise, arestarea şi întemniţarea fruntaşilor, deposedarea celor cu pământuri, persecutarea tuturor, înconjurată aproape de Slavi, politica Greciei faţă de Aromâni e pur şi simplu stupidă. Ştim că poporul grec nu e întru nimic vinovat pentru această politică, ci pus aceste întrebări, răspunsul neşte:în loc de Români. Sunt acte de guvern bazate pe aşa zisa idee de stat, ce fac rău chiar ideei. Scuza, nu este decât tradiţia. O nenorocită tradiţie inaugurată de patriarhul grec din Constantinopol, pe care şi conducătorii de astăzi ai Greciei se cred obligaţi să o continue, ignorând realităţile, şi trădând o teamă, ce nici trecutul Aromânilor nici sentimentele lor, nici numărul lor de vreo 4.500.000 cu Tesalia cu tot, nu o justifică. Credem că guvernanţii Greciei nu şiau pus niciodată întrebarea: Ce stat vecin atrage mai mult sentimentele Aromânilor? Bulgaria Bulgarilor ? Serbia şovinismului ucigaş ? Albania lui Zogu, procuristul Belgradului ? Care alt popor din cuprinsul graniţelor lor s’a jertfit pe toate câmpurile de războae ale Greciei ! Dacă şi-ar ar fi venit singur, logic şi clar. Conducătorii politici de azi însă «nu privesc pe Aromâni decât sub umbra fantomei rămasă din revoluţia din Pind de la 1917. Politica unui stat nu se duce pe baza unui act ce însemna mai mult o protestare a celor în sufletul cărora instrumentul de guvernământ le-a aruncat spiritul de desnădejde şi mici pe ură. O înţelegere a cererilor Aromânilor , o menajare chiar, să fie siguri oamenii politici ai Greciei că nu va trezi în Aromâni dorinţa realităţilor de pe timpul lui Pompeiu, Paulus Aemilius, Maximus Quintus şi alţii. Aromânii îşi dau seama de interesele lor ca neam şi de realităţi mai mult decât Grecii când Peninsula Balcanică o numesc Peninsula Grecească şi lor le spun Greci cari vorbesc roma Poate că în conştiinţa de rasă a Aromânilor dela Missolonghi era desvoltată dacă nu o tendinţă, o intuiţie politică când au sângerat şi s’au jertfit în numele creştinismului pentru Grecia. Această intuiţie a devenit credinţă în spiritul Aromânilor. Cerul în Balcani este încărcat. Visurile Sârbilor, necesităţile Bulgărilor, apropierea Bulgaro sârbă, despre care se vorbeşte din ce în ce mai stăruitor, îndiguite pe trei sferturi, cară să se satisfacă în dauna Greciei. Un nou Missolonghi va fi, poate, în curând necesar. De ce prin atitudinea lor politică greșită, Grecii să provoace repetarea lui 1917, și să nu reînoiască eroismul din 1826. PAGINI Sâmbătă 1 Mai 1926 ACTUAL TATI Un ziar popular LIBERAL D. Tătărescu va cânta opera guvernului Brătianu D. general Averescu şi marghilomaniştii D. Goga ha părăsit, d. Minea nu-i poate ajuta ...Un ziar popular lberal ! Ziar, mai merge, dar popular, ! E ordinul d-lui Ionel Brătianu însă ca d. Tătărescu să organizeze presa partidului, — şi d. Tătărescu se execută. D. Ionel Brătianu, într’un discurs ţinut majorităţilor sale nu mult imnaîrtie de sfârşitul guvernării, se plângea de lipsa de propagandă a «operei uriaşe* înfăptuită de guvernul d-sale şi de partidul liberal şi cerea deputaţilor şi senatorilor să se scoboare în masse spre a la lumina, iar d. Vintilă Brătianu, în discursul ţinut la faimosul banchet de la Boulevard, în ajunul demisiei guvernului, explica retragerea ca o necesitate psihologică, — dacă se poate spune —, nu politică, nevoia aproprierii sufleteşti între partidul liberal popor, între care o propagandă demagogică, şi inevitabil «bolşevică», pusese o prăpastie. Ca şi cum prăpastia aceasta a creat-o numai propaganda adversarilor, Ed. Brătianu vrea s’o astupe cu hârtie şi vorbe, cu «ziarul popular■» al d-lui Tătărescu, prim tenorul «operei» guvernului. Se va cânta, desigur, în ziarul popular al dlui Tătărescu, — munca d-lui Ionel Brătianu, inteligenţa d-lui Vintilă, cinstea d-lui Constantinescu (Alecu sau Taneved, tot una face), — şi popularitatea va veni de la sine, puhoi, opinia publică aflând, în fine, adevărul pe care celelalte ziare îl ascunde. D. general Averescu a plecat în Basarabia, lăsând în urmă pe droga să se descurce cu «amicii d-sale», marghilomaniştii, rămaşi deşi în partidul poporului, tot în opoziţie. Din cadrele curate ale foştilor prieteni ai d-lui Alex. Marghiloman d. general Averescu n’a găsit decât 30 (treizeci) de oameni demni să figureze pe listele de candidaţi la Cameră şi Senat, aproape 600 (şease sute) de locuri, ceea ce evident, nu se cheamă « a fi la putere, cu atât mai mult cu cât abia vreo 10 (zece) au reuşit să ajungă «capete de listă», iar ceilalţi doar «cozi».... Furia marghilomaniştilor s’a deslănţuit întâiu asupra d-lui general Averescu, personal, şi unul din fruntaşii lor a şi trimes o scrisoare şefului guvernului în care, îi vorbeşte despre partidul poporului, — «partid de plutonieri majori dela Bistriţa». Iar apoi s’a Întors asupra d-lui Goga, ministrul de Interne, pe care-l acuză că, după ce s’a sprijinit pe dânşii în opoziţie, ca «să mănânce» pe d. Petrovici, i-a părăsit, declarându-se neputincios să reziste voinţei d-lui general Averescu. ...Şi astfel a ajuns un ziar de dimineaţă să publice un pomelnic fără sfârşit de marghilomanişti în disgraţie, care este chiar lista pe care d. Mitilineu, singurul marghilomanist ministru, a recomandat-o dlui general Averescu şi de pe care primul ministru n’a găsit nici un mimnic reținut .. D. G. TATARASCU D. OCTAVIAN GOGA . TARA A FOST ÎNCHINATA . A CI IV ..§» A -----------__________ _ — — — ____i _____u _ V ___| s...---i ® wr A aaI »V t Chiar dacă nu sunt prea elegante, destăinuirile ce au urmat despăr firii, mai mult Involuntare a câtorva membri al partidului national, ele folosesc la ceva: clarifică nu numai psihologii politice, nu numai nefericite structuri de partid dar şi o situaţie reală a vieţii noastre sociale de după război. «Venim sau nu venim?» Iată traducerea exactă a faimosului «a fi sau a nu fi» pentru fiecare partid, îşi poate uşor imagina oricine, dacă partidul liberal ar îi silit să rămână în opoziţie îndelungată, aşa de îndelungată încât chiar şi rezervele de seu ale Porcului constantinesc să fie ameninţate cu o simţitoare scădere, cât pelerini la Flori ca s’ar mai osteni să ducă închinare marein zeu ! Cunoaştem obiecţia facilă şi prea des repetată: un partid politic nu poate să fie veşnic protestatar , nu-şi poate justifica existenţa şi nu poate justifica încrederea, pe care o cere opiniei publice, decât făcând toate sforţările în vederea puterii, ca să-şi pună în practică programul» , o rezumă fără ocoluri d. Stelian Popesc® în ziarul «Universul». Dar acest «făcând toate sforţările în vederea puterii» este punctul bolnav al oricărei alcătuiri de partid, căci justifică toate concesiile, sfărâmă toate Intransigentele, pregăteşte toate compromisurile «Toate sforţările în vederea puterii» cu riscul abdicărilor succesive, ale mutilărilor de program este o dogmă, nemărturisită, e drept, a tuturor partidelor; şi cum în primul rând şefii se înfruptă din binefacerile personale Inerente iuterii, este firesc ca acţuiarea lor să fie schematica unui zigzag iar nu o linie Inflexibil dreaptă, Pamfil Şeicaru «Sforţările îtf vederea