Cuvântul, noiembrie 1926 (Anul 3, nr. 600-624)

1926-11-01 / nr. 600

Periodic asistăm la alcătuiri de asociaţii cu nume sonore, cu progra­m­e grandioase şi cu intenţii eroice, pentru a aduna intelectualii la o luptă comună, umăr la umăr. Unele urmăresc apărarea intereselor ma­teriale şi afirmarea socială a inte­lectualului , altele contactul cu in­­telectualitatea apuseană, altele se mărginesc la intenţii mai vagi. Experienţele de până acum ne-au stins orice curiozitate. După larma celor dintâi consfătuiri şi lansarea celor dintâi apeluri focoase, toate aceste tovărăşii, după ce şi-au ales câte două trei comitete, o sumă de preşedinţi de toate categoriile, de o­­noare şi activi, membri, secretari, casieri şi arhivari, după ce au vo­tat statutele şi au dat un banchet, au căzut subit într’un marasm din care nu le mai sguduie nici un eve­niment. Ce-a rămas din faimoasa organizare unică pe tot mapamon­dul a «Ateneului Român» aşa cum ne-o vestea d. Mihail Dragomirescu drept cel mai mare eveniment al secolului 1 Ce au rămas din mesele P. E. N.-clubului, care se arătase atât de grăbit, să statornicească în­tâi legătura între poeţii, eseiştii şi neveli­ştii români, şi pe urmă între aceşttia şi secţiile occidentale ale P. E. N.-clubului ? Şi atâtea ligi încă, atâtea uniuni, asociaţii, ate­­­nee, moarte în frageda vârstă a prunciei ? La scepticismul nostru naţional se adaogă şi metehnele categoriei intelectuale : individualism acut, refuzul unei discipline, incapacitate de organizare. Toate au contribuit la împotmolirea celor mai bune in­tenţii. Ne aflăm de astădată în faţa unei alte, proaspete «Chemări». «­Uniunea intelectualilor români, încearcă să organizeze întâlnirea intelectualilor români şi străini, prin vizite la noi şi în străinătate, articole, conferinţe, creări de insti­tuţii culturale în Capitală şi în pro­­vincie». In legătură cu Federaţia uniuni­lor intelectuale, va căuta să contri­buie la creiarea acelui spirit de ci­vilizaţie universală a timpului, în­temeiată pe individualităţi naţio­nale. Cuvintele nu ne sună prea nou în urechi. Le-am mai auzit, ca atâtea apeluri altele. Desiderate generoase cu p­roga­me de acţiune vagi. Deocamdată «Uniunea intelectua­lilor români» se înfăţişează cu un impunător comitet de patronagiu, sub preşedinţia de onoare a M. S. Regina Maria, cu înalte feţe bise­riceşti, doamne cunoscute prin ener­gia şi desinteresarea în lupta pen­tru realizarea câtorva fapte bune, cu numeros: cărturari, scriitori, ar­tişti, gazetari , cu un comitet de acţiune, cu un birou, care la rândul său numără o prezidenţă, doi secre­tari generali, o secretară care nu e generală şi nelipsitul casier, întreg aparatul ne intimidează. Statutele ne lasă oarecum desa­­­măgiţi, fiindcă nu se deosibesc în­­­tru nimic de atâtea zeci de statute, câte ne trec sub ochi de când inte­lectualitatea a fost şi dânsa atinsă de morbul comitetelor şi coaliţiilor. Să aşteptăm hotărârea celor din­tâi înfăptuiri. Deşi când se adună prea mulţi înţelepţi laolaltă, rar se întâmplă să ia naştere şi fapta, din risipa de proiecte şi vorbe. Cezar Petrescu (MIM „MN­ ilOl" ----ceri:« — De la început ne-am fixat punc­tul de vedere, de la început am prevenit răui virtual cuprins în­­tr’un exces de subvenţie acordată fără nici un criteriu de matură ju­decată «Teatrului Naţional». Răul n’a întârziat să se precizeze mai catastrofal decât Far fi prevestit cea mai pesimistă anticipare. Fa­liment material, anarhie morală, iată bilanţul celei mai desmăţate risipe a banului public: încurajarea literaturii dramatice originale? De când consumă­m Teatrul Na­­ţion­ale