Cuventul, iunie 1927 (Anul 3, nr. 774-797)
1927-06-02 / nr. 774
ANUL al IlI-Iea No. 774. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA 4. STRADA SĂRINDAR, 4 Ttfefon • 1 37®/® Administraţie breton . 378/10 Redacţia Director politic: TITUS CNACOVICI Director : C. GONGOPOL Publicitatea ziarului, concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER $ S. BERGER Str. Eug. Carada (fostă Karagheorghevici), 0 Telefons 3WS4 mc Σ&&&& ;.v■. Falimentul statisticei d-lui Octavian Goga oo*-oo------A fost vâlvă mare, polemică înverşunată de presă stârnită mai ales de paragraful originei etnice pe care d. Octavian Goga o introdusese în buletinul statisticei populaţiei. Fără îndoială că printre proaspeţii şi nepoftiţii veniţi, guri ole puturoase ale Galicei, a trecut un fior de spaimă, perspectiva imposibilităţii unei permanentizări în cuprinsul României transformându-se într’un vis urât. Să recapitulăm- Deputatul Vaier Pop din L. A. N. C- a adresat o interpelare ministrului de interne privitor la problema oraşelor. D. Octavian Goga a dat un răspuns cuminte : o politică naţionalistă a statului român pentru a fi rodnică treime să aibă ca punct de reazim o statistică exactă, corectă a populaţiei Nimic mai înţelept, o statistică a populaţiei fiind o hartă etnografică a ţării şi cu cât o hartă este mai cinstit — din punct de vedere ştiinţific — alcătuită cu atât înlesneşte mişcarea realizatoare a unei politici naţionale a unui stat. Şi în faţa camerii d. Octavian Goga şi-a luat solemna obligaţie de a înzestra politica românească ce este mai presus şi în afară de partide — poate chiar în contra lor — cu o hartă etnografică. Totul a fost pregătit cu multă chibzuinţă pentru o imediată realizare. Dar se vede că pe ministrul nostru de interne îl paşte păcatul caricaturizării oricărei bune intenţii. Aşa s’a întâmplat şi cu volumul «Mustul care fierbe» în care a închis pagini admirabil ritmate de o viguroasă inspiraţie naţionalistă, pagini pline de sevă ce — în afară de orice înduşmănire — vor rămâne ca lapidare pagini de proză politică. Asupra volumului «Mustul care fierbe» s’a aşezat o muscă bâzâitoare în versuri — Ciuhurezu sau aşa ceva — care l-a luat în antrepriză pentru a-l impune prin abuzul de încredere al ministrului tuturor autorităţilor. Confratele minor întru Parnas al poetului Octavian Goga creiază prin nesaţ şi lipsă de ruşine o atmosferă nemeritată în jurul volumului «Mustul care fierbe». O soartă similară a avut şi ideia statisticei populaţiei pentru alcătuirea unei hărţi etnografice a ţării. Dintr’o mare operă ajutătoare politicei naţionale, organele administrative au procedat exact ca şi musca bâzâitoare în versuri Ciuhurezu sau aşa ceva, musca profitoare a unei încrederi acordate, au făcut din statistică o operaţie rentabilă. Dacă primarul unui oraş vrea să devie primar de municipiu, umfla populaţia până la cifra necesară, iar în părţile cu aglomeraţie de nepoftiţi, organele administrative s’au îndeletnicit cu reducerea la minimum a necetăţenilor. Vrednica intenţie a d-lui Octavian Goga a naufragiat în ridicol şi vom rămâne fără statistică atâta timp cât nu se va complecta această operaţie printr’un adaos de sancţiune imediată a Justiţiei faţă de orice falsificare a statisticei ce trebue socotită ca un fals în acte publice (printr-o interpretare mai strictă a legii). Şi cât de necesară, o necesitate imediată, ar fi o hartă etnografică a ţării, pe care numai în treacăt dacă ar privi-o politicianii diverselor partide, cuprinse de isteria dementă a demagogiei minoritare, ar avea un moment imaginea răului pe care îl fac statului naţional român prin lipsa de măsură a supralicitării privilegiilor minoritare. In