puterii» urmează două direcţii: spre masse, sub forma celei mai destrăbălate demagogii şi spre căpeteniile partidu- Iui liberal, sub forma celei mai umilitoare milogeli. Partidele sunt precipitate căci cadrele n’au vreme de aşteptat, nu se gândesc să educe politiceşte în disciplina unei ideologii sociale ci să excite suferinţi, să mobilizeze ori, să irite apetituri, totul făcându-se numai şi numai pentru rezultatul imediat, rezultatul electoral. De ac! credinţa ce s’a statornicit în conştiinţa — ca să zicem aşa — a fiecărui om politic ; credinţa în elasticitatea oricărei noţiuni de drept, în posibilitatea de realizare a oricărui capriciu. Dar şi mai demoralizantă decât tactica demagogiei fără pudoare şi frână a simţului de răspundere este raportul de umilitoare dependenţă a tuturor partidelor faţă de cel liberal. (Un biet Şef de organizaţie averescan a sintetizat admirabil situaţia : «am venit la putere dar fără putere»). Ce concepţie morală poate desprinde un biet suflet românesc din adevărul trist: Aleea Porcu, factor determinant în formarea guvernelor ţării ? Nu este o simplă afirmație : dictatorul iritat, Cezarul de carton, Octavian Goga, a cunoscut personal cât de adevărat, aproape axiomatic este ca factor determinant Alecu Porec. Câte seri a trebuit să ostenească in povestiri presărate cu anecdote picante, povestiri depănate în sufrageria Porcului constantinesc ca să înlesnească digestia stăpânului! Şi ca adversari oneşti recunoaştem ce scump a plătit, ca abdicare de la orice mândrie, Octavian Goga situaţia sa de azi şi ce ingraţi sunt averescanii cari cutează să mârâie împotriva celui ce i-a salvat de la un iremediabil naufragiu. Şi nici concurenţa unor fruntaşi naţionali şi ţărănişti la graţia lui Aleea Poren n’a lipsit. Nimeni nu poate nega că spectacolul pe care îl dau partidele politice promovătoare de mari idealuri nu este înălţător. Ţara a fost închinată celei mai respingătoare încarnări a răului în viaţa noastră politică. In România aceia veche, în ţara aceia mică deseori hulită pe nedrept, Alecu Porcu era doar o miinoasă toleranţă a partidului liberal: în România mare şi mai ales nouă, Alecu Porcu este o neruşinată putere. O ! Dacă am fi ştiut că la capătul străduinţelor noastre tragice, că din belşugul de sânge şi pe urma atâtor suflete cosite de război va răsări zeul desgustului, monumentul de noroi şi sen ranged al Porcului, câţi dintre noi nu ar fi regretat nebunia înfăptuitoare a eroismului? Patria nu este realizată numai printr’o întindere geografici şi printr’un aparat administrativ Patria este realizată, mai ales, printr’o altitudine morală singura generatoare de sacrificii şi de cultură naţională Ţara a fost închinată lui Alecu Porcu- Refuzam s’o credem cu acea împotrivire naivă a unui instinct, de conservare morală, ne împotriveam să admitem că pământul stern al natbei este închinat respingătoarei făpturi a Porcului constantinesc, dar polemica dintre foştii comparşi politici ne a sfâşiat mângâetoarea noastră iluzie. Țara a fost închinată lui Alecu Porcu de către partidele politice. Tratatul germano-rus şi chestia Basarabiei -po- Se vorbeşte mult de tratatul germano-sovietic, se vorbeşte mai puţin de chestiunea Basarabiei, dar aceste două lucruri sunt în directă legătură. A fost suficient ca d. Diamandy, ministrul nostru la Paris — să facă, ziarului «Le Matin» câteva declaraţii privitoare la acest tratat, pentru ca o telegramă din Berlin să ne anunţe un început de Incendiu diplomatic. Berlin, 28. — Ministerul de externe a adresat o notă guvernului român prin care îşi exprimă surprinderea faţă de declaraţiunile pe care ministrul României la Paris, d. Diamandi, le-a făcut ziarul «Le Matin» asupra tratatului ruso-german Nota germană acuză guvernul român de duplicitate afirmând că la Geneva delegaţi României ar avea atitudini pacifiste în vreme ce faţă de Rusia guvernul român ar avea o atitudine răzbunătoare». Iată dar o complicaţie în germene. O complicaţie fără urmări imediate, ceea ce nu-i scade însă câtuşi de puţin puterea ei de avertisment. Germania este a doua putere care nu vrea să creadă în spiritul nostru de împăciuire faţă de Rusia. Italia e prima. Ne-ar fi greu să precizăm care a fost «atitudinea răzbunătoare» a guvernului român. Acuzarea însă își are gravitatea ei, iar acest simplu incident vine să arate cam ce spirit se poate desprinde din tratatul germano-sovietic. acestui tratat se discută și se scrie de vreo trei zile, pentru a se ajunge la Concluziile cele mai contradictorii. Unii iau de bune declaraţiile pacifice şi protocolare care întovărăşesc textul oficial. Tratatul germano-sovietic n’ar fi contrar spiritului şi pactului Societăţii Naţiunilor. Alţii prezintă tratatul de azi ca începutul revanşei germane. Juriştii de la Forteing Office au examinat cu atenţie ştiinţifică textul prezentat lor, în versiune quasi-oficială — şi au conchis la imposibilitatea de a conchide asupra adevăratului caracter al acestui tratat. Unele clauze sunt neclare. Mai multe interpretări sunt posibile. Ju ridiceşte, prin urmare, chestiunea poate fi dezbătută la infinit. Iată însă că, pe terenul politicii reale , primul rod al acestui tratat e nota guvernului german. Nu ştim dacă ea a fost primită la Bucureşti. Nu ştim ce i se va răspunde. In orice caz, înţelegem ca Berlinul să reacţioneze când i se aduce o acuzaţie directă, când i se bănueşte bunele intenţiuni. Astfel limitat, protestul german ar fi fost natural şi legitim. Berlinul se declară pacifist. E dreptul lui. Dar nota germană, după telegramele venite din Berlin, ar face aprecieri puţin măgulitoare asupra politicii noastre externe, calificând de agresivă atitudinea noastră faţă de Rusia. E o ieşire, cel puţin neaşteptată. Forată întrebuinţată e absolut neuzitată. Iată de ce ştirea trebuie primită sub rezervă. Nu e mai puţin adevărat, că telegrama venind din Berlin, trădează, în orice caz o anumită mentalitate. Chestiunea Basarabeană se complică şi mai mult. E o simplă constatare, iar incidentul sus menţionat arată adevăratul spirit care a prezidat la negocierea tratatului: Germania a trecut în tabăra Rusiei. E răsturnarea vechiului echilibru european. Iată singura concluzie care se desprinde clar- Chestiunea de a ști dacă o virgulă din tratat nu anulează o silabă din Pact, dacă întelo£rerea germano sovietică se încadrează sau nu în acordurile de la Locarno, dacă există sau nu incompatibilitate între Germania candidată la Geneva şi în acelaş timp semnatară a unui tratat cu o putere declarată duşmană a Societăţii Naţiunilor, rămâne un bogat material de controversă. Răsturnarea vechiului echilibru european — e un lucru precis. Eugen Titeanu -------xxpx x------- Efectele pădurilor S’au ratificat pădurile electorale dintre guvern fi cele două principale partide minoritare — german fi maghiar —• listele de candidaţi au fost stabilite şi depuse; prin urmare guvernul se considera satisfăcut; jumătate din succes este al lui. Mai rămâne să se vadă sfârşitul. Rămâne să se vadă de câtă trecere se bucură la minoritari cei care au încheiat învoiala, care le este aportul electoral, în speranţa căruia guvernul s’a angajat faţă de cele două partide cu privire la întreaga sa politică minoritară deacum până când îşi va da duhul. Dar până să se facă această verificare, observăm că nici jumătatea de succes nu este prea măgulitoare. S’au ratificat pacturile• s'au depus listele averescanomiroritare, dar n’au tre-ul nici câteva sile, și iată că și ceeace a fost până den năsi partid maghiar (ca să vorbim in special de dânsul) se distramă înainte de a ’şi da votul guvernului. Guvernul Averescu s’a angajat in privinţa întregii sale politici minoritare, faţă de un partid care nici în momentul, semnării pactului nu reprezintă decât o infimă •rie a minorităţii ungureşti. Acum , această grupare se clatină înainte de a’fi fi dat votul. Dizidenta de la Arad a Asupra fost urmată în mai puţin de 21 de ceasuri de dizidenta de la Cluj şi de alta la Turda, şi desigur le vor urma şi altele. I se trimit partidului maghiar avertismente: să modifice listele de candidaţi, să introducă în ele şi candidaturi ale păturii de mijloc şi ale celei de jos■ căci in caz contrar aceste pături pornesc lupta împotriva lui, iar partidul maghiar, ajuns în imposibilitate fiindcă nu mai poate modifica listele depuse, răspunde negativ, cu apeluri la solidaritate. Aceasta-i situaţia până în momentul de faţă, i se aduc partidului aliat cu guvernul acuzaţiile pe care i le adusese guvernul Brătianu înainte de a şi.l fi anexat în alegerile agricole şi comunale, şi partidul naţional în zilele când nu cocheta cu el, şi partidul ţărănesc în campania ce-a întreprins-o printre ţărănimea maghiară că este o mică societate care nu reprezintă minoritatea ungurenescă nu poate vorbi in numele ei. liste punctul de vedere al celor ce văd obiectiv ti al tuturor partidelor româneşti înainte de-a ajunge cu acest partid (di am putea vorbi ţi de celelalte parti, de minoritar( afara Asa, sașilor) la târgueli electorale. Atunci de-odata se schimbă totul. Partidul ajuns la guvern se angajează fată de asemenea mici grupări cu privire la întreaga sa politică minoritară. Ce este mai mult, anulează, ca în cazul dat al averescanilor, hotărâri definitive ce au fost aduse relativ la proteste sau poliţii minoritare de către foruri internaţionale ca Liga Naţiunilor. 8. totodată, prin aceleaşi păduri electorale, li se mai atribuie partidelor minoritare şi alte minorităţi pe care să le reprezinte, cum, vă aduceţi aminte■ s’a recunoscut partidului maghiar (şi de averescani şî înainte, de liberali) reprezentanta evreilor din Ardeal ca şi a celorlalte neamuri maghiarizate ţi nerevenite încă la matca naţională- situaţie în care se află şi românii din Săminie .Dar fiindcă ne-am apucat să urmărim procesul ostilităţii ce-o manifestă masele împotriva acestei pretenţii a partidului minorilor şi acestei hotărâri a guvernului, remarcăm că a început concomitent o mişcare antisemită în sânul ungurimii. Poin’aruma mişcarea care a luat proporţii atât de mari în sânul poporului român, găsise un prea neînsemnat ecou în abia câteva pronunţări ungureşti (scrisoarea preotului Bokor de-o pildă din revista «Magyar Kisebbsâg»). Mişcarea a luat acum proporţii şi între unguri. În ciuda partidului maghiar, care se vede nevoit să emită circulări şi să convoace adunări împotriva stricătorilorunităţii*. Găsim că este un răspuns direct la felul cum înţeleg partidele româneşti să-şi facă pacturile devenite faimoase şi nu este singura remarcă ce se poate face. Vor mai fi fi alte lucruri rari să ne facă să ne mai aninăm de aceste pactizări.