din cugetul statului, câţi autori dramatici români ju­cabili avem? O literatură paralitică pur­­tată cu căruciorul unei subvenţii şi nefasta concepţie a unui litigiu de proprietate între actori şi autori, asupra «Teatrului Naţional» sunt singurele rezultate ale politicei pro­tecţioniste faţă de teatru. In ziarul de teatru «Rampa» pri­mul redactor Scarlat Froda, a exa­minat cu multă competinţă şi lim­pezime, faimoasa şi ridicola con­troversă: «al cui este Teatrul Na­ţional». Reproducem: «Până atunci constatăm însă un lucru. Teatrul Naţional hun e al actorilor, fiind­că nu se întreţine din munca lor şi nu e nici al autorilor, fiindcă în scurtul timp de când s’a pus legea în aplicare, au do­vedit că nu pot apăra nici interesele lor, necum pe ale teatrului. Făculi tutori ai unei instituţii atât de­­ importante, ei s'au dovedit lipsiţi de au­toritate şi de cuvânt la momentul opor­tun, încurajaţi de o lege ocrotitoare — care a voit să le ofere un câmp de acti­vitate. — ei au crezut ca şi actorii că sunt stăpânii acestei averi, care este şi trebuie să rămână numai a culturii na­ţionale. Divizaţi prin lupte mărunte şi vanităţi personale, autorii dramatici din comite­tele de lectură, puşi să apere interesele confraţilor, se resping între ei, nu citesc piesele celor mai tineri şi nu vin la şe­dinţe.De unde activitatea lor trebuia să fie creiatoare şi ocrotitoare, ea devine un mijloc de teroare. Iar faţă de acei­ cari ar trebui să le asculte glasul, autorii se pleacă şi devin complicii ilegalităţilor, li­nii din laşitate, alţii fiindcă speră avan­­tagii onorifice. Atunci de ce să stăruim la greşeală ! Să se recunoască un minut mai de­vre­me, — fiindcă faptele sunt mai puter­nice, — că tutelarea Teatrului Naţional de către autorii dramatici e o imposibi­litate. Şi a­ş cum actorii vin şi recunosc azi, că Teatrul Naţional este al Statului, care are drepturi şi la proprietate şi de con­ducere, fiindcă acordă subvenţiile, auto­rii dramatici să renunţe făţiş şi curagios la nişte prerogative, pe care nu le pot ex­ercita. Vom sfârşi astfel cu ridicolul a­­cestei situaţiuni. Nici actori, nici autori, sau şi unii şi alţii, dar sub imperiul unei legi aplicabi­le, care să dea fiecăruia ceea ce i se cuvine, iar Teatrul Naţional, a culturii. Noi socotim, implicit deschisă problema, pe care de altfel cu tot curajul a şi început să o examineze d. Vasile Goldiş, concesionării cu citet de sarcini şi fără nici o sub­venţie, a «Teatrului Naţional». O economie de 20 000.000 (citiţi două­zeci de milioane) la teatru, şi posi­bilitatea de a sprijini celelalte arte real c relatoare a culturii ro­mâneşti. Concesionat «Teatrul Na­ţional» va însemna resortul între­­gei mişcări teatrale în România. Nici un ban subvenţie şi dacă nu merge, atunci d-le Goldiş concesio­­nează-l spre binele culturii româ­neşti. Pamfil Şeicaru Cronica muzicală Teatrul 24 Octombrie 1926. Al doilea con­ccert simfonic. Dirijor: Rhené Baron Belestisnul de desăvârșit bun gust, în spiritul căruia maestrul Enescu a alcătuit programul con­certului de deschidere al stagiunii «Filarmonicii», nu pare a angaja întru nimic formarea programelor concertelor următoare- Nici chiar la alcătuirea programului acestui de-al doilea simfonie principiul n’a fost menţinut, ci a fost adoptat cu totul altul, acel al şcolii naţionale de compoziţie muzicală. Criteriul acesta în alcătuirea unui program de concert este cu atât mai de­ţi­nut în seamă, cu cât de astădatăt re­levă ambiţiunile simfonice ale şco­lii franceze, care, în ultima vreme inşii fi el d de deplin ceiace Romain- cfcap­de G. BREAZUL Rolland susţinea