satul Negreşti din Maramureş la patru mii de locuitori 40 de cârciumi ţinute de evrei- Recoltă a procopselii de partid. Şi s’ar putea înmulţi exemplele la infinit pentru a dovedi slăbirea autorităţii statului român. Şi, peste hotare se resimte această slăbire. Altfel cum s’ar explica obrăsnicia studenţilor evrei români şi «palestinieni» (cum se întitulează agresiv) din Pisa de care pomenea într’un articol de preţioase note Mircea Eliade. Că un student evreu român şi «palestinian» Adlersberg îşi cinsteşte ţara în numele căreia are atâtea înlesniri la universitatea din Pisa, colportând toate nemerniciile, împingând neobrăzarea până a nega latinitatea noastră — românii fiind doar turci, purtând şalvarii lui Mahomet — , şi acelaş Adlersberg — nume ce trebue reţinut — dacă îşi ameninţă pe coreligionarul său Eugeniu Calcan, tot evreu dar ataşat ţării din toată inima, pentru sentimentele lui româneşti, toate le face fiind sigur ca poate profita de bursa ţării pe care o insultă şi la întoarcerea în ţară nu aşteaptă nici o sanctunie. S’ar părea lucruri disparate, dar toate sunt într’o strânsă interdependenţă. Dacă statistica populaţiei dorită de d. Octavian Goga nu a răuşit, se datoreşte lipsei de sancţiuni faţă de orice păcătoşenie administrativă Când miniştrii se complac în abuz, de ce n’ar face la fel subalternii ! Pamfil Şeicaru Pro Minerva Biblioteca Academiei Române se va închide publicului. E cea mai nouă veste pe care o putem da oamenilor cari în țara românească se mai interesază de bunurile culturii. Aşa s’a hotărât, se pare, în ultimele şedinţe intime ţinute sub cupolă. Ne închipuim, discuţiile vor fi avut în ele ceva tragic. D-l Bianu harnicul şi împătimatul organizator al marei biblioteci, părintele ei mândru şi gelos, s’a opus din, răsputeri; de sigur, închiderea Biblio- Sfecii Academiei este, într’o ţară chiar numai cu intenţii de cultură, o aberaţie. Dar dacă nu se poate altfel ! Dacă împrejurările dela noi forţează o asemenea aberaţie ? Când ne gândim că doi cărturari ca profesorii Iorga şi Ion Simionescu au opinat — cu ce strângere de inimă! — pentru închidere, trebue să admitem că ei nu s’au plecat decât în faţa unor grele realităţi Academia Română nu mai are bani. Bugetul anului încheiat s’a soldat cu un deficit de 7 milioane lei. Un deficit era de prevăzut, dar se socotise cu un ajutor din partea statului. Preşedintele guvernului făgăduise o subvenţie de 5 milioane. Nu a dat-o. Iar când i s-a cerut, a constatat că nu sunt bani; şi că chiar dacă ar fi de o subvenţie anuală de 5 milioane nu poate fi vorba; cinci milioane, odată pentru totdeauna, mai merge, dar anual... Deci d-l General Averescu nu va da. Ne-o închipuiam dinainte. Pentru că ştim ce duşmănie acră şi invidioasă poartă unii din sfătuitorii intimi ai d-lui general, Academiei noastre, în care ei nu au putut încă pătrunde. Nu sunt bani ? Să fim serioşi, domnule General. Socotiţi, vă rog, cât ar fi produs numai afacerea cu tăbliţele indicatoare pentru drumurile ţării, şi vedeţi cât de uşor s’ar fi acoperit deficitul Academiei... E altceva. Se încearcă asupra înaltei noastre Instituţiuni de Cultură, dacă nu o ruşinoasă presiune, cel puțin o abjectă răsbunare. Bani s’ar găsi imediat, dacă o anumită personalitate afoasă şi lovită congenital de neputinţă creatoare, ar fi îngăduită sub cupolă. Academiei însă îi sunt interzise asemenea transacţiuni, maiales acum, când viaţa nouă care a început să pulseze în ea i-a impus deja alte criterii de selecţionare a membrilor. Guvernul — actual cel puţin — va refuza deci Academiei deposedate de averi, sprijinul pe care în virtutea activităţii ei îl cere nu ca o pomană, ci ca un drept. Iar Biblioteca Academiei se