Cuventul, august 1928 (Anul 4, nr. 1176-1206)
1928-08-01 / nr. 1176
lUNA al IV-lea. — No. 1176. UEDAU› IA ADMiNlâTRAţlA BUCUREŞTI. Str. SARINAR No. 4. BUCUREŞTI I 379/ru ADMINISTRŢIA TELEFON: | 378/ g Rti)C'|IA Director politici | TITUS ENACOVLCH Director i C. VONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER și S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telefon 311/84. ■.... D. N. Titulescu pleacă.. Din guvern sau în concediu, nici una din aceste eventualităţi nefiind oficială când scriu rândurile acestea, amănuntul este important din punct de vedere politic numai pentru cei care rămân. Sigur este că d. Titulescu pleacă,— şi poate, azi, e şi plecat. Adaog că acest eveniment, fiindcă este unul, trebuia să se întâmple. Nevoia de odihnă fizică răspunde şi unei necesităţi de ordin politic... Fără a mai atinge latura morală. Cu o delicateţă de care şi d. Vintilă Brătianu şi partidul liberal nu-i pot fi îndeajuns mulţumitori, d. N. Titulescu şi-a impus cel dintâi obligaţia de a o ignora Astfel nu erau suficiente aclamaţiunile quasi-unanime de deunăzi ale Camerei pentru compensarea acelor neomenii prelinse din anume locuri împotrivă-i. D. N. Titulescu a depăşit, — şi numai din afecţiune personală pentru preşedintele consiliului, limitele în timp ale colaborărei sale în guvernul liberal. Când a acceptat-o, era Ion Brătianu. Fizionomia şi cariera guvernarei liberale altfel se înfăţişau, înţeles de la început cu fostul dictator în punctele cardinale ale problemelor externe, drumul activităţei ministrului autonom ne întindea fără scăeii, desagreabili prin insistenţa ce pun, când treci, a-ţi arăta, că sânt şi dânşii pe acolo. Dispariţia lui Ion Brătianu a determinat o nouă situaţie. D. N. Titulescu avea să rezolve chestia optanţilor. Şi era bucuros să ajute guvernul şi în altă ordine politică, dacă nu iu acea a luptelor interne de partid. A cui este vina, că sugestiile sale n’au fost ascultate în privinţa împrumutului ? Azi îl aveam, nu numai pe hârtie şi prin convenţii uzurate. Tot ce s'a întâmplat d-lui Vintilă Brătianu i-a fost prezis. Iar dacă la Geneva admirabila luptă dusă de d. Titulescu, care a cheltuit atâta prodigioasă inteligentă şi atât miraculos talent ,cât nar putea să îmagazineze contribuţia colectivă a nobililor lui invidioşi, a trebuit să cunoască alternativele îndoelei, causa nu era acolo ci în repercusiunile politicei de la Bucureşti După triumf, bolnav, învingătorul ar fi trebuit să dea explicaţii domnilor din ţară, «prieteni» şi altfel, asupra... cheltuelilor! Dar dacă ar fi să pomenim despre acest capitol al meschinăriilor, mai mult neroade decât rele, care se picurau cotidian ! Poate că într’o zi, simplu motiv de amuzament ,d. Titulescu va lăsa a se cunoaşte un sugestiv tablou de însemnări, măcar pentru confusiunea naivilor, care s’au lăsat atinşi de virusul legendar strecurat în circulaţie. Totuşi până în ultimul moment ministrul de externe s’a ferit de ori ce gest, putând să agraveze situaţia guvernului. Acum, din moment ce împrumutul este făcut, fireşte! — girul ponderabil al prezenţei sale în minister, poate să lipsească, nu-i aşa ! Cum d. Victor Antonescu ori alt idem se află la îndemână, — chiar locul său geometric în guvern poate să fie oricând înlocuit. Şi uniformitatea să câştige. Ce era să mai facă în guvern? Conducerea palatului Sturdza, dacă este vorba să-şi păstreze originalul cadru, nu solicită numaidecât prezenţa d-sale. Iar politica externă a ţărei deocamdată nu mai este la ordinea zilei! Plecarea d.lui Titulescu mulţumeşte astfel pe toată lumea. Ţara în deosebi are să fie bucuroasă. Căci orice ar crede fostul ministru la Londra, naţia, discretă cum îi este felul, îl are ia suflet ca pe o indispensabilă rezervă. Dar n’ar de