în 1905: «l’art franţais, silencieusement, est en train de prendre la place de l’art allemend». Rhone­ Baton, dirijorul concerte­lor «Pasdeloup» din Paris, este prea încercat şef de orchestră şi prea cunoscător al şcolii muzicale din care şi el face parte, ca compozitor, pentru a nu profita de prilejul a­­cestui simfonic al «Filarmonicii» bucureştene, spre a demonstra pen­tru prestigiul artei franceze. Pro­gramul său de Duminica trecută, aşa cum este întocmit, însemnează deci mai mult decât alegerea con­ştiincioasă a unui număr de piese care ar conveni .mai bine tempera­mentului său (le dirijor, ar pune în­ evidenţă aptitudini deosebite în arta şefiei de orchestră sau, în fine, ar fi susceptibile de efecte nouă şi ar smulge, ca atare, aplauze audi­torului. După cât se observă, atât din alcătuirea programului de ca­re ne ocupăm cât şi a celorlalte două programe anunţate, Baton nu se sfieşte a ataca orice gen din re­pertoriul muzical al patriei sale, fapt care îl pune în măsură ca să facă auditorului său român o ade­vărată expunere istorică, succintă şi sistematică îndeajuns a cadrului stilistic în care ia naştere şi se des­­voltă muzica franceză după războ­iul de at 1870. Ca atare, cele două di­recţiuni ale şcolii simfonice fran­ceză, Franck, Berlioz,­­ care con­cură până astăzi pentru relevarea, stimularea şi potenţarea darurilor de creaţiune în domeniul muzicii pure, sunt, într’adevăr, foarte ca­racteristic reprezentate în progra­mul lui Baton pentru primul său concert, ţinând locurile însemnate, începutul şi încheierea: Franek — simfonia în Re minor, Berlioz — Uvertura la «Benvenuto CeVinh. Sunt prea cunoscute aceste donft piese publicului nostru, pentru a nu­ se.fî putut observa claritatea cu care Rhene­ Baton scoate la ivea­lă orice linie melodică, orice inten­­ţiune dinamică, orice amănunt plas­tic. Abundentă de gesturi, variate şi sugestive, vioiciune, o mobilitate de spiriduş într’un teph­ilux de o ro­­busteţă şi o masivitate de uriaş. Iată mijloace de care Baton dispune pentru a robi şi înflăcăra orchestra. Este impresionant să vezi acest Hercule încleştându-şi pumnii şi agitându-i deasupra frunţii în pa­­sagiile de tufti în fortissimo, sau trecând în piano, resemnat beţişo­rul de dirigent în stânga, schiţând potolit în aer sincuzităţi melodice cu dreapta. Interpretările sale sunt clare, precise, raţionale chiar; sunt personale şi bine primite, deşi par a răpi ceva din adâncimea specifi­că frumosului muzical. Sunt, nu superficiale, dar de natură a ţine spiritul într’un regim de certitudi­ne, de lumină intelectuală, de con­­cret exclusiv sonor, de senzaţie pe­riferică, nu de adânci mişcări su­fleteşti. Este, de­sigur, o caracte­ristică nu numai a bretonului Rhe­­r­é Baton, ci este a spiritului fran­cez, în largă măsură. Iar dacă a­­ceastă atitudine pune în lumină va­lorile artistice din orice poem sim­fonie sau muzică descriptivă din direcţiunea pe care am designat-o sub numele lui Berlioz, apoi în ran­­­tea luî Franek, credinciosul care a văzut pe Dumnezeu, ea nu este des­tul de fecundă, şi nici capabilă de a cuprinde grandoarea geniului franekist. Sau poate îl cuprinde nu­mai în ceiace valonul Franek moş­teneşte dela tatăl său, nu şi în ce­­ia ce moşteneşte dela mam­ sa, ger­mană de naţie, din Aachen. In mijlocul programului său, Ba­ton a înscris două nume cunoscute în muzica modernă franceză: Syl­­vio Lazzari şi Arthur Honegger, primul cu Effet de n­it, celalt cu Pacific. Este curios de constatat cum din cele patru nume care for­mează programul primului simfo­nic, numai Berlioz este de sânge pur francez, Franek şi Lazzari na­turalizaţi francezi, Honegger, el­veţian de origină alemană. Totuşi ei aparţin, fără îndoială, şcolii fran­ceze. Mai ales Honegger este unul din spiritele cele mai îndrăsneţe şi active din avantgarda cunoscută ,ub numele de «cei şase». O grupa­re iconoclastă, care numai î­n for­ma de denumire după ţifra compo­nenţilor, seamănă cu grupul «celor cinci» ruşi, «grupul invincibil» al naţionaliştilor ruşi. Piesa intitulată «Pacific», tinde, după însăşi mărtu­risirea autorului «à la traduction d’une impression visuelle et d’une rouissance physique, par une con­struction musicale». Este vorba de o maşină de drum de fier, un mon­stru al şinelor, stând în repaos (tre­mole de timpani, flage­lete şi tri­­luri la coarde, în care timp cornul şi contrabasele gât de vaporii dătă­tori de putere ai locomotivei), pre­­gătindu-se de plecare, mersul (tre­pidaţi­uni seci de tamburine), vite­za etc­, un tutu­.... gata, gata de de­raiere..., încheind printr’o lovitură puternică şi asurzitoare, acest «sym­­­phonic sketch», ritm vioi, dar aproa­pe despuiat de sonor, uscăciune, experienţă extr­amuzicală de per­­cusiuni seci şi sdrenţuiri sonore. Voluminosul dirigent, la cârma or­chestrei, a pus în mişcare tot boga­tul său aparat de gesturi, de fră­mântări fizice și de spirit și tot entusiasmul său pentru Honegger, pentru care, la Paris, a organizat un festival cu orchestra «Pasde­loup»... — ÎȘi n’a deraiat! — Cealal­tă piesă «Effet de nuit» de Lazzaro este un sugestiv tablou simfonic, după toate legile muzicii descripti­ve, în care, pe primele trei note ale lui re minor, (secundă mare, se­cundă mică ascendente și înapoi), ca fond muzical, este ilustrată toa­tă tristețea, toată fremătarea horî­­pitantă dintr’o «eau-forte» de Ver­laine, cu acel­aș nume* ,. I . —------eo:«i4a»--------’ ,-i. TARANCA de J. Teodorescu-Sion. ică româneasca -0*0-A fost­ descoperită de d-l Claudiu Isopescu, elev al şcoalei române din Roma, această minunată pepinieră de savanţi şi de studii istorice pe care a organizat-o şi o conduce be­nedictinul ştiinţei româneşti, pro­fesorul Pârvan. Predica de care vorbim este din toate punctele de vedere un docu­­­ment curios. Datează dela 1608 şi este scris cu litere latine, de o fru­moasă şi delicată linie, într’o orto­grafie în care semnele ungureşti se amestecă cu cele italiene. Din cercetarea sumară a manus­crisului aş înclina să cred că scrii­torul şi vorbitorul nu au fost una şi aceeaş persoană. Aceasta se vede şi din faptul că textul românesc este mai puţin cursiv decât rezuma­tul latin din josul paginei, şi din aceea că el arată anumite greşeli care nu erau posibile decât pentru un transcriitor care ignora limba română. Autorul pare a fi un iezuit­or. Lo­vas, probabil ungur de prin părţile ardelene, în orice caz cunoscător al limbei noastr­e. Rosturile acestor predici române­şti la Roma în 1608, adică atunci când noi nu avem nici o legătură cu biserica romană, sunt neclare. D-l Isopescu le deduce ,dar nu toc­mai convingător, din împrejurarea în care predica a fost­ ţinută. Codi­cele din care manuscrisul nostru fa­ce parte poartă titlul generic : Re­cepţii de personalităţi la colegiul roman, cu predici în diferite limbi.­ Textul românesc intră într’un grup­ de 29 predici ţinute în limbi diferite la 11.XII.1608 în fata lui Carol Gon-­­zaga, duce de Nevers, trimis al re- * getei Franței, Henric IV. Cum acest personagiu mai fu - •sese trimis de rege la Roma pentru tratative în legătură cu propagan - (la catolică în Franța, d-l Isopescu presupune că ducele de Nevers se] află iarăşi la Roma în împrejurări ] analoage. Iar predica­rea în 29 de­ limbi deosebite nu ar fi avut alt, scop decât să arate trimisului Fran­ţei cât de răspândit e catolicismul. Aceasta e părerea d-luî Isopescu, care chiar dacă ar corespunde rea­lităţii, nu are nici un fel de probă în sprijinul ei. (Personal, m­ă gândesc, de pildă, că la slujba celei «de-a doua învi­eri», ch­iar în biserica noastră de răsărit, se cetește evanghelia în douăsprezece limbi). Descoperirea d-lui Isopescu este însă interesantă­­. ca privind un rar document de limbă română scris cu caractere latine la începutul veacului al­ XVII; 2. ca încă o dovadă că chiar de pe acea vreme biserica romană con­sidera pe ereticii valahi ca făcând parte dintr’un domeniu cătră care activitatea lor misionară trebuia să se îndrepte în curând în chip mai sistematic şi mai susţinut. Pentru cercetătorii interesaţi a­­dăuga­m că stadiul d-lui Isopescu, cuprinzând şi facsimilele manuscri­sului respectiv, a apărut în vol. II, din «Codrul Cosminului», Buleti­nul Institutului de Istorie şi Lim­bă dela Cernăuţi, din care s’a ex­tras şi în broşură aparte. ---­ De curând «Asociaţia criticilor drama­tici» a premiat noua lucrare a d-lui Gib Mihăescu: «Pavilionul Umbrelor». Găsim nemerit acest lucru pentru a stărui întrucâtva asupra vigurosului ta­lent manifestat de premiat în scrierile lui de până acum. Gib Mihăescu nu se rătăceşte în tipa­­rele literare create de alţii. Proza lui este bine hrănită şi prinsă în forme ce recomandă talentul independent şi în­drăzneţ, înarmat cu o viziune ascuţită, răsco­leşte adânc psihologia personagiilor des­crise, punând de predilecţie în conflict dorinţa sălbatică a masculului faţă de indiferenţa aparentă a femelei. Este o temă care revine des în lucrările pro­zatorului: uneori este tratată ca idee cen­trală, alteori se încadrează episodic. In general iubirea care nu cunoaşte legi, sensualitatea ce zvâcneşte tumul­tuos sfărâmând ritmica obişnuită, se gă­seşte prinsă în povestirile lui Gib. Mi­hăescu (Femeia de Ciocolată, Vedenia. Coşul cu Târgueli, etc apărute succe­siv în revista «Gândirea ) Preocupările scriitorului capătă un sens mai plin şi profund omenesc. Sub coaja aparenţelor dăinueşte viaţa vege­tativă care este scormonită în toate pu­­tregaiurile ei- De aci atmosfera oarecum halucinantă în care acţionează eroii. έn fluid magnetic pare că-i leagă, tâ­­rându-i afară din sfera simţăminţilor. De multe ori obsesia este atât de impe­rativă încât îngenunchierea îi poartă la ridicol. Femeia este văzută in lumina dorin­ţei pătimaşe. Ea face cauză comună cu vitregia împrejurărilor pentru ca pa­siunea să fie muşcată de gura rânjinlă a caricaturei. Romanticul primeşte lecţiile usturătoa­re ale realităţii; capriciul femeesc izvo­rât din ingenuitate sau din calcul rece exasperează clanurile, otrăveşte gându­rile cinstite. Gib. Mihăescu are resurse bogate de umorist. Dar dânsul nu persiflează; pen­tru aceasta s’a însărcinat realitatea in­terioară a eroilor şi condiţiile pe care le trăesc. Atunci când crezi că eroul scă­pat din închisoarea instinctelor se va înălţa, ar­ipile îi sunt tăiate de împreju­rările ce-i salută apariţia cu sarcasm neîndurător. Ai impresia uneori că oamenii au fost aduşi dintr-o lume acrea şi siliţi să trăiască o viaţă în afară de contingen­­ţele obişnuite. însuşi realismul de multe ori chiar prea brutal pe care-l cultivă Gib. Mihăescu îşi complectează această impresie; povestirea devine stranie şi atmosfera din ce în ce mai apăsătoare. Atunci licăreşte timid o undă de idea­lism, avertizându-te că autorul veghia­­ză. Dacă mulţi au reuşit să ne dea ima­ginea femeei încovoiată de bărbat, Gib Mihăescu este printre puţini care ştie să zugrăvească bărbatul la ordinele ab­surde ale femeei Câinele prins Î11 lanţ îşi urmează resemnat stăpânul. Din aceste câteva trăsături, desprinse­­numai din câteva nuvele (Gib Mihăescu a colaborat şi la «Viaţa Românească» «Sburătorul» şî la alte reviste) — se poa­te vedea că este vorba de o literatură interesantă. Mijloacele de realizare a nuvelistu­lui se impun deasemenea atenţiei noa­stre. Descripţia deşi minuţioasă, prinde contur şi se plasticizează. Eroii erese parcă In faţa noastră, se desprind din noianul faptelor ei-şi capă­tă drept de cetăţenie la amintire. O sin­gură imputare i-am putea face lui Gib Mihăescu: prea, multă analiză sufletea­scă. Orice simţământ este disecat cu fu­rie şi procetat cu o neobişnuită intensi­tate. N’ar putea fi totdeauna un defect, căci personaglile cresc în­ adâncime câteodată însă excesul de analiză amin­teşte supărător preezenţa autorului şi alunecăm în «literatură». Subliniem în unele nuvele nota veridi­că a descripţiilor. Trăsăturile sunt inci­sive şi cu puternică rezonanţă în sensibi­litatea cititorului. Aceasta din urmă nu este câtuşi de puţin menajat. Nervii sunt puşi la încercare până la sfâşiere, iar cruditatea expresiei — fără a fi in­decentă — dă cu tifla celei mironosiţe şi puţin sigură de ea. După cum era de aşteptat coloritul este sumbru încât chiar şi lumina pare că aruncă reflexe întunecate. Din acest punct de vedere relevăm o perfectă a­­daptare a formei la fond. Morbiditatea­­ şi tragismul câştigă în intensitate. — * iar comicul fecundat în ceaţă revine ki lumină cu înfăţişări macabre. C„ Nestor Proza românească GIB. MIHĂESCU Trecutul cultural al­ graniţei apusene Descentralizarea culturală o mai a­­duc din când în când în discuţie doar revistele de provincie, prin stăruitoa­­rea lor apariţie, adem luată în râs de surateie din Capitală, de mai mare an­vergură, dar mult mai periodice decât unele dintre dânsele. Şi n’ar fi tocmai fără însemnătate să se vorbească des­pre necesitatea unei adânciri a proble­mei — căci, dacă chiar nu este, ar tre­bui să fie o problemă serioasă pentru cultura românească, să ațâţe cât mai mult interesul provinciei pentru faptul cultural provincial, iar dacă acest fapt nu s’ar isca, să-l iste. Unirea tuturor ţinuturilor româneşti într’un singur stat liber trebuie să pro­voace interesul pentru faptul cultural, literar şi artistic local cu atât mai vâr­tos, cu cât trebuie să asistăm odată la fenomenul cultural, petrecut în istoria altor popoare, care să asigure continui­tatea culturală printr-o alternare a pro­vinciilor în fruntea mişcării culturale a ţării. Pentru consideraţii ca acestea, cele două broşuri, «Locuri şi oameni din Munţii Bihorii» şi «Zil­e trăite: — con­tribuţii la istoria Bihorului», ale d-lu­i dr. Constantin Pavel, profesor în Be­­iuş, fost prefect sub guvernarea tre­cută, sunt mai mult de­cât simplă li­teratură de provincie, cum ar indica locul apariţiei: Beiuşul. D. Constantin Pavel ridică vălul de pe istoria unui ţinut cu sănătos trecut cultural, cum este Bihorul. Şi paginile sale se intenează cu acele articole de revistă ce­ au apărut în vremea din ur­mă destăinuind un trecut cultural al Bihorului mai lung de patru, cinci sau şase veacuri, şi legături culturale cu principatele de dincoace de Carpaţi, întreţinute de judeţul de la graniţa et­­nică cu câte­vau veacuri în urmă. Aprecierea contribuţiilor acestora la istoria unui ţinut de­ o culturalitate pe care a avut-o până nu demult Bihorul nu poate fi decât o meritată răsplată. I --------MtftM-------- O scrisoare a lui Wickens vindica la HcNalin Ultima scrisoare scrisă de Charles Dickens a fost vândută la o licitaţie din Londra pe preţul de 40 lire sterline. BlooNo­tes In chestiunea spec­tacolului d-nei Elvira Popes­cu pentru stu­denţi Cetim în «Rampa» ca d-va Elvira Popescu ar Intenţiona să dea la Teatrul Naţional un spectacol «pen­tru studenţi» jucând — zice-se —cu ansamblul primei noastre scene «­Patima Roşie». Ciudată gentileţe! Dacă d-na Elvira Popescu ţine să fie generoasă cu studenţimea, poa­te să ofere un spectacol la Teatrul Carol cel Mare unde sunt orânduite reprezentaţiile simpaticei actriţe. In ce priveşte Teatrul Naţional, el n’are, credem, nevoie de îndem­nul şi de concursul nimănui pentru a da o seară de spectacol în folosul studenţimei. Aceasta cu atât mai mult cu cât în special «Patima Ro­şie» a găsit în d-na Marioara Zim­­niceanu, tânăra societară a primei noastre scene, o interpretă desăvâr­şită şi incomparabilă. Ne place a crede, însă că «ştirea» Rampei nu e decât jocul firesc şi legitim al unei inofensive reclame abile şi că chestia n’a putut intra în preocupările serioase ale condu­cerii Teatrului National. Manuscripte de ale lui A­­braham a Sanda Clara ■** Biblioteca Naţionala din Viena Profesorul Bertsche din Heidelberg a­ descoperit în biblioteca naţională din Viena o întreagă seri® de manuscripte de ale predicatorului vienez Abraham a Sancta Clara care a trăit de la 1044 — imCurios este faptul că nu se ştia până acum de nici un manuscris al acestui preot respectat atât de mult şi de Goet­he şi Schiller, deşi operile sale au fost foarte mult reproduse. Dela Opera Britână Azi Duminică, Opera Romană dă, în matineu, spectacol de balet, compus din LA MANEVRE şi ZÂNA PĂPU­ŞILOR, iar seara BORIS GODUNOV’ cu d. Nicu­lescu-Basu în rolul titular. Premiera operei lui Lalo REGELE USUT­UI pentru care s’a pregătit sub conducerea d-lui C. Pavel o deosebită montare, va urma loc Marţi 2 Noem­­brie cu d-nele M. Snegina şi L. Ba­jici şi d-nii N. Apostolescu, Jean Ata­­n­asiu, ,Gh. Folescu în rolurile princi­pale.SSoSs* Teatrul Naţional Luni­i Noemb., matineu «Crucea Roşie», seara: «Patima Roşie»; Marţi 2 Noemb.: «Faust»; Miercuri 3 Noemb. «Patima Roşie»; Joi 4 Noemb.: mati­neu «Faust»; seara: «Juditha şi Holo­­fern»; Vineri 5 Noemb.: «Regina Cri­stina»; Sâmbătă 6 Noemb.; matineu: «Juditha şi Holofern»; seara: «Patima Roşie»; Duminică 7 Noemb.: matineu: «Secretul lui Polichinel»; seara: «Pa­tima Roşie»; Luni 8 Noembrie: mati­neu: «Juditha şi Holofern»; Luni 8 Noemb.* «Mioara». Teatrul Naţional anunţă că Festivalul dat în onoarea misiunei italiene va a­­vea loc Vineri 5 Noembrie. Joi seara se va juca «Iuditha şi Holofern» având ca interpretă principală pe d-ra Sorana To­pa care apare pentru întâia oară în a­­ceastă seară pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti-De la teatrul Renina Maria Ordinea spectacolelor de la 1—7 No­embrie 1926 Luni 1 Noemb.: Premieră: «Moara Roşie: Marţi 2 Noemb.: «Moara Ro­şie»; Miercuri 3 Noembrie: «Moara Roşie»; Joi 4 Noemb.: «Moara Ro­şie»; Vineri 5 Noemb.: «Moara Roşie»; Sâmbătă 6 Noemb.: matineu: «Moara Roşie», seara: «Moara Roşie»; Dumi­­n­ecă 1 Noemb.: matineu: «Moara Ro­şie, seara: «Moara Roşie». De la Teatrul Mic In fiecare seară, până Marţi 2 Noembrie (inclusiv), se joacă la Teatrul Mic «Fracul». Miercuri 3 Noembrie, orele 9 sea­ra, a patra premieră a stagiunei: «Coniţa are­., doi conaşi!» comedie în trei acte de F. Gandera, cu Ma­rietta Rareş, Renee-Annie, Nutzi Stănescu, Elvira Godeami, G. Cha­nnel şi Mist­ Fotino. * La Teentrul Mic, se va juca în actua­la stagiune, o comedia originală In 3 note, semnată D. Dragomirescu, Al. Bil­ciurescu şi A. Stoika * Clopoceanu Concerte Duminecă 11 Octombrie: Teatrul Na­ţional: «Filarmonica» cu Hirena Baton. Luni 1 Noembrie: Ateneu, Violonis­tul Kuhelib. Sâmbătă 6 Noembrie- Ateneu, pianis­tul Toso Sturlet. Joi 18 Noembrie, Ateneu, Filarmonica cu violonistul Juan Manen. Miercuri 24 Noembrie, Ateneu, Quar­­tetul Rosé. Joi 25 Noembrie, Ateneu, Filarmoni­ca cu Arnold Rosa și Alma Maria Rose. Sâmbătă 27 Noembrie, Ateneu cu­ar­tetel Rose. Bibliografii A apărut în editura «Cartea Româ­nească». Cunoştinţe Folositoare Seria C. No. 26 «Românii din Bulgariai de Ema- Hoil Hudiţă. Preţul lei 5. Biblioteca Minerva No. 112: Goethe «Hermann şi Dorothea». Preţul lei 6 Biblioteca Minerva No. 65: Prăvălia la doi crapi de Andre Th­euriet. Preţul lor » A apărut: «Propileele Literare» No. 16 de la 1 Noembrie 1926, cu ur­mătorul variat sumar: Sfatul Regini Vil, Cămin dulce cămin! De M. S. Regina Maria, Da­cia în epoca celtică de Vasile Pâr­va»*; Vis şi realitate (roman de mo­ravuri) de Ion Foţi. Studiul clasicilor şi civilizaţia a­­mericană de John Jay Chapman; Cugetări trăite de Ion Foţi; Poe­ziile lui Safo­­rad, de St. Bezdecht; Fragment din «Păcală» de Horia Furtună; Gândirea matematică şi viaţa de Petre Sergescu; Mistifica­re, Mistificatori. Mistificaţi, de Nes­tor Urechia; Al. Vlăhuţă despre poezie de T. Teodorescu-Branişte; Cărţi 9i reviste de George Baicules­­cu; Cronica Muzicală de Pryam; Cronica Politică, internă şi exter­nă de Publin Serena; însemnări teatrale de B. Cecropide; Diverse: Legenda sfântului Cristofor, ocroti­torul călătorilor; Din poezia popo­rană neo-greacă; însemnări artis­tice Sfaturi practice; Din toată lu­mea; Maxime şi Cugetări; Biblio­grafie şi Caricatura Actualităţii. --------Mt&W-------­ Leonardo Da Vinci contestai Un mare export de picturi, americanul Maurice Goldblatt, din Chicago, reîntors de curând din Europa, a făcut câteva declaraţiuni de mare importanţă pentru aceia care se interesează de pictura cla­sică, vizitând cele mai importante gale­rii de artă din Europa, cu care ocazie a examinat, cu multă minuţiositate, a con­statat că un număr de 50 tablouri atri­buite lui Leonardo Da Vinei, Luini şi alţii, nu sunt decât opera lui Andrea Sa­­lain­o, servitorul şi mai târziu modelul şi colaboratorul lui Leonardo Da Vinei. Balaini care a trăit pe lângă marele său maestru timp de 25 ani, învăţă de la el arta picturii. Contestările acestui expert de artă american au fost acceptate de mai mulţi alţi apreciaţi experţi europeni, printre care putem menţiona pe Malaguzzi-Va­­leri, cunoscut prin tablourile şi scrierile sale asupra şcoalei milaneze, Henri Ver­ne, directorul Muzeului Naţional al Fran­ţei, directorul Luvrului­­ Paris, directo­rii galeriilor din Roma, Bologna, etc. Printre lucrările cercetate de expertul american şi găsite a fi opera lui Andrea Salam­o, cităm tabloul «Bacchus» atri­buit lui Da Vinei şi «Madona cu Copi­lul» atribuit şcoalei lui Da Vinei; ambe­le se găsesc la Luvru Deasemenea ta­bloul «Cristos vorbind» atribuit lui Lui­ni este opera lui Salam­o. --------MCtfM-----— N. I. S. Spectacole OPERA ROMANA: Matineu. La manevre şi Zâna Păpuşilor; seara: Boris Godunov. TEATRUL NATIONAL: mati­neu: Faust; seara: Secretul lui Po­­lichinelle. TEATRUL REGINA MARIA: ma­tineu şi seara: Cântecul dragostei. TEATRUL MIC: matineu. S’a gft­sit o femee goală; seara: Fracul. TEATRUL FANTASIO: matineu: Micul Lord; seara: Ofițerul de gardă. TEATRUL CAROL CEL MARE: matineu: Bar-Kochba; seara: Su­iam­­a. TEATRUL POPULAR: matineu: Ciufulici; seara: Funcţionarul de la Domenii.

Next