va refuza publicului cărturăresc, «din lipsă de fonduri». ...Dacă cumva nației acesteia nu-i va plesni obrazul de rușine. N. I. —oo*»——— Punctul nostru de vedere Ieri s’a retras recursul nostru făcut în Casaţie, înpotriva sentinţei consiliului de război a corpului 2 de armată, prin care d. Titus Euacovici era condamnat la 6 luni închisoare. Cum în judecarea opoziţiei sentinţa aceasta a fost anulată, consiliul de război declinându-şi competinţa, recursul nostru nu mai are obiect Cu aceasta se încheie procesul care în istoria libertăţii scrisului românesc înseamnă cea mai răsunătoare isbândă a presei. Ea a fost câştigată prin solidaritatea energic şi unitar manifestată a tuturor ziarelor, şi este — după cum am avut prilejul să o subliniem şi altă dată — o preţioasă indicaţie pentru valoarea unei organizări strânse a întregului scris cotidian. Dar tocmai pentru că preţuim această solidaritate şi o socotim ca absolut necesară, înţelegem să discutăm punctele de vedere oare au fost exprimate cu acest prilej, şi cam după impresia noastră sunt de natură a reduce putinţa unei acţiuni coordonate şi unitare a întregii prese pentru apărarea dreptului şi îndatorirlor ei de control. Iată, de pildă, un confrate regretă că ne-am prezentat la judecarea opoziţiei făcute în potriva cunoscutei sentinţe. Părerea lui ar fi fost să trecem peste instanţa militară, şi să nu stăm decât în faţa judecăţii civile a Casaţiei. Nu putem împărtăşi acest punct de vedere. Din două motive: Intâiu, ar fi însemnat că nu avem încredere în justiţia militară. Ştim că această opiniune este răsa ” , în unele cercuri. Nu este însă părerea noastră. «Cuvântul» a reprezintat şi reprezintă o ordine morală care nu-i îngăduie să suspideze principial o instituţie militară. Că justiţia aceasta poate face uneori greşeli? Evident. Dar asta nu o poate descalifica în principiu. Consiliul de răsboiu greşise faţă de noi. Crezul nostru politic, dragostea noastră către armată ne impunea o datorie elementară: să-i dăm prilejul de a se reabilita. Neam prezentat deci în fața instanţei, chiar dacă aceasta închidea pentru noi riscul unei a doua condamnări. Felul în care a decurs procesul şi decizia consiliului, cam ambele constituesc o frumoasă pagină, dovedesc că nu ne-am înşelat în nădejdile şi credinţele noastre. Şi suntem fericiţi că am dat prilej armatei să-şi afirme, printr-o asemenea sentinţă, ferma ei voinţă şi înaltul ei crez moral. In al doilea rând, procesul nu era al nostru, ci al presei. Pentru noi nu se punea problema dacă vom fi condamnaţi sau nu — aceasta era absolut, indiferent —, ci dacă instanţele militare au calitatea să judece delictele de presă. Părerea Casaţiei în această privinţă e cunoscută. Ea a casat constant şi fără trimitere sentinţele de condamnare pentru delicte de presă, date de consiliile de războiu. Ce putea face Casaţia ? Să ne achite pe noi, personal, de vină. Căci principiul a afirmat de mult. Prin prezentarea noastră înaintea Consiliului de război, noi am obţinut un rezultat pe care întreaga presă trebuia să-l dorească: recunoaşterea din partea însăş a instanţelor militare că delictele de presă nu ţin de competenţa lor. Iată ce a însemnat sentinţa dată în procesul nostru. Putem noi, în asemenea împrejurări, împărtăşi regretul confraţilor de a nu fi ocolit judecata tribunalelor militare. Dar, se obiectează, în faţa Casaţiei s’ar fi putut spune chestiunea legalităţii stării de asediu, şi — probabil — rezolva în sens negativ. Ne îndoim. Casaţia a mai avut prilejul să judece această problemă a stării de asediu , şi rezultatul îl ştim. Noi am stat constant pe punctul de vedere că procesul nostru trebue ţinut într’un cadru strict profesional, şi nu politic. Legarea dreptului nostru de control de existenţa stării de asediu ar fi însemnat că recunoaştem că în caz de stare de asediu legală, delictele de presă cad în competenţa consiliilor de războiu. Ceea ce noi nu putem admite. Ne pare bine că justiţia militară a fost de părerea noastră, statuând că chiar sub starea de asediu presa cade tot în jurisdicţia tribunalelor obicinuite. Iată de ce nu numai că nu regretăm, dar ne felicităm de procedura pe care ne-am însuşit-o în procesul nostru, stând până la sfârşit în faţa curţilor militare. Mae Ionescu D. TITUS ENACOVICI“ Lipsi de bună creştere celor şi pe preşedintele Coolidge şi pe crainicul miraculos al ţării sale. Regii şi prim-miniştrii din toată Europa se întrecură în mesagii de laudă pentru cel ce, cu isprava lui, mai rupse încă o bucată din infinit pentru uzul omului... Singurul guvern care nu se sinchisi da aca^t-i î,id''i sărtată întâmplare fu cel al fericitei Românii. In vreme ce telegramele anunţau că Adunarea Naţională din Budapesta consacra o şedinţă festivă pentru celebrarea lui Lindberg, boierosul nostru guvern delega leneş pe un secretar general de minister să prezinte curentele felicitări protocolare ministrului Statelor-unite, care — la rându-i — ştia să răspundă prin cea mai rece şi mai meritat banală dintre mulţumiri. Fir'«*" ■■ vCr,1,,f —;*rc o urca Un gest din cele mai calificatea. | lumii salutară în numele guverne a afişat ieri şi deşteptăciunea şi educaţia onoratului nostru guvern. A fost prilejuit de evenimentul cel mai de seamă al vremei, ceva mai de seamă chiar decât apariţia «Mustului care fierbe» , aventura formidabilă şi deschizătoare de noua istorie umană cu care aviatorii Lindberg onoră Statele Unite ale Americei. Trecerea Atlanticului în sbor înseamnă desigur în desfăşurarea civilizaţiei un moment asemuitor cu cel fixat de cealaltă mare aventură de acum 500 de ani, de nebunia lui Columub. La cinstirea acestui moment care e pragul unei lumi ce începe, au participat oficial şi entuziast toate guvernele europene. Nu mai vorbim de Franţa care, deşi îndoliată de înfrângerea sacră a propriilor ei eroi în aceiaşi prometeică tentativă, ştiu să facă noului Columb o primire cum nimeni încă n’a avut în ţara entuziasmului şi a cultului bravurii. Președintele Republicii primi pe Lindberg cu onoruri militare la Elysée, guvernul cinsti pe erou ca pe un monarh în vizită, consiliul municipal al Parisului îi făcu sărbătorirea ce nu e rezervată decât, odată la 7 ani, șefului statului. ^ Telegrame din toate capitalele ocupat de marile probleme ale istoriei ca să se poată interesa de lucruri atât de meschine ! D-l general Avprescu era absorbit de vizitele croitorului care îi confecţionează uniformele pe viaţă conform legii votate recent. D-l Goga se prepara pentru marele match oratoric de la Focşani unde era chemat să vorbească alături de d-l Petrovich ce însemna performanţa lui Lindberg lângă cea pe care ministrul de interne şi-o aranja înaintea oglinzii şi a d-lui Păstorel Teodoreanu pentru ziua când avea să dea piept cu asul elocinţii averescane ? Ceilalţi miniştrii ? — ocupaţi şi ei, sărmanii, altul cu schimbarea şoieurului, altul cu un banchet unde trebuie să străluce, în sfârşit cu toate acele grave chestii cari fac îndeobşte ocupaţia ministerială în România democratică. Deci, n’a fost chip ca măcar unul din ei să asocieze după cuviinţă — guvernul nostru la marea sărbătoare europeană. Treaba a rămas în seama unui secretar general care, într’un târziu, a izbutit să scrie pe curat o misivă expediată cu condica de serviciu la legaţia americană, unde portarul a semnat de primire. ... Şi iată cum ne eliminăm de lesne şi de boiereşte din ceia ce se chiamă în harta morală a lumii Europa. Iată de ce, bunăoară, Ungaria e mai stimată decât România în elita sufletească a Occidentului !.... Fiindcă nicăeri, ca la noi, nu guvernează proştii şi uluiţii automobilului ministerial ! Rawallac. Şvabii şi Ungurii şi de GRIGORE ION In ultimii cincizeci de ani viaţa politică a Şvabilor se caracterizează prin lupta ce s’a dat şi se dă şi azi încă între energiile naţionale, încătuşate şi catolicismul maghiarizator. De origine germană, ei cad în Ungaria veche în mrejele bisericii catolice care-i orientează cu sila şi cu ademeniri spre Budapesta. Mişcarea lui Rocser, Hegen şi acţiunea lui «Deutsch-Schräbische Volksportei» rupe, între anii 1902—1912 vraja urzită şi desfundă isvoarele etnicismului, din care sa adăpat şi viaţa politică a Şvabilor dela începutul erei româneşti. Greşeala unor politicani români din Timişoara, cari aveau nevoe de voturi electorale, au încurajat şi ocrotit însă intrarea din nou în viaţa politică a vechei grupări Kossuthise, pe care o conduceau Muth şi Blaskovits. Maghiarizarea stăvilită într’o vreme de curentul naţional a reînceput cu forţe noi şi catolicismul maghiar al acestei grupări, îngrijit sub spuză, ameninţă azi cu înglobarea şi aservirea desăvârşită a coloniştilor din Banat. Opunerea, de care se vorbeşte, a unui catolicism german — de unde l’au luat şi cine-i în fruntea lui ? — curentului de maghiarizare al catolicismului de până acum, este o invenţie naivă. Aşa numiţii conducători de azi ai Şvabilor, bisericeşti sau politici, n’au desminţit încă niciodată afirmaţiunea că ar privi cu ochi buni spre catolicii ardeleni ai lui Blaskovics, care-şi vede realizată încercarea de acum 2—3 ani. Şi lupta de em, susţinută — ceea ce domnul Brandseh, împotriva evidenţei, neagă cu o brutalitate teutonică — de niv.i acautismul Saşilor, slăbit şi abătut în vremea din urmă, se transformă în lipsa sprijinului de la Bucureşti — căci de ce nu am avea noi în România Şvabi germani sau nu unguri ? — într’o apropiere a catolicilor unguri din Banat cu aceia din Ardeal şi aiurea. Până maieri catolicii unguri stăteau la pândă şi aşteptau slăbirea naţionalismului şi a protestantismului german ca să intre în acţiune, înainte cu trei săptămâni s’a făcut şi această descălecare ce a fost primită cu multă bunăvoinţă de către conducătorii Şvabilor din Banat. Aşa numitul «Siebenbürgischer Katholischer Volksverein», în care se concentrează catolicii maghiari din Ardeal, are din acea zi, sub conducerea preotului Rech, o filială şi la Timişoara. Administratorul apostolic al Şvabilor de eri şi «Weihbischoful» de azi, despre care se şoptea că ar fi în fruntea «catolicismului german» a salutat cu bucurie răspândirea ideilor acestui «Volksverein». Intro scrisoare, citită la întrunirea aceste! '"•OmanizaţiaTH le Arad, «Weichfischopol» Augustin Pacha zicea următoarele : «In dieceza noastră trăesc credincioşi de limba maghiară şi germană şi de aceia mă bucură intenţia d-voastră de a-i uni pe toţii în aceiaşi tabără şi de a-i îndruma spre acelaş scop». Acest scop se vede lămurit din punctul 3 al statutelor acestei organizaţiuni care zice : «Aeksvereinul catolic vrea să unească pe toţi catolicii din România şi să întrebuinţeze şi să exploateze în chipul cel mai raţional energiile morale şi materiale ale catolicismului». Augustin Paclin ştie tot aşa de bine ca şi Blaskovines că la noi în România calicismul se confundă şi este una cu maghiarismul. Ce poate să fie atunci oare scopul urmărit de a îngloba în această organizaţiune şi pe Şvabii din Banat ? Mai ales când pe lista membrilor fondatori ce se răspândeşte prin foi volante sub titlul «Was will der silbenbürgische Katholische Volksverein ?», citeşti şi numele conducătorilor actuali ai Şvabilor (Math, Blaskovics, Kräuter) lângă aenin* ale Elemér Syarfas sau Elemér Iakabbffy, cari sunt cei mai tipici reprezentanţi ai maghiarismului. Acum trei săptămâni, e drept, în urma unor atacuri pornite de români, conducătorii anumiţi ai Şvabilor au fost siliţi să demisioneze din această oragnizaţie, dar diagnoza sufletului de azi al «Volksgemeinschaftului» a fost definitiv stabilită. Cu ocazia instalării administratorului apostolic în scaunul episcopal de aici, Hans Otto Roth, conducătorul Saşilor a și simţit nevoia — ca protestând la o instalare catolică — să amintească noului episcop că dânsul nu este numai un «păstor al catolicilor» ci înainte de toate «un conducător al germanilor». Nevoia s’o spună era, desigur, mare. Dar vorbele sunt de prisos şi faptele — chiar şi această intervenţie politică — desmint categoric existenţa vreunui «catolicism german». Şvabii din Banat sunt iarăşi la o răspântie şi pe cale să devină din nou anexa catolicismului maghiar din Ardeal. --------10*00-----— Joi 2 Iunie 1927 —- porfcoo— La punctul 13 al comunicatului său, Eforia arată că, pentru sporirea veniturilor, n’a cruţat nicio măsură şi «a perfecţionat contractele susceptibile de anulare». Indiferent de cheltuelile care s’au făcut, câştigul procesului asupra Cazinoului din Sinaia — pe care numai perseverenţa d-lui Catargiu îl putea duce la bun sfârşit— el readuce în patrimoniul Eforiei o avere respectabilă ; modificarea contractului de arendare al Caraimanului, ca şi al actelor de vânzare referitoare la casele din strada Decebal şi Cometa — asupra cărora s’a insistat aşa de sgomotos — constitue adevărate «perfecţionări» după urma cărora Eforia a realizat beneficii apreciabile. Se pare însă că şi în această direcţie, bunăvoinţa Eforiei a fost înfrântă de aceleaşi intervenţii nefaste, care au păgubit-o de atâtea ori, iar următorul caz apare ca cel mai caracteristic. In 1921, băile Ocnele Mari- care erau proprietatea Eforiei ,se găseau de 15 ani, arendate d-lui Stănescu, cu chiria de 15.000 lei anual. Cum însă în 1922 avea să expire termenul de arendare, și, fiindcă antreprenorul era obligat prin contract ca să le predea Eforiei în bună stare de funcţionare, am delegat pe d-l şef al serviciului arhitecturii să constate starea băilor, indicând toate reparaţiile ce urmau să se facă. Raportul d-sale trebue să existe în arhiva Eforiei. In acel timp, d-l Stănescu a stăruit la Eforie — direct şi indirect — ca să i se vândă acele băi sau, prin bună învoială, să i se prelungească contractul de arendare. Drept răspuns la intervenţia d-sale, am hotărât să se ţină licitaţie pentru arendarea pe un nou termen iar pe de altă parte, am cerut tribunalului Vâlcea să facă o anchetă in futurum. Pe baza acelei expertize la faţa locului, d-l Stănescu rămăsese obligat la executarea tutulor reparaţiunilor, care s’au evaluat la circa 800 000 lei Actele trebue să existe la dosar Nu ştiu ce sa petrecut şi nici cine a intervenit, dar, fapt este că, îndată după plecarea noastră (1922) d-l antreprenor a reuşit să obţină de la actuala Eforie, prelungirea — prin bună învoială—a contractului de arendare. Vechea chirie anuală de 15.000 franci (valuta 1907) a fost majorată (?!) la 25.000 lei (valuta 1922) .In schimb, Eforia a renunţat la clauza din vechiul contract — care obligase pe antreprenor «să predea băile în bună stare de funcţionare» — şi a primit formula ca «să fie predate în starea în care se află». Faptul extraordinar este însă acela că n’a trecut mult timp şi. Eforia a vândut de veci d-lui Stănescu, pentru suma de 700 000 lei, nu numai băile cu toate instalaţiile lor, dar încă şi cu o respectabilă porţiune de teren din jurul lor Iată ce am numit eu pagubă «ireparabilă» — căci, de aci înainte Eforia se mărgineşte la venitul celor 700 000 lei (valuta de azi şi de viitor), pe când în trecut primea chirie anuală 15.000 franci — adică vie anuală 15.000 franci— adică mai de la băi — afară de teren. In aceiaşi ordine de fapte, cred că destul de păgubitoare pentru Eforie, a fost şi transacţia referitoare la hotelul băilor din Sinaia. Deoarece contractanţii nu îndepliniseră clauza — de a construi în termen — pe baza căreia Eforia cedase atâta teren şi material, pornisem (în 1921) acţiunea pentru reintrarea Eforiei în proprietatea terenului şi deci chiar a clădirei de roşu. După plecarea noastră, interesaţii au reuşit să obţină ignorarea acţiunii întreprinse şi au terminat construcţia hotelului, pe care l’au vândut apoi, Statului, cu 60 milioane lei. In acel caz, Eforia a fost lipsită nunumai de venitul terenului (de câteva pagoane) pe care l’a cedat hotelului, dar este legată şi de clauza prohibitivă pentru dânsa, că, pe viitor să nu-şi mai exploateze băile sale din parc- Iată de ce am spus că, în general, înstrăinarea averii imobiliare a Eforiei constitue o greşală şi că, dată fiind fluctuaţia valorii bauului, se compromit chiar veniturile prezente. Iată de ce se cuvine Eforiei toată lauda pentru cazurile când a rezistat diferitelor presiuni ca şi pentru perfecţionările favorabile pe care le-a putut aduce unora din contracte. Dr. V. Gomoiu Spiritul anarhic Despre atentatul dela Silistri s’ar putea spune că este isprava unui nebun. Dar «nebunul» care l-a comis este un «erou electoral». Şi actul îşi schimbă astfel caracterul. Căpitanul Popescu este fostul locotenent Popescu din jandarmi, care a lovit la Zguriţa pe d. Pan Halipa care, era în propagandă electorală. Faptul s’a petrecut sub guvernul precedent. Se ştie sgomotul ce l-a produs atunci sălbateca agresiune şi cum întâmplarea dela Zguriţa a fost o punte sentimentală, pe care s’a făcut cea dintâi apropiere, graţie intervenţiunei d-lui N. Iorga, între opoziţia naţională şi cea ţărănistă în Cameră şi afară din parament. Ancheta făgăduită s’a rezumat în mutarea locotenentului Popescu, care, în schimb, a fost avansat, căci astăzi este căpitan. Generalul Averescu a ridicat la rangul de instituţie de Stat rolul jandarmeriei în fabricarea majorităţilor parlamentare. Acte ca cele dela Zguriţa au fost numeroase. Barbariile cele mai caracterizate, despre care discutarea validărilor la Cameră a dat un impresionant tablou, au trecut ca nişte simple incidente, peste care s’a aşternut apoi muşamaua amnistiei. Şi anarhia a căpătat astfel o formă de încurajare oficială. Cel care a bătut pe un fost ministru şi un fruntaş al ţârei, — şi s’a ales cu o avansare, poate împuşca pe un prefect, crezând că va recolta cel mult un arest disciplinar. Au fost mulţi cei cari au spus — şi nu odată, — că încurajarea brutalităţei pe contul puterei administrative, va îndemna şi la utilizarea aceloraşi mijloace pe cont propriu. Atentatul de la Silistra este o exemplificare foarte tristă a acestei psihologii de anarhie. Iar acest guvern al «ordinei» nu face decât să încurajeze spiritul anarhic în ciuda arbitrarului absurd din care-şi face un orgoliu. Câte declaraţii solemne nu s-au făcut de pe banca ministerială în Parlament, precum şi în alte împrejurări, despre asigurarea disciplinei şi liniştei universitare. Dar serile trecute au avut loc norii manifestaţii studenţeşti. Iată ce fel e «mustul care fierbe» — şi care se vinde prin administra, fie în volum cu o mie de lei exemplarii, — s’a arătat în Cameră. Y. •-------»*-00------- (Citiri în pag. IV-a) Şedinţa delegaţiei economice a guvernului