Dimineaţa, septembrie 1920 (Anul 17, nr. 5075-5100)

1920-09-27 / nr. 5098

ormncorymb MS TOATĂ LUMEA t D. Iliescu Brânceni, secretarul gene­ral al ministerului de industrie, dorind să lămurească opinia publică asupra stadiului în care se află azi chestiunea combustibilului, a invitat în cabinetul id-sale mai­­ mulți ziariști, cărora le-a făcut o expunere amănunțită în aceas­tă privință. D-sa a vorbit i­n primul rând de prima parte a problemei com­bustibilului, adică de petrol, rămânând ca partea doua, adică chestiunea căr­bunilor să o expună ulterior. PRODUCȚIA PETROLIFERA înainte de război. — ne spune d. Enescu-Brânceni, producția petroliferă a țărei, era circa de 500 vagoane pe zi. Din cauza distrugerilor războiului și pentru că de atâția ani nu s’au mai pus sonde noi, producția a scăzut la jumătate, așa că producem azi circa 250 vagoane pe zi. Treime deci să sporim această pro­­­ducțiune și să o aducem cel puțin la ceea ce era înainte de război, nu nu­mai din puncte de vedere al necesită­ților interne, dar pentru a face posibil exportul în stil mare, ceea ce cu sigu­ranță va influența asupra ameliorărei valutei și va spori puterea noastră de cumpărare, petrolul fiind azi articolul cel mai căutat pe piețele străine. DIFICULTĂȚILE " EXPORTUL CONSUMUL INTERN " O primă dificultate, pentru sporirea producției, este scumpetea materialu­lui pentru instalarea de noi sonde. O astfel de înstalațiune costa înaintea războiului 150—200 mii 1«". Azi, pune­rea unei sonde necesită 4—6 milioane w. O­­ altă dificultate este lipsa generală de mijloace de transport, care jenează atât aducerea materialului, cât și func­ționarea rafineriilor, care la rândul lor limitează producția. O a treia cauză ar fi reducerea sim­țitoare a­ orelor de lucru și în fine ne­­stabilitatea măsurilor luate de autori­tăți, cari fiind prea des schimbate pro­duc o perpetuu incertitudine în soco­telile producătorilor de petrol. " MASURI DE ÎNDREPTARE In urma­ consfătuirilor ce am avut ca persoane competente în această che­stiune și după­­ un studiu amănunțit am recurs la câteva măsuri cari sunt de Bătură să sporească producția. In primul rând am asigurat o stabili­tate de regim pentru o durată mai lun­gă, fapt care va permite producătorilor să-șî facă calculele lor. In legătură cu­ aceasta, s’au fixat prețuri pentru derivatele petrolului, care să permită producției instalarea de noi sonde. S’au limitat astfel prețurile interne la un minimum acceptabil pen­tru consumatori, lăsând­u-se producăto­rilor posibilitatea să se retrapeze din export Pentru ca producătorii să poată tra­ge maximum de profit din export, s’a garantat exportul numai pentru ei. Sub nici o formă, produsele petrolifere nu pot fi exportate decât de producător direct. Este lăsat liber, prețul cu care se exportează, destinația și valuta sub care se primește plata, iar taxa de export a statului este fixată odată pentru totdeauna. Autorizațiunile de export se dau i­­m­ediat, pentru că interesul țărei este să se exporteze cât mai mult, fiecare pi­cătură de petrol exportată, fiind o avu­ție națională. Consuml intern este asigurat cu prioritate. S’au strâns date statistice, stabilindu-se consumul intern, produc­ția medie, precum și stocurile deja e­­xistente. Cantitățile exportabile ar fi: socotite la sută, din benzină ușoară 80, din ben­zin grea 20, din petrolul lampant 50, motorină 10. Uleiurile ușoare pot fi exportate, cele grele nu. Păcura de asemeni nu poate fi exportată. Pentru evitarea formelor și dificul­tăților, marii producători au asigurat prin asociația lor „Distribuția“ consu­mul intern așa că orice cerere este