C. GONGOPOL dori să’l aibă şi pe conştiinţă. II vede cu plăcere îngrijindu-şi sănătatea, căci fără să’l dorească al unora în sfâşierea politică a partidelor, îl socoteşte al tuturora, adică al ţărei numai... . Aşa «generaţii de mediocri» cum sântem ,avem măcar intuiţia celui mai bine înzestrat dintre noi. Şi „ vrem sdravăn — pentru bunele destine ale obştei. A H* A • Războiul cel Mare ne-a scos, mai în voe, mai în silă, în lume şi na-a înzestrat cu o identitate de care înainte vreme eram departe, şi fără nădejdea vreunei ameliorări. Măcelul european a scurtat distanțele, a împletit destinele şi, astăzi, sunt din ce în ce mai rare acele erori grosolane după care Bucureştiul era situat în toate ţările din Balcani, numai în câmpia Dunării, scăldată de noroioasa apă a Dâmboviţei, nu. Misiunile militare, relaţiunile economice, moştenire a epocei de furnituri aliate, condiţiile politice, răsturnate, de jur împrejurul nostru, colosul de la Nord căzut în patru labe, pajura austro-maghiară jumulită, regi în exil şi coroane scoase la mezat şi în mijlocul atâtor numere senzaţionale, buna noastră dispoziţie, hazul de necaz pe care ţăranul de la Dunăre, continua să-l facă, — iată câteva numai din motivele interesului crescând cu care străinătatea ne-a cercetat şi continuă. Aşa se explică, în bună parte, anchetele care ne-au vizitat, misiunile reportericeşti cu care au fost însărcinaţi gazetari, unii de la distanţe apreciabile, chiar. N’am fost scutiţi de evenimente şi nici de anchete. Fără să mai punem la socoteală pe acelea oprite în pragul graniţelor de o poliţie şi o censură, prin excelenţă preventive. Că toate aceste vizite trebuiau onorate cu excesul de ospitalitate pe care poporul nostru o cunoaşte din moşi-strămoşi — iată ceea ce ne-ar fi înălţat în ochii noştri, în primul rând. In locul unei atitudini de egală curtoazie pentru toţi aceşti oaspeţi, am preferat, din greşite calcule, să trântim uşa în nasul unora, să suspectăm pe alţii însoţindu-i de agenţi secreţi şi consurându-le corespondenţele, rezervând toate onorurile acelora de sentimentele şi mai ales de oportunitatea părerilor cărora, eram siguri. Am violentat în felul acesta sincerul exerciţiu al anchetelor. Şi violenţa aceasta tot asupra noastră s’a răsfrânt. Dovadă Oradea Mare, în faţa căreia ne-am astupat urechile şi ne-am acoperit ochii, pentru ca astăzi să adunăm materialul prin ministerul de externe şi să ne disculpăm în foruri internaţionale. Vreţi să aflaţi amănunte de care n’aţi auzit, până astăzi, in legătură cu Oradea Mare, cetiţi anexele din ultima lucrare, «Quelques juifs» a lui André Spire, apărută zilele acestea. Ceea ce înseamnă că nimic nu scapă ochiului de peste graniţă. El vede de departe — însă mai bine ca noi, cei de aici. De toate acestea ne-am amintit cetind începutul anchetei d-lui Charles Bonnefon, din «Echo de Paris». După primele impresii, ne putem aştepta să o cetim reprodusă în oficioasele guvernului. Convine. Cel puţin, deocamdată. Perpessicius --------ooxxxoo------- marele cotidian politic care va apare în curând va fi organul de reacţiune al conştiinţei morale a ţării ameninţate în drepturile ei fireşti va lupta pentru descătuşarea tuturor energiilor şi pentru instaurarea muncii în proprietatea rodului ei, confiscat astăzi în folosul unor beneficiari organizaţi în castă Cetitori ai „CUVÂNTULUI“ aşteptaţi . B .Suntem în plin coşmar. Ceea ce s’a petrecut şi se petrece încă, în legătură cu împrumutul, cu stabilizarea, svârcolirile ministerului de finanţe, desnădăjduitele lui «ipediente, — toleranţa, apoi, a factorului constituţional, pare mai degrabă viziunea fantastică a unui dement, halucinaţia unei după amiezi de insolaţie, decât o realitate trăită de cetăţeni, toţi, ai anului de graţie 1928. Se putea, până ori, vorbi fără exagerare de batjocorirea ţării, prin abandonarea ei pe mâinile netrebnice ale d-lui Vintilă Brătianu. Iată însă că de la o zi la alta, evenimentele au luat o astfel de întorsătură că plutim în plină fantasmagorie Creiăm, cu simţurile şi gesturile noastre o poveste absurdă şi turburătoare de Hofman sau de Edgar Foe. Şi aceasta mulţumită acelui om a cărui imaginaţie s’a dovedit cea mai săracă şi mai infecundă de pe continent, dar a cărui exasperare şi obstinaţie de a păstra puterea, a falsificat toate noţiunile, a nimicit orice logică, a distrus orice criteriu de guvernământ, a înşelat orice încredere, a terfelit orice autoritate. Această funestă putere a avut-o tristul om pe care împrejurări oarbe l-au împins în locurile de frunte ale opiniei publice. D. Vintilă Brătianu, bombardat de zeci de ani, strălucită competenţă financiară, a avut prilejul ironic să lucreze, ca prim-ministru, la propria sa denigrare. De opt luni d-sa dovedeşte nu numai desăvârşita-i lipsă de pricepere şi ignorare a chestiunilor financiare, dar un fel de opacitate şi un spirit de eroare şi incomprehesiune atât de sistematic încât se poate vorbi de un deficit cerebral care necesită imediata retragere a vistiernicului într’un institut de reeducaţie. E cert astăzi că decenii întregii România a fost victima unei legende de competenţă abil întreţinută în jurul aritmeticei primare, a economiei băbeşti şi a egoismului primitiv al d-lui Vintilă Brătianu. Şi ne dăm seama azi, că în ultimile opt luni, o soartă şugubeaţă s’a desfătat pe seama ţării, punând faţă în faţă, cea mai îngus-tă frunte de român, cu cele mai isteţe minţi aie finanţei internaţionale. Scump va plăti ţara încercarea de a merge cu Brătianu la câştig ,împotriva proverbului. Căci s’a întors vistiernicul cu o tolbă doldora de datorii revalorizate, descalificat ca specialist şi om politic. Apoi, printr’un expedient constituţional, şi-a reînoit o misiune în care a eşuat odată, şi-a atribuit pentru a doua oară sarcina disproporţionantă a împrumutului şi a stabilizării. Şi după cum, până cri, d. Brătiatianu refuză să plece pe temeiul misiunii estorcată de la regenţă, astăzi îşi justifică rămânerea în virtutea mandatului primit de la reprezentanţa naţională. Cinism, inconştienţă şi excrocherie politică faţă de Regenţă şi faţă de naţiune. Ce valoare reprezintă un vot al Camerei liberale, îşi poate închipui oricine dacă se gândeşte că această Adunare a pierdut orice drept de a se considera expresie a naţiunii, prin simplul fapt că întregul grup parlamentar naţional-ţărănesc, înfăţişând, după datele oficiale, trei sferturi din provinciile alipite, a refuzat să sprijine cu prezenţa sa, comedia legislativă din dealul Patriarhiei. Ce reprezintă apoi guvernul actual, ca autoritate, se poate iarăşi deduce foarte uşor din cele petrecute, în Capitală, în ultimele patrucinci zile, — din amănuntul îngrijitor că legaţiile străine au trimis observatorii lor în două locuri, — iar cenzura şi starea de asediu străjuie mai straşnic ca oricând în jurul unui grup de miniştrii cari nu se pot menţine altfel. Ţara, înaintează astfel, în viitor, mulţumită numai, apucăturilor mecanice ale locuitorilor e: plugul, biroul şi uzina, întreţin o ordine factice, asupra căreia nu mai veghiază nimeni, fiindcă guvernul e de fapt prăbuşit, iar noua autoritate, creiată printr’o serie de lovituri revoluţionare, paşnice şi meşteşugite, n’a fost încă oficial proclamată. 1. V. D. VINTILĂ BRATIaixU Falimentul paşoptismului de SARBOU TUDOR Iată trei pătrare din veac (de la 1848) de când şi noi am fost furaţi la Morişea civilizaţiei cea cu doi morari gemeni, noi diavoliţe albe: Noutatea şi Viteza. Schimbul perpetuu, niciodată acelaş, e marele adevăr al zilei. «Liber-schimbist» fiecare ins caută să-şi facă o înlesnire cât mai mare şi mai deosebită fie de hrană, fie de idei, fie de încântări. Trăinicia, credinţa, veşnicul, şi tot ce ar urma de aci, este monotonie, adică cel mai puternic mijloc de a face pe un «modern» să gândească la sinucidere sau la nebunie. Piaţa celui mai neînsemnat cătun e răscrucea de îmbrăţişare a celor mai potrivnice şi mai îndepărtate drumuri, unde se strâng şi se ciocnesc de toate. Un pachet de ceai din ţara de soare-răsare a Chitailor, un pumn de măsline din Ţara Francilor de la soare-apune, o cutie de chibrituri dela miezul-nop- Ui din Suedia inchidiurată, toate se găseşte la târgul Drăgaicii din Sărăstceni) Badea Dragomir Ciungău răzăşul. Suntem şi noi ţară civilizată. Insă în perindarea asta de neoleită goană, n’am încetat să tot pierdem din cele ale noastre, cu o nepăsare, sau mai bine cu o infierbântare pe care ne căznim să o facem cât mai demn «modernă». E în civilizarea noastră fugăreaţă ceva dintr-o femeie vândută care trebuind să-şi desbrace rând pe rând toate hainele ca să-şi arate goliciunea la urmă se va îngrozi şi va plânge ghemuită în minciuna propriul ei stârv, singură şi părăsită la poarta iluziilor înşelătoare pe care stă scrisă tripla abstracţiune a enciclopedismului: Liberté, egalité, fraternité. In neîntrerupta zilei transformare am uitat cine am fost, nu ştim cine suntem şi unde mergem, dar ne civilizăm. De unde însă năpastea aceasta? Prin câţiva romantici din Apus, fermecaţi de mirajul exotic ce li-l năluceam pe vremuri — îmi amintesc de un Michelet — a crescut sub soare floarea unei legende măgulitoare într’un chip pentru neamul nostru valah. Legenda cum îi ori ce legendă, poartă şi’o semânţă din adevăr, dară şi stă dovadă de cât de puţin am fost ghiciţi şi cunoscuţi de străini sau de înstrăinaţii generaţiilor «paşoptiste» cei ce sunt zămislitorii pârghiei Statului de azi al României Mari. Legenda grăeşte: Acolo la gurile Danubiului se află un mic popor (!) demn de multă luare aminte. Din cea mai curată viţă latină( printr’o minune eroică a răsbătut tot muntele de nenoroc ce i-a stat stavilă. Ciudat şi sălbăticit (!) acest nobil neam de oameni nu a propăşit, nu are o cultură din pricina vitregiei veacurilor. E unul din acele popoare un răsboi de veacuri, care a trebuit să ţie mereu scutul contra barbariei năvălitoare. S’a zidit cu piepturile bărbaţilor lui, în zidul acela de pază neclintită, ce a stăvilit la porţile Răsăritului să dea răgaz de pace înfloritoare Apusului cu toată măreţia lui. Dar straniul a fost, ca tocmai falanga avântaţilor «bonjurişti», cei mânaţi în revoluţionarismul lor mai ales de ideia «naţionalismului» tocmai ei au întărit şi răspândit legenda aceasta a «sălbaticului moldo-vaian». Altoiţi şi preschimbaţi printr’o hipnotică minune, da flacăra Revoluţiei, tinerii boeri dela 48, ne au adus din Paris vizitunea civilizaţiei europene. , In năvala înoirii au mers până acolo încât tot ce eă bătrânesc, din alte veacuri şi părea că nu slujeşte înfăptuirii marilor şjilei revoluţionare era tăgăduit sau zvârlit ca o zdreanţă veche. Ca în toate înciriie pornite din poruncă ideologică s’a repetat tragi-comedia din anii ţarului Petru cel mare cu tăerea de paloş a bărbilor pravoslavnice, sau schimbarea prin firman a fesului cu turban de mătase pentru o pălărie de pai pariziană acolo în Asia Mică a lui Kemal Paşa. Am trăit şi noi vremea aceasta de preschimbare tiranică. Vom ajunge o vreme când epoca aceasta îşi va afla viitorul scriitor de geniu care să o brodeze în ghergheful lui maestru cu tot coloritul adevărului. Vom vedea atunci trecându-ne parcă aevea, pe dinaintea ochilor, stolul negru al bonjuriştilor, cu hohotul tineresc al îndrăznelii, zeflemisind pe taţii lor cărunţi, încercând să-i desbrace cu deasila de largile lor giubele de pambriu albastru blănite cu samur în schimbul unei funebre redingote, sau să le tragă iminen cei de saftian, pantofii mai boereşti de marochin galben şi şalvarii cu brâu şi iatagan pentru vre-o pereche de ciuboţele şi pantaloni nemţeşti. Şi vom mai vedea lucru şi mai dureros cum le-au fost răsturnat tinerii aceştia de pe capul bătrânilor măreţi, fala a toată boeria, işlicul cel pătrat îmblănit şi împodobit cu surguciu de nestimate şi peană de cocor, doară pentru un searbăd de ţilindru. Işlicul după a cărui formă şi înălţime se deosibea treapta boeriei. Ghica ne destăinuieşte undeva: «fiecare trebuia să poarte işlicul după teapa lui» şi înţelegem, gustul «egalitar» al «nouei generaţii» mai ales pentru acest lucru pe care nu puteau suferi deosebirile. Şi zugrăvirea scriitorului nostrui, ne va purta fermecaţi prin toate peripeţiile şi nenorocirile işlicului şi giubelei ce au înstrăit cândva poate «pe dumnealui biv-vel-vornicul Ţării de sus» şi care în cele de pe urmă în anii lui Alecsandri bardul, au ajuns să nu mai fie decât strae pentru lăutari, mândria cea de pe ur iCitiți continuarea în pa.a. ll-a.) Miercuri 1 August 1928 Data prăznuirii St UB ■1 “»SHKc Observaţiile făcute de redactorul nostru, d. Nae Ionescu, în legătură cu anomaliile rezultând din calcularea pascaliei pe 1929 în conformitate cu noul calendar, au ridicat, cum era şi natural, tot felul de nelinişti în sânul credincioşilor. Rezultat al acestei turburări este şi articolul de mai jos, care în sobrietatea lui e de natură a arăta, mai bine ca orice comentar, primejdioasele complicaţii ce se nasc din hotărîrea pripită a sf. Sinod, — asupra căreia cerem încă odată să se revină. (Red.). După canoanele sfinţilor Apostoli Canonul Vii. — Dacă vreun Episcop, sau Prezbiter, sau Diacon, sfânta zi a Paştelor mai înainte de primăvăreasca Isimerie (Echinopţia de primăvară) cu Iudeii o va săvârşi, să se caterisească. Canonul 70. — Dacă vreun Episcop, sau Prezbiter, sau Diacon, sau oricine din mijlocul Clericilor, va posti împreună cu Iudeii, sau va prăznui cu dânşii, sau ar primi de la dânşii ospăţurile praznicului, să se caterisească, iar de va fi mirean să se afurisească. Tâlcuire: Dacă cele ce numai să roagă împreună cu cei afurisiţi, se afuriseşte, sau cu cei caterisiţi numai, împreună să cateriseşte. Cu mult mai vârtos cel ce posteşte şi serbează împreună cu iudeii-ucigaşii lui Hristos, cleric fiind să cateriseşte, iar mirean să afuriseşte. Pentru aceasta şi Canonul acesta rândueşte, că ori carele Episcop, sau Prezbiter sau Diacon, sau ori carele fiind din clerici, posteşte cu Iudeii, sau serbează cu dânşii Paştele, sau alte sărbători, să se caterisească, iar de va fi mirean să se afurisească, deşi nu ar fi de o cugetare cu Iudeii. Unii ca aceştia dau prilej de sminteală şi propus că cinstesc slujbele iudeilor, care lucru este strein de cei drept slăvitori. Că spurcat lucru este a petrece cu ucigaşii de Hristos. Din canoanele sfântului sobor din Antiohia Canonul I. — Toţi cei ce îndrăznesc a deslega hotărârea Sfântului şi marelui Sobor, cel adunat în Nichela, în fiinţa bunei cinstiri a prea iubitorului de Dumnezeu împărat Constantin pentru Sfânta Sărbătoare cea Mântuitoare a Paştelor, să fie neîmpărtăşiţii şi lepădaţi de la biserică, de vor stărui împotrivindu se mai cu prigonire celor bine dogmatisite. Şi acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre Proestoşii bisericei, Episcop, sau Prezbiter, sau Diacon după hotărârea aceasta ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea bisericilor, a se osebi şi cu Iudeii a săvârşi Paştele. Pe acesta Sf. Sobor din dată strein de biserică l-au judecat. Ca vreunul ce nu numai lui şi s'au făcut pricinuitori de păcat, ci şi multora de stricăciune şi de răsvrătire. Şi nu numai pe unii ca aceştia îi cateriseşte de Liturghie, ci şi pe cei ce vor cuteza a se împărtăşi cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea cea din afară, pe care au câştigat sfântul Canon şi Preoţia lui Domneseu. Tâlcuire. Canonul acesta afuriseşte pe mirenii aceia ce calcă rânduirea şi Canonul ce au dat Soborul cel întâi de faţă fiind şi Marele Constantin, pentru sărbătoarea Paştelor (ca să se serbeze, adică după Isimerie, şi nu împreună cu ludeii) cari nu numai calcă aşezământul acesta, ce şi prigonindu-se stau împotrivă. Iar pe Episcopii, Prezbiterii, şi Diaconii, ce ar călca hotăut minc în uuiuuua 03 —Urîrea aceasta, turburând biserica, şi ar voi să serbeze cu Iudeii Paştele sau înaintea lor, îi cateriseşte, atât de toată preoţia şi de sfinţita lucrare cea înlăuntrul Altarului, cât şi de toată cinstea cea dinafară cuvenită celor ferosiţi (adică de a avea măcar nume de sfinţiţi şi de a-şi da împreună cu cei sfinţiţi, şi, în scurt a zice, de toate lucrarea cea afară de sf. Altar după Valsamon). Fiind că unii ca aceştia şi pre sine s’au vătămat cu călcarea hotărîrei acesteia, şi pe alţii au făcut s’o calce. Dar nu numai pe ei îi cateriseşte, ce şi pe cei ce s’ar împărtăşi împreună cu dânşii, asemenea îi cateriseşte. Vezi şi pe cel al VII. Apostolese. Aceste Sf. Canoane sunt baza pentru biserica ortodoxă la stabilirea adevărateia zi pentru prăznuire Paştelor, iar nu acel, adevăr ştiinţific, pe care se reazimă venerabilul Prelat, — preşedintele Sf. Sinod, — Mitropolitul Pimen. După spusele bătrânului Mitropolit reese (Citiţi continuarea în pagina II-a) -ooxxxoo-M fen ha Ml Doi profesori civili de la liceul militar din Mănăstirea Dealu, au fost daţi în judecată pentru prea mare severitate la acordarea notelor şi rebeliune împotriva colonelului comandant al şcoalei. Ei vor fi judecaţi la 3 August de o comisiune compusă din trei militari şi doi civili. Şi vor fi probabil condamnaţi. Mi se scrie că sentinţa se cunoaşte deja mutarea disciplinară la un alt liceu militar. Sau practic, demiterea profesorilor incomozi. Nu ştiu cât de vinovaţi vor fi în fond profesorii. Ştiu însă că acest proces va contribui la lămurirea situaţiei sus în deal la Mănăstire. Iar dacă intervin în această tristă afacere e pentru a grăbi lămurirea care şi aşa a întârziat prea mult. De când există liceul militar de la Mănăstirea Dealu, au fost neînţelegeri între militari şi civili. Răposatul Nicu Filipescu voise să înfiinţeze un institut de spiritualitate militară, sprijinit pe ideia de ordine, dreptate şi datorie. La început aşa a şi mers. Dar mai târziu au început să se introducă formele militare, în paguba spiritului. Vorbesc din experienţă. Cele mai multe neînţelegeri au pornit dela notarea copiilor. Şi voi da o precizare: ultimul comandant care nu s’a amestecat în clasificare şi care — din potrivă — a luptat pentru o dreaptă selecţionare a fost colonelul Corin Olteanu. Odată cu plecarea lui, au început ingerinţele de tot felul. Personal pot adăuga că am părăsit şcoala, unde am funcţionat ca director, din pricina stăruinţelor de acest fel. Mi se plângea un comandant, ciHăi dragă, ăsta e nepotul generalului X. Fii şi d-ta om de înţeles! Dacă nu intră ăsta în şcoală, nu mă mai fac general cât oiu trăi!» Asta e atmosfera. Şi atunci mă întreb de ce ministerul nu procedează odată sincer. Să se lipsească de profesorii civili, şi să-i înlocuiască cu militari. Şi nu vor mai fi neînţelegeri. — ofiţerii vor trebui să asculte. Că doar e şi un memoriu la mijloc! Haide, domnule general Gorski, un act de sinceritate! Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu nu mai poate în nici un caz redeveni ce a fost! Să introducem cel puţin pacea! N. r.