Cuvântul, noiembrie 1926 (Anul 3, nr. 600-624)
1926-11-01 / nr. 600
Periodic asistăm la alcătuiri de asociaţii cu nume sonore, cu programe grandioase şi cu intenţii eroice, pentru a aduna intelectualii la o luptă comună, umăr la umăr. Unele urmăresc apărarea intereselor materiale şi afirmarea socială a intelectualului , altele contactul cu intelectualitatea apuseană, altele se mărginesc la intenţii mai vagi. Experienţele de până acum ne-au stins orice curiozitate. După larma celor dintâi consfătuiri şi lansarea celor dintâi apeluri focoase, toate aceste tovărăşii, după ce şi-au ales câte două trei comitete, o sumă de preşedinţi de toate categoriile, de onoare şi activi, membri, secretari, casieri şi arhivari, după ce au votat statutele şi au dat un banchet, au căzut subit într’un marasm din care nu le mai sguduie nici un eveniment. Ce-a rămas din faimoasa organizare unică pe tot mapamondul a «Ateneului Român» aşa cum ne-o vestea d. Mihail Dragomirescu drept cel mai mare eveniment al secolului 1 Ce au rămas din mesele P. E. N.-clubului, care se arătase atât de grăbit, să statornicească întâi legătura între poeţii, eseiştii şi neveliştii români, şi pe urmă între aceşttia şi secţiile occidentale ale P. E. N.-clubului ? Şi atâtea ligi încă, atâtea uniuni, asociaţii, atenee, moarte în frageda vârstă a prunciei ? La scepticismul nostru naţional se adaogă şi metehnele categoriei intelectuale : individualism acut, refuzul unei discipline, incapacitate de organizare. Toate au contribuit la împotmolirea celor mai bune intenţii. Ne aflăm de astădată în faţa unei alte, proaspete «Chemări». «Uniunea intelectualilor români, încearcă să organizeze întâlnirea intelectualilor români şi străini, prin vizite la noi şi în străinătate, articole, conferinţe, creări de instituţii culturale în Capitală şi în provincie». In legătură cu Federaţia uniunilor intelectuale, va căuta să contribuie la creiarea acelui spirit de civilizaţie universală a timpului, întemeiată pe individualităţi naţionale. Cuvintele nu ne sună prea nou în urechi. Le-am mai auzit, ca atâtea apeluri altele. Desiderate generoase cu progame de acţiune vagi. Deocamdată «Uniunea intelectualilor români» se înfăţişează cu un impunător comitet de patronagiu, sub preşedinţia de onoare a M. S. Regina Maria, cu înalte feţe bisericeşti, doamne cunoscute prin energia şi desinteresarea în lupta pentru realizarea câtorva fapte bune, cu numeros: cărturari, scriitori, artişti, gazetari , cu un comitet de acţiune, cu un birou, care la rândul său numără o prezidenţă, doi secretari generali, o secretară care nu e generală şi nelipsitul casier, întreg aparatul ne intimidează. Statutele ne lasă oarecum desamăgiţi, fiindcă nu se deosibesc întru nimic de atâtea zeci de statute, câte ne trec sub ochi de când intelectualitatea a fost şi dânsa atinsă de morbul comitetelor şi coaliţiilor. Să aşteptăm hotărârea celor dintâi înfăptuiri. Deşi când se adună prea mulţi înţelepţi laolaltă, rar se întâmplă să ia naştere şi fapta, din risipa de proiecte şi vorbe. Cezar Petrescu (MIM „MN ilOl" ----ceri:« — De la început ne-am fixat punctul de vedere, de la început am prevenit răui virtual cuprins într’un exces de subvenţie acordată fără nici un criteriu de matură judecată «Teatrului Naţional». Răul n’a întârziat să se precizeze mai catastrofal decât Far fi prevestit cea mai pesimistă anticipare. Faliment material, anarhie morală, iată bilanţul celei mai desmăţate risipe a banului public: încurajarea literaturii dramatice originale? De când consumăm Teatrul Naţionale din cugetul statului, câţi autori dramatici români jucabili avem? O literatură paralitică purtată cu căruciorul unei subvenţii şi nefasta concepţie a unui litigiu de proprietate între actori şi autori, asupra «Teatrului Naţional» sunt singurele rezultate ale politicei protecţioniste faţă de teatru. In ziarul de teatru «Rampa» primul redactor Scarlat Froda, a examinat cu multă competinţă şi limpezime, faimoasa şi ridicola controversă: «al cui este Teatrul Naţional». Reproducem: «Până atunci constatăm însă un lucru. Teatrul Naţional hun e al actorilor, fiindcă nu se întreţine din munca lor şi nu e nici al autorilor, fiindcă în scurtul timp de când s’a pus legea în aplicare, au dovedit că nu pot apăra nici interesele lor, necum pe ale teatrului. Făculi tutori ai unei instituţii atât de importante, ei s'au dovedit lipsiţi de autoritate şi de cuvânt la momentul oportun, încurajaţi de o lege ocrotitoare — care a voit să le ofere un câmp de activitate. — ei au crezut ca şi actorii că sunt stăpânii acestei averi, care este şi trebuie să rămână numai a culturii naţionale. Divizaţi prin lupte mărunte şi vanităţi personale, autorii dramatici din comitetele de lectură, puşi să apere interesele confraţilor, se resping între ei, nu citesc piesele celor mai tineri şi nu vin la şedinţe.De unde activitatea lor trebuia să fie creiatoare şi ocrotitoare, ea devine un mijloc de teroare. Iar faţă de acei cari ar trebui să le asculte glasul, autorii se pleacă şi devin complicii ilegalităţilor, linii din laşitate, alţii fiindcă speră avantagii onorifice. Atunci de ce să stăruim la greşeală ! Să se recunoască un minut mai devreme, — fiindcă faptele sunt mai puternice, — că tutelarea Teatrului Naţional de către autorii dramatici e o imposibilitate. Şi aş cum actorii vin şi recunosc azi, că Teatrul Naţional este al Statului, care are drepturi şi la proprietate şi de conducere, fiindcă acordă subvenţiile, autorii dramatici să renunţe făţiş şi curagios la nişte prerogative, pe care nu le pot exercita. Vom sfârşi astfel cu ridicolul acestei situaţiuni. Nici actori, nici autori, sau şi unii şi alţii, dar sub imperiul unei legi aplicabile, care să dea fiecăruia ceea ce i se cuvine, iar Teatrul Naţional, a culturii. Noi socotim, implicit deschisă problema, pe care de altfel cu tot curajul a şi început să o examineze d. Vasile Goldiş, concesionării cu citet de sarcini şi fără nici o subvenţie, a «Teatrului Naţional». O economie de 20 000.000 (citiţi douăzeci de milioane) la teatru, şi posibilitatea de a sprijini celelalte arte real c relatoare a culturii româneşti. Concesionat «Teatrul Naţional» va însemna resortul întregei mişcări teatrale în România. Nici un ban subvenţie şi dacă nu merge, atunci d-le Goldiş concesionează-l spre binele culturii româneşti. Pamfil Şeicaru Cronica muzicală Teatrul 24 Octombrie 1926. Al doilea conccert simfonic. Dirijor: Rhené Baron Belestisnul de desăvârșit bun gust, în spiritul căruia maestrul Enescu a alcătuit programul concertului de deschidere al stagiunii «Filarmonicii», nu pare a angaja întru nimic formarea programelor concertelor următoare- Nici chiar la alcătuirea programului acestui de-al doilea simfonie principiul n’a fost menţinut, ci a fost adoptat cu totul altul, acel al şcolii naţionale de compoziţie muzicală. Criteriul acesta în alcătuirea unui program de concert este cu atât mai deţinut în seamă, cu cât de astădatăt relevă ambiţiunile simfonice ale şcolii franceze, care, în ultima vreme inşii fi el d de deplin ceiace Romain- cfcapde G. BREAZUL Rolland susţinea în 1905: «l’art franţais, silencieusement, est en train de prendre la place de l’art allemend». Rhone Baton, dirijorul concertelor «Pasdeloup» din Paris, este prea încercat şef de orchestră şi prea cunoscător al şcolii muzicale din care şi el face parte, ca compozitor, pentru a nu profita de prilejul acestui simfonic al «Filarmonicii» bucureştene, spre a demonstra pentru prestigiul artei franceze. Programul său de Duminica trecută, aşa cum este întocmit, însemnează deci mai mult decât alegerea conştiincioasă a unui număr de piese care ar conveni .mai bine temperamentului său (le dirijor, ar pune în evidenţă aptitudini deosebite în arta şefiei de orchestră sau, în fine, ar fi susceptibile de efecte nouă şi ar smulge, ca atare, aplauze auditorului. După cât se observă, atât din alcătuirea programului de care ne ocupăm cât şi a celorlalte două programe anunţate, Baton nu se sfieşte a ataca orice gen din repertoriul muzical al patriei sale, fapt care îl pune în măsură ca să facă auditorului său român o adevărată expunere istorică, succintă şi sistematică îndeajuns a cadrului stilistic în care ia naştere şi se desvoltă muzica franceză după războiul de at 1870. Ca atare, cele două direcţiuni ale şcolii simfonice franceză, Franck, Berlioz, care concură până astăzi pentru relevarea, stimularea şi potenţarea darurilor de creaţiune în domeniul muzicii pure, sunt, într’adevăr, foarte caracteristic reprezentate în programul lui Baton pentru primul său concert, ţinând locurile însemnate, începutul şi încheierea: Franek — simfonia în Re minor, Berlioz — Uvertura la «Benvenuto CeVinh. Sunt prea cunoscute aceste donft piese publicului nostru, pentru a nu se.fî putut observa claritatea cu care Rhene Baton scoate la iveală orice linie melodică, orice intenţiune dinamică, orice amănunt plastic. Abundentă de gesturi, variate şi sugestive, vioiciune, o mobilitate de spiriduş într’un tephilux de o robusteţă şi o masivitate de uriaş. Iată mijloace de care Baton dispune pentru a robi şi înflăcăra orchestra. Este impresionant să vezi acest Hercule încleştându-şi pumnii şi agitându-i deasupra frunţii în pasagiile de tufti în fortissimo, sau trecând în piano, resemnat beţişorul de dirigent în stânga, schiţând potolit în aer sincuzităţi melodice cu dreapta. Interpretările sale sunt clare, precise, raţionale chiar; sunt personale şi bine primite, deşi par a răpi ceva din adâncimea specifică frumosului muzical. Sunt, nu superficiale, dar de natură a ţine spiritul într’un regim de certitudine, de lumină intelectuală, de concret exclusiv sonor, de senzaţie periferică, nu de adânci mişcări sufleteşti. Este, desigur, o caracteristică nu numai a bretonului Rheré Baton, ci este a spiritului francez, în largă măsură. Iar dacă această atitudine pune în lumină valorile artistice din orice poem simfonie sau muzică descriptivă din direcţiunea pe care am designat-o sub numele lui Berlioz, apoi în rantea luî Franek, credinciosul care a văzut pe Dumnezeu, ea nu este destul de fecundă, şi nici capabilă de a cuprinde grandoarea geniului franekist. Sau poate îl cuprinde numai în ceiace valonul Franek moşteneşte dela tatăl său, nu şi în ceia ce moşteneşte dela mam sa, germană de naţie, din Aachen. In mijlocul programului său, Baton a înscris două nume cunoscute în muzica modernă franceză: Sylvio Lazzari şi Arthur Honegger, primul cu Effet de nit, celalt cu Pacific. Este curios de constatat cum din cele patru nume care formează programul primului simfonic, numai Berlioz este de sânge pur francez, Franek şi Lazzari naturalizaţi francezi, Honegger, elveţian de origină alemană. Totuşi ei aparţin, fără îndoială, şcolii franceze. Mai ales Honegger este unul din spiritele cele mai îndrăsneţe şi active din avantgarda cunoscută ,ub numele de «cei şase». O grupare iconoclastă, care numai în forma de denumire după ţifra componenţilor, seamănă cu grupul «celor cinci» ruşi, «grupul invincibil» al naţionaliştilor ruşi. Piesa intitulată «Pacific», tinde, după însăşi mărturisirea autorului «à la traduction d’une impression visuelle et d’une rouissance physique, par une construction musicale». Este vorba de o maşină de drum de fier, un monstru al şinelor, stând în repaos (tremole de timpani, flagelete şi triluri la coarde, în care timp cornul şi contrabasele gât de vaporii dătători de putere ai locomotivei), pregătindu-se de plecare, mersul (trepidaţiuni seci de tamburine), viteza etc, un tutu.... gata, gata de deraiere..., încheind printr’o lovitură puternică şi asurzitoare, acest «symphonic sketch», ritm vioi, dar aproape despuiat de sonor, uscăciune, experienţă extramuzicală de percusiuni seci şi sdrenţuiri sonore. Voluminosul dirigent, la cârma orchestrei, a pus în mişcare tot bogatul său aparat de gesturi, de frământări fizice și de spirit și tot entusiasmul său pentru Honegger, pentru care, la Paris, a organizat un festival cu orchestra «Pasdeloup»... — ÎȘi n’a deraiat! — Cealaltă piesă «Effet de nuit» de Lazzaro este un sugestiv tablou simfonic, după toate legile muzicii descriptive, în care, pe primele trei note ale lui re minor, (secundă mare, secundă mică ascendente și înapoi), ca fond muzical, este ilustrată toată tristețea, toată fremătarea horîpitantă dintr’o «eau-forte» de Verlaine, cu acelaș nume* ,. I . —------eo:«i4a»--------’ ,-i. TARANCA de J. Teodorescu-Sion. ică româneasca -0*0-A fost descoperită de d-l Claudiu Isopescu, elev al şcoalei române din Roma, această minunată pepinieră de savanţi şi de studii istorice pe care a organizat-o şi o conduce benedictinul ştiinţei româneşti, profesorul Pârvan. Predica de care vorbim este din toate punctele de vedere un document curios. Datează dela 1608 şi este scris cu litere latine, de o frumoasă şi delicată linie, într’o ortografie în care semnele ungureşti se amestecă cu cele italiene. Din cercetarea sumară a manuscrisului aş înclina să cred că scriitorul şi vorbitorul nu au fost una şi aceeaş persoană. Aceasta se vede şi din faptul că textul românesc este mai puţin cursiv decât rezumatul latin din josul paginei, şi din aceea că el arată anumite greşeli care nu erau posibile decât pentru un transcriitor care ignora limba română. Autorul pare a fi un iezuitor. Lovas, probabil ungur de prin părţile ardelene, în orice caz cunoscător al limbei noastre. Rosturile acestor predici româneşti la Roma în 1608, adică atunci când noi nu avem nici o legătură cu biserica romană, sunt neclare. D-l Isopescu le deduce ,dar nu tocmai convingător, din împrejurarea în care predica a fost ţinută. Codicele din care manuscrisul nostru face parte poartă titlul generic : Recepţii de personalităţi la colegiul roman, cu predici în diferite limbi. Textul românesc intră într’un grup de 29 predici ţinute în limbi diferite la 11.XII.1608 în fata lui Carol Gon-zaga, duce de Nevers, trimis al re- * getei Franței, Henric IV. Cum acest personagiu mai fu - •sese trimis de rege la Roma pentru tratative în legătură cu propagan - (la catolică în Franța, d-l Isopescu presupune că ducele de Nevers se] află iarăşi la Roma în împrejurări ] analoage. Iar predicarea în 29 de limbi deosebite nu ar fi avut alt, scop decât să arate trimisului Franţei cât de răspândit e catolicismul. Aceasta e părerea d-luî Isopescu, care chiar dacă ar corespunde realităţii, nu are nici un fel de probă în sprijinul ei. (Personal, mă gândesc, de pildă, că la slujba celei «de-a doua învieri», chiar în biserica noastră de răsărit, se cetește evanghelia în douăsprezece limbi). Descoperirea d-lui Isopescu este însă interesantă. ca privind un rar document de limbă română scris cu caractere latine la începutul veacului al XVII; 2. ca încă o dovadă că chiar de pe acea vreme biserica romană considera pe ereticii valahi ca făcând parte dintr’un domeniu cătră care activitatea lor misionară trebuia să se îndrepte în curând în chip mai sistematic şi mai susţinut. Pentru cercetătorii interesaţi adăugam că stadiul d-lui Isopescu, cuprinzând şi facsimilele manuscrisului respectiv, a apărut în vol. II, din «Codrul Cosminului», Buletinul Institutului de Istorie şi Limbă dela Cernăuţi, din care s’a extras şi în broşură aparte. --- De curând «Asociaţia criticilor dramatici» a premiat noua lucrare a d-lui Gib Mihăescu: «Pavilionul Umbrelor». Găsim nemerit acest lucru pentru a stărui întrucâtva asupra vigurosului talent manifestat de premiat în scrierile lui de până acum. Gib Mihăescu nu se rătăceşte în tiparele literare create de alţii. Proza lui este bine hrănită şi prinsă în forme ce recomandă talentul independent şi îndrăzneţ, înarmat cu o viziune ascuţită, răscoleşte adânc psihologia personagiilor descrise, punând de predilecţie în conflict dorinţa sălbatică a masculului faţă de indiferenţa aparentă a femelei. Este o temă care revine des în lucrările prozatorului: uneori este tratată ca idee centrală, alteori se încadrează episodic. In general iubirea care nu cunoaşte legi, sensualitatea ce zvâcneşte tumultuos sfărâmând ritmica obişnuită, se găseşte prinsă în povestirile lui Gib. Mihăescu (Femeia de Ciocolată, Vedenia. Coşul cu Târgueli, etc apărute succesiv în revista «Gândirea ) Preocupările scriitorului capătă un sens mai plin şi profund omenesc. Sub coaja aparenţelor dăinueşte viaţa vegetativă care este scormonită în toate putregaiurile ei- De aci atmosfera oarecum halucinantă în care acţionează eroii. În fluid magnetic pare că-i leagă, târându-i afară din sfera simţăminţilor. De multe ori obsesia este atât de imperativă încât îngenunchierea îi poartă la ridicol. Femeia este văzută in lumina dorinţei pătimaşe. Ea face cauză comună cu vitregia împrejurărilor pentru ca pasiunea să fie muşcată de gura rânjinlă a caricaturei. Romanticul primeşte lecţiile usturătoare ale realităţii; capriciul femeesc izvorât din ingenuitate sau din calcul rece exasperează clanurile, otrăveşte gândurile cinstite. Gib. Mihăescu are resurse bogate de umorist. Dar dânsul nu persiflează; pentru aceasta s’a însărcinat realitatea interioară a eroilor şi condiţiile pe care le trăesc. Atunci când crezi că eroul scăpat din închisoarea instinctelor se va înălţa, aripile îi sunt tăiate de împrejurările ce-i salută apariţia cu sarcasm neîndurător. Ai impresia uneori că oamenii au fost aduşi dintr-o lume acrea şi siliţi să trăiască o viaţă în afară de contingenţele obişnuite. însuşi realismul de multe ori chiar prea brutal pe care-l cultivă Gib. Mihăescu îşi complectează această impresie; povestirea devine stranie şi atmosfera din ce în ce mai apăsătoare. Atunci licăreşte timid o undă de idealism, avertizându-te că autorul veghiază. Dacă mulţi au reuşit să ne dea imaginea femeei încovoiată de bărbat, Gib Mihăescu este printre puţini care ştie să zugrăvească bărbatul la ordinele absurde ale femeei Câinele prins Î11 lanţ îşi urmează resemnat stăpânul. Din aceste câteva trăsături, desprinsenumai din câteva nuvele (Gib Mihăescu a colaborat şi la «Viaţa Românească» «Sburătorul» şî la alte reviste) — se poate vedea că este vorba de o literatură interesantă. Mijloacele de realizare a nuvelistului se impun deasemenea atenţiei noastre. Descripţia deşi minuţioasă, prinde contur şi se plasticizează. Eroii erese parcă In faţa noastră, se desprind din noianul faptelor ei-şi capătă drept de cetăţenie la amintire. O singură imputare i-am putea face lui Gib Mihăescu: prea, multă analiză sufletească. Orice simţământ este disecat cu furie şi procetat cu o neobişnuită intensitate. N’ar putea fi totdeauna un defect, căci personaglile cresc în adâncime câteodată însă excesul de analiză aminteşte supărător preezenţa autorului şi alunecăm în «literatură». Subliniem în unele nuvele nota veridică a descripţiilor. Trăsăturile sunt incisive şi cu puternică rezonanţă în sensibilitatea cititorului. Aceasta din urmă nu este câtuşi de puţin menajat. Nervii sunt puşi la încercare până la sfâşiere, iar cruditatea expresiei — fără a fi indecentă — dă cu tifla celei mironosiţe şi puţin sigură de ea. După cum era de aşteptat coloritul este sumbru încât chiar şi lumina pare că aruncă reflexe întunecate. Din acest punct de vedere relevăm o perfectă adaptare a formei la fond. Morbiditatea şi tragismul câştigă în intensitate. — * iar comicul fecundat în ceaţă revine ki lumină cu înfăţişări macabre. C„ Nestor Proza românească GIB. MIHĂESCU Trecutul cultural al graniţei apusene Descentralizarea culturală o mai aduc din când în când în discuţie doar revistele de provincie, prin stăruitoarea lor apariţie, adem luată în râs de surateie din Capitală, de mai mare anvergură, dar mult mai periodice decât unele dintre dânsele. Şi n’ar fi tocmai fără însemnătate să se vorbească despre necesitatea unei adânciri a problemei — căci, dacă chiar nu este, ar trebui să fie o problemă serioasă pentru cultura românească, să ațâţe cât mai mult interesul provinciei pentru faptul cultural provincial, iar dacă acest fapt nu s’ar isca, să-l iste. Unirea tuturor ţinuturilor româneşti într’un singur stat liber trebuie să provoace interesul pentru faptul cultural, literar şi artistic local cu atât mai vârtos, cu cât trebuie să asistăm odată la fenomenul cultural, petrecut în istoria altor popoare, care să asigure continuitatea culturală printr-o alternare a provinciilor în fruntea mişcării culturale a ţării. Pentru consideraţii ca acestea, cele două broşuri, «Locuri şi oameni din Munţii Bihorii» şi «Zile trăite: — contribuţii la istoria Bihorului», ale d-lui dr. Constantin Pavel, profesor în Beiuş, fost prefect sub guvernarea trecută, sunt mai mult decât simplă literatură de provincie, cum ar indica locul apariţiei: Beiuşul. D. Constantin Pavel ridică vălul de pe istoria unui ţinut cu sănătos trecut cultural, cum este Bihorul. Şi paginile sale se intenează cu acele articole de revistă ce au apărut în vremea din urmă destăinuind un trecut cultural al Bihorului mai lung de patru, cinci sau şase veacuri, şi legături culturale cu principatele de dincoace de Carpaţi, întreţinute de judeţul de la graniţa etnică cu câtevau veacuri în urmă. Aprecierea contribuţiilor acestora la istoria unui ţinut de o culturalitate pe care a avut-o până nu demult Bihorul nu poate fi decât o meritată răsplată. I --------MtftM-------- O scrisoare a lui Wickens vindica la HcNalin Ultima scrisoare scrisă de Charles Dickens a fost vândută la o licitaţie din Londra pe preţul de 40 lire sterline. BlooNotes In chestiunea spectacolului d-nei Elvira Popescu pentru studenţi Cetim în «Rampa» ca d-va Elvira Popescu ar Intenţiona să dea la Teatrul Naţional un spectacol «pentru studenţi» jucând — zice-se —cu ansamblul primei noastre scene «Patima Roşie». Ciudată gentileţe! Dacă d-na Elvira Popescu ţine să fie generoasă cu studenţimea, poate să ofere un spectacol la Teatrul Carol cel Mare unde sunt orânduite reprezentaţiile simpaticei actriţe. In ce priveşte Teatrul Naţional, el n’are, credem, nevoie de îndemnul şi de concursul nimănui pentru a da o seară de spectacol în folosul studenţimei. Aceasta cu atât mai mult cu cât în special «Patima Roşie» a găsit în d-na Marioara Zimniceanu, tânăra societară a primei noastre scene, o interpretă desăvârşită şi incomparabilă. Ne place a crede, însă că «ştirea» Rampei nu e decât jocul firesc şi legitim al unei inofensive reclame abile şi că chestia n’a putut intra în preocupările serioase ale conducerii Teatrului National. Manuscripte de ale lui Abraham a Sanda Clara ■** Biblioteca Naţionala din Viena Profesorul Bertsche din Heidelberg a descoperit în biblioteca naţională din Viena o întreagă seri® de manuscripte de ale predicatorului vienez Abraham a Sancta Clara care a trăit de la 1044 — imCurios este faptul că nu se ştia până acum de nici un manuscris al acestui preot respectat atât de mult şi de Goethe şi Schiller, deşi operile sale au fost foarte mult reproduse. Dela Opera Britână Azi Duminică, Opera Romană dă, în matineu, spectacol de balet, compus din LA MANEVRE şi ZÂNA PĂPUŞILOR, iar seara BORIS GODUNOV’ cu d. Niculescu-Basu în rolul titular. Premiera operei lui Lalo REGELE USUTUI pentru care s’a pregătit sub conducerea d-lui C. Pavel o deosebită montare, va urma loc Marţi 2 Noembrie cu d-nele M. Snegina şi L. Bajici şi d-nii N. Apostolescu, Jean Atanasiu, ,Gh. Folescu în rolurile principale.SSoSs* Teatrul Naţional Lunii Noemb., matineu «Crucea Roşie», seara: «Patima Roşie»; Marţi 2 Noemb.: «Faust»; Miercuri 3 Noemb. «Patima Roşie»; Joi 4 Noemb.: matineu «Faust»; seara: «Juditha şi Holofern»; Vineri 5 Noemb.: «Regina Cristina»; Sâmbătă 6 Noemb.; matineu: «Juditha şi Holofern»; seara: «Patima Roşie»; Duminică 7 Noemb.: matineu: «Secretul lui Polichinel»; seara: «Patima Roşie»; Luni 8 Noembrie: matineu: «Juditha şi Holofern»; Luni 8 Noemb.* «Mioara». Teatrul Naţional anunţă că Festivalul dat în onoarea misiunei italiene va avea loc Vineri 5 Noembrie. Joi seara se va juca «Iuditha şi Holofern» având ca interpretă principală pe d-ra Sorana Topa care apare pentru întâia oară în această seară pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti-De la teatrul Renina Maria Ordinea spectacolelor de la 1—7 Noembrie 1926 Luni 1 Noemb.: Premieră: «Moara Roşie: Marţi 2 Noemb.: «Moara Roşie»; Miercuri 3 Noembrie: «Moara Roşie»; Joi 4 Noemb.: «Moara Roşie»; Vineri 5 Noemb.: «Moara Roşie»; Sâmbătă 6 Noemb.: matineu: «Moara Roşie», seara: «Moara Roşie»; Duminecă 1 Noemb.: matineu: «Moara Roşie, seara: «Moara Roşie». De la Teatrul Mic In fiecare seară, până Marţi 2 Noembrie (inclusiv), se joacă la Teatrul Mic «Fracul». Miercuri 3 Noembrie, orele 9 seara, a patra premieră a stagiunei: «Coniţa are., doi conaşi!» comedie în trei acte de F. Gandera, cu Marietta Rareş, Renee-Annie, Nutzi Stănescu, Elvira Godeami, G. Channel şi Mist Fotino. * La Teentrul Mic, se va juca în actuala stagiune, o comedia originală In 3 note, semnată D. Dragomirescu, Al. Bilciurescu şi A. Stoika * Clopoceanu Concerte Duminecă 11 Octombrie: Teatrul Naţional: «Filarmonica» cu Hirena Baton. Luni 1 Noembrie: Ateneu, Violonistul Kuhelib. Sâmbătă 6 Noembrie- Ateneu, pianistul Toso Sturlet. Joi 18 Noembrie, Ateneu, Filarmonica cu violonistul Juan Manen. Miercuri 24 Noembrie, Ateneu, Quartetul Rosé. Joi 25 Noembrie, Ateneu, Filarmonica cu Arnold Rosa și Alma Maria Rose. Sâmbătă 27 Noembrie, Ateneu cuartetel Rose. Bibliografii A apărut în editura «Cartea Românească». Cunoştinţe Folositoare Seria C. No. 26 «Românii din Bulgariai de Ema- Hoil Hudiţă. Preţul lei 5. Biblioteca Minerva No. 112: Goethe «Hermann şi Dorothea». Preţul lei 6 Biblioteca Minerva No. 65: Prăvălia la doi crapi de Andre Theuriet. Preţul lor » A apărut: «Propileele Literare» No. 16 de la 1 Noembrie 1926, cu următorul variat sumar: Sfatul Regini Vil, Cămin dulce cămin! De M. S. Regina Maria, Dacia în epoca celtică de Vasile Pârva»*; Vis şi realitate (roman de moravuri) de Ion Foţi. Studiul clasicilor şi civilizaţia americană de John Jay Chapman; Cugetări trăite de Ion Foţi; Poeziile lui Saforad, de St. Bezdecht; Fragment din «Păcală» de Horia Furtună; Gândirea matematică şi viaţa de Petre Sergescu; Mistificare, Mistificatori. Mistificaţi, de Nestor Urechia; Al. Vlăhuţă despre poezie de T. Teodorescu-Branişte; Cărţi 9i reviste de George Baiculescu; Cronica Muzicală de Pryam; Cronica Politică, internă şi externă de Publin Serena; însemnări teatrale de B. Cecropide; Diverse: Legenda sfântului Cristofor, ocrotitorul călătorilor; Din poezia poporană neo-greacă; însemnări artistice Sfaturi practice; Din toată lumea; Maxime şi Cugetări; Bibliografie şi Caricatura Actualităţii. --------Mt&W------- Leonardo Da Vinci contestai Un mare export de picturi, americanul Maurice Goldblatt, din Chicago, reîntors de curând din Europa, a făcut câteva declaraţiuni de mare importanţă pentru aceia care se interesează de pictura clasică, vizitând cele mai importante galerii de artă din Europa, cu care ocazie a examinat, cu multă minuţiositate, a constatat că un număr de 50 tablouri atribuite lui Leonardo Da Vinei, Luini şi alţii, nu sunt decât opera lui Andrea Salaino, servitorul şi mai târziu modelul şi colaboratorul lui Leonardo Da Vinei. Balaini care a trăit pe lângă marele său maestru timp de 25 ani, învăţă de la el arta picturii. Contestările acestui expert de artă american au fost acceptate de mai mulţi alţi apreciaţi experţi europeni, printre care putem menţiona pe Malaguzzi-Valeri, cunoscut prin tablourile şi scrierile sale asupra şcoalei milaneze, Henri Verne, directorul Muzeului Naţional al Franţei, directorul Luvrului Paris, directorii galeriilor din Roma, Bologna, etc. Printre lucrările cercetate de expertul american şi găsite a fi opera lui Andrea Salamo, cităm tabloul «Bacchus» atribuit lui Da Vinei şi «Madona cu Copilul» atribuit şcoalei lui Da Vinei; ambele se găsesc la Luvru Deasemenea tabloul «Cristos vorbind» atribuit lui Luini este opera lui Salamo. --------MCtfM-----— N. I. S. Spectacole OPERA ROMANA: Matineu. La manevre şi Zâna Păpuşilor; seara: Boris Godunov. TEATRUL NATIONAL: matineu: Faust; seara: Secretul lui Polichinelle. TEATRUL REGINA MARIA: matineu şi seara: Cântecul dragostei. TEATRUL MIC: matineu. S’a gftsit o femee goală; seara: Fracul. TEATRUL FANTASIO: matineu: Micul Lord; seara: Ofițerul de gardă. TEATRUL CAROL CEL MARE: matineu: Bar-Kochba; seara: Suiama. TEATRUL POPULAR: matineu: Ciufulici; seara: Funcţionarul de la Domenii.