i­­mediat satisfăcută. In sch­i­mb statul asigură că produsele date pentru inte­rior nu Vor putea ieși din țară sub nici o formă. ■R ‘ SPORTURILE Toate sforțările noastre dau din ne­norocire rezultate limitate din cauză că se lovesc de lipsa mijloacelor de transport. In tara petrolului în momentul când rafinorul nu are unde să mai pună produsele sale, întreaga industrie lân­cezește din lipsă de combustibil. " Am avea nevoe să transportăm zil­nic 180 vagoane cu produse petrolife­re și acum câteva săptămâni abea pu­team transporta 15-30 vag. pe zi. Au fost zile când am trasportat nu­mai două vagoane. Trebue să adaog că toate transpor­turile petrolifere pentru consumul in­tern se fac numai cu locomotive parti­culare. 25 la sută din capacitatea de transport a acestor locomotive, fiind rezervată pentru aceste transporturi. CHESTIA PACUREI Avem un mare deficit de păcură In ultimii ani toate instalațiunile și ma­șinăriile au fost transformate pentru a consuma păcură care este un com­bustibil mai ieftin. Consumul lunar al păcurei este: Pentru industriile de primul rang în care intră: C. F. R. m­iorile, N. F. R. S. M. R. spitale, băi, stați­uni­­ de apă și lumină e nevoe de 2500 vagoane. Fabricele de zahăr, ciment, metalurgii, etc., consumă 1600 vagoane, încălzitul particular în timpul ternei necesită și ei vreo 500 vagoane. Iar producția totală este de 1700 vagoane pe lună. Cu ceea ce producem nu putem satis­face consumul strict necesar al indus­triilor de primul rang. Avem deci un deficit enorm de păcură. Sporirea pro­ducției la sondă se va face foarte în­cet, așa că un mijloc imediat de acope­rire a deficitului va fi să se consume împreună cu păcura produse superioa­re ei, cum sunt motorina și lampantul. Evident că din punct de vedere econo­mic această procedare este o barbarie pe care o acceptăm de mare nevoe. Este însă o datorie cetățenească să se economisească consumul păcurei și să se instaleze aparate care să reducă acest consum. Cu acestea, expunerea d-lui Iliescu- Brânceni asupra chestiunei petrolului a luat sfârșit. T D . Chestia Combustibilului Interesante comunicări ale d­ lui Iliescu-Stânceni. Răzb­unit în Rusia înaintarea poloneza Paris. 25.— Comunicatul polonez din 23 înregistrează noui succese. Un atac al unei brigăzi sovietice în direcția Prubani a fost respins. Ina­micul a fost respins și în direcția Rezanf. In noaptea de 21 pe 22, de­tașamente ale diviziei a 3-a a legi­­unei poloneze au atacat pe inamic, luându-i 1100 prizonieri, 8 tunuri 10 mitraliere, 150 trăsuri, 450 cai și fanionul unui comandament de arti­lerie. Inamicul a suferit pierderi mari. LUAREA ALEXANDROVSK-ULUI DE CĂTRE WRANGEL Paris, 25. — Comunicatul oficial militar bolșevist din 23 Septembrie anunță în special ocuparea orașu­lui Alexandrovsk de către generalul Vranghel ; penru posesiunea ora­șului s’au dat de câteva zile lupte violente cari s’au terminat prin în­frângerea trupelor roșii. W| | mi Trăiască viața DIMINEAȚA Noul cabinet francez Instalarea lui Millerand Starea lui Deschanel se agravează Lyon. 25. — Rezultatele votului de Jos a congresului de Versailles, au fost următoarele: votand­ 892, buletine al­be 106, sufragii exprimate 786 , Mille­rand 695, Delory, candidatul socialist, 69 . diverși 22. D. Leon Bourgeois, președintele A­­dunărei nationale, a proclamat in con­secință pe d. Millerand președinte al republicei franceze pentru 7 ani. Noul președinte al Republică, după ce a primit felicitările d-lui Leon Bourgeois, președintele congresului de Versailles și ale ministrului de justiție, a pronun­țat un discurs, în care și-a definit con­cepția despre datoriile prezidențiale. Textul acestui discurs va fi publicat în radio-ul de Lyon de Sâmbătă după amiază. Ministrul justiției, d. U HopUeaux a remis demisia cabinetului președintelui republicei OPINIA FRANCEZA SI ALEGE­REA D-LUI MILLERAND Lyon. 25. — Alegerea făcută de con­gresul de Versailles, corespunde dorin­țelor aproape unanime ale opiniei fran­ceze. întreaga presă consacră noului șef al Statului articole elogioase și a­­duce omagii calităților sale eminente. In Alsacia, unde d. Millerand e deose­bit de apreciat, presa se felicită cu căldură de alegerea sa. Paris, 25. — Toate ziarele publică articole despre alegerea d-l­­ Mille­­rand la președinția republicei care e primită cu favoare unanimă, lăudându­­se independența caracterului său, vi­goarea și echitatea sa. Tot așa și în străinătate, mai ales în Anglia. Fermi­tatea noului președinte al republicei franceze, iubirea Sa pentru situațiile nete și felul său de a merge drept la ținta, sunt calități cari fac întotdeauna impresie asupra spiritelor. Ca preșe­dinte al consiliului, d. Millerand s-a impus în partea cealaltă, a Mânecei, cu toate anumite diversinte de vederi ce trebuesc explicate deoparte și de cealaltă prin politica internă și ambi­țiunile externe ale celor două țări cari sunt departe de a fi aceleași. D. Mille­­ran a fost întotdeauna stimat ca om de stat energic. GEORGES LEYGUES PREȘE­DINTE DE CONSILIU Vineri dimineața, d-l Mille­rand 8-a luat rămas bun de la colaboratorii săi la președinția consiliului și la ministerul de externe. El s-a dus apoi la Ely­­seu unde, după ce a primit pe președinții celor două Camere, a desemnat pe d. Georges Ley­­gues, fost ministru al marinei în timpul războiului, pentru a-i succeda ca președinte al consi­liului și ministru de externe. Toți miniștrii din cabinetul Millerand se mențin în func­țiune. Mesajul președintelui repu­blicei și declarația guvernului vor fi citite Sâmbătă în cele două Camere cari, îndată după aceia, vor l­ua iar vacanță până la începutul lunei Noembrie. BOALA D-LUI DESCHANEL Lyon, 25. — Starea sănătătei d-lui Deschanel s’a agravat din nefericire, scrie „Le Journal­". Fostul președinte a trebuit să fie transportat într-o casă de sănătate din Malmaison, înconjurat de un parc imens, sub umbrele pomilor seculari, d. Deschanel va putea să se restabilească repede de oboselile pute­­re. URĂRILE REGELUI SPANIEI Presa franceză anunță că ambasado­rul Spaniei la Paris a fost însărcinat ca regele să salute pe d. Deschanel și să-i exprime regretele sale pentru în­depărtarea impusă de starea sănătăței sale. Secretarul general al președinției s’a prezintat la rândul său, la d. Qui­nones de Leon și l’a rugat să mulțu­mească regelui în numele d-lui De­schanel. REGRETELE ACADEMIEI FRAN­CEZE Lyon. 25. — Academia franceză a a­­dresat un mesaj d-lui Deschanel, ex­primând regretele ce-i inspiră starea sănătătei sale și adresându-i toate u­­rările sale de o restabilire promptă și complectă. ...——­­I­a, . * * MICI ÎNSEMNĂRI Justiție pentru toi? Pentru cei cu sufletele bune plă­mădite intr'un ideal de eroare, de­­cretul­ amnistie al regelui a fost ca un balsam de ușurare. Cu toții și-au zis necercetând mai departe: „In fine iată-i la adăpost( la cămin) și ală­turi de ai lor pe cei slabi, pe cei fu­găriți, pe cei vinovați poate, dar și pe cei extrem­ de nenorociți, resturi fri­coase ale unui război care a înebu­­nit multe minți cuminți, iată-i­ertați pe dezrtorii din orice cauză, oameni însă cu toate păcatele și durerile lor“. Și cei buni la suflet au dormit apoi liniștiți ca cei ce nu știu. Ei nu știu, și le e greu să audă, înăbușitul, lungul țipăt de jale care umple în miezul nopței aerul pădurilor și al locurilor pustii, al docurilor mărei unde în fiecare colțișor tremură în­că o inimă fugărită. Căci teama, groaza morței, bătăile, schingiuirile au înebunit și transformat în anima­le urmărite pe mulți foarte mulți din cei iertați pe hârtia regală. Și dacă din toți, în termenul fixat de legea amnistiei s'au prezentat câțiva, trecând D-zeu știe, până la baza ei­ tărei, prin ce peripeții de în­josiri, mulți alții au rămas, fie cum spus ei, din frică, fie c­ă nu au avut răgazul necesar de a veni la termenul fixat. Aceștia astăzi sânt expuși a fi pe veci paria societăței. Pen­tru a trăi, ei sânt siliți la cele mai rele fapte și moartea ce u­­șurează adesea cu un glonte rătăcit, justiția, de sarcina plicticoasă d'a mai face dreptate, îi așteaptă în cel mai bun caz la fiece transport de la o închisoare la alta. Ei bine, pentru aceștia toți, cerem din nou o largă dreptate, o nesfârșită milă. Cerem prelungirea termenului pen­tru amnistie, publicarea lui cât mai întinsă pentru ca nefericitele anima­le ascunse și urmărite dacă nu au și un păcat­ mai mare ca semenii lor ce au fost ertați să $e poată prezen­ta și bucura și ei în fine de un adă­post, de un cămin alături de ai lor. Ertare deci pentru toată lumea și numai astfel se va împlini cuvântul regal de cel care in fruntea arma­tei e pus să fie sever dar și exact împărțitor al dreptăței. FÜL. Mu Cur» Atisr­ Brutarul Ilie Arizan din Roșiorii de Vede, fusese condamnat la moar­te prin împușcare, pentru dezertare la inamic, de Curtea marțială a Di­viziei a 4-a Orhei. Eri i s-a judecat recursul de Cur­tea superioară de justiție militară. Printre alte motive de anulare, a­­părătorii recurentului d-nii Mihail și Virgil Mora, au invocat pe acela al nulităței ordinului de convocare a Curtei, deoarece data de 27 Mai 1920, când s’a înfățișat procesul, nu fuse­se scrisă cu mâna proprie de gene­ralul comandant al Diviziei ci fusese completată de o mână străină, deși ordinul era semnat de generalul co­mandant­înalta Curte, găsind motivul fun­dat, a casat sentința. l aî s­eptembrie BUCUREȘTI J NUVELELE l#01MINETEIik CiSi LOR de Sfóaria Pamffile Ce dragă mi-era casa bunicilor mei, casa unde s’a născut, a copilă­rit și și-a făcut cele dintâi visuri mama mea ! Căsuța aceasta bătrânească cu streșină de stuf, cu prispă lată și primitoare, cu grădină în față, cu nesfârșita ei curte în ierburile căreia se ascundea cârduri de găini, era pentru noi toți o amintire scum­pă dela cei cari nu mai sunt, de la bătrânii cari ne-au crescut, ne-au mângâiat, ne-au răsfățat... In fiecare colțișor ei trăiau încă. După moartea lor nu schimbarăm nimic. Lucrurile încremeniseră fiecare la locurile lor. In sală, sus, pe poli­ță, ședeau rând cănile de lut zu­grăvite frumos, așa cum le rândui­­se bunica, înainte de a muri. Intr’un cuiu "atârna furca cu un caer mic, îngălbenit de vreme, iar într’un perete tabloul cu ursul, spe­rietoarea noastră când eram mici, atârna trist, afumat și învechit. In grajd, în șoproane erau toate lucrurile lor. Erau sape ruginite, hamuri vechi, butoaie, scaune, fe­­răstrae, era rămășițele gospodăriei de odinioară, când bunicul avea tot ce-i trebuia și nu mai dorea nimic. Și ne plăcea să rătăcim prin o­­dăile pustii, vorbind încet, cam intr’o biserică, atingând sfielnic lucrurile prăpădite de vreme. Era ca și cum ne-am fi dus la mormântul lor, mai mult încă. Pen­tru ca aci ei trăiau și-i simțeam a­proape de noi, în hainele cari atâr­nau în cuier, în toate lucrurile pe cari le întrebuințaseră ei. Pereții erau prăfuiți, ferestrele triste, cu pânze de păianjen. Curățăm totul cu băgare de sea­mă, cu sfințenie, umblam pretutin­deni, ne aduceam aminte de ei, de viața lor, de întâmplări din traiul lor și totdeauna eșram în curte plângând. Afară era soare, era lumină, dar tot trist era. Sufletele lor rătăceau pretutindeni. In fața casei, grădinița părăsită. Tufele mari de bujor crescute în burueni, floarea miresei sălbătăcită de neîngrijire și pomișorii de hur­muz alb, totul ne vorbea de ea, de bunica, de hărnicia ei din tinerețe, de dragostea ei pentru flori. Din toată grădina atâta a mai rămas. Bălăriile au cuprins-o. Nu­mai hurmuzul, cu perlele lui albe pune o notă de veselie în intime­ricul buruenilor. Pe dedesubt au murit înăbușite, violetele, ochiul boului și panselele. Portița, care era totdeauna lega­tă, căci în grădiniță erau și doi pruni cu fructe rare, acum stătea într’o zână, arătând larg tristețea dinăuntru. Pentru nimic în lume n’ar fi lă­­sat-o bunica deschisă. Totdeauna unul dintre noi s’ar fi strecurat la pruni. Intram numai cu ea, și atunci în­că nu intram până în fund. N’a­­veam voe să stăm decât lângă bu­jori. Mai departe erau flori frage­de pe cari numai bunica le atingea. Dar sărbătoarea o vedeam ve­nind cu buchete mari, zâmbind cu înțeles : — Așa se păstrează florile. Nu­mai pentru zile mari. Voi le-ați for­­feca pe toate să vă las... Era de multe ori capricioasă bu­nica, dar totdeauna era bună. Se supăra repede și se îmbina repede. Iar bunicul, înalt, blond, cu ochii albaștri, a rămas în mintea mea fă­când gestul lui Christ: — Lăsați copiii să vină la mine! Când intra pe portița care des­parte casa lor de a noastră, ne re­­pezeam cu toții spre el. Mama ne certa, ne amenința. Și el, cu ochii lui albaștri și cu părul lung, alb­, ne ocrotea cu mâinile, cu un gest de­ binecuvântare: — Lasă-i să vie la mine... Erau amândoi buni, bătrânii. E­­rau singurele noastre rude dragi, cele mai dragi. După moartea lor ne-am simțit cu adevărat singuri. Ei ne iubiseră cu adevărat, nu­mai ei. Și iată că acum, băiatul lor și fratele mamei înstrăinează casa a­­ceasta bătrânească, unde s’a năs­cut și a crescut. O înstrăinează cu­m ai vinde o haină veche, care nu-ți mai trebue. Casa părinților e sfântă, este un altar. Ea se răzbună, căci are un suflet casa părinților. In pereții vechi, în lucrurile vechi, în copa­cii bătrâni trăește cineva. E un zeu care se răzbună, dacă îl în­străinezi și-l tulburi. Băgați de seamă, casa înstrăina­tă fără milă se răzbună, fie în co­piii voștri, fie în voi înși­vă. Și acum aproape de noi, în su­fletul nostru, va veni un om străin, un om oarecare îmbogățit din ne­cinste și va intra în căsuța lor sfân­tă, în căsuța unde ei mai trăiau încă. Acest om va dărâma pereții vechi, va prăbuși prispa primitoare unde se odihneau ei pe înserate și unde ședeam noi noaptea la poves­­te cu bunica. Acest om va profana grădina­­ m cu picioarele lui de rând, cu mâinii­le lui butucoase de parvenit Și pomișorii de hurmuz vor dis­pare și tufele de bujor vor muri iar noi vom­ privi peste gard o altă casă și o altă grădină, care se va înălța pe locul lor, pe pământul lor, bătătorit și muncit de ei amândoi. Oh, de-ar trăi unul din ei. Cu mânie cumplită, ce răzvrătire gro­zavă ar fi în sufletul lor. Și totuși mi-e frică și pentru cel care a înstrăinat casa și pentru cel care a luat-o, știind cât ne era de dragă și de sfântă. Băgați de seamă, o casă unde au crescut, au suferit, s’au bucurat, au îmbătrânit și au murit părinții, e o biserică, e un altar. Și fiecare altar are un Dumnezeu,. Băgați de seamă, un altar batjo­corit, nu rămâne niciodată nerăz­­bunat. MARIA PAMFILE O interesantă invenție românească D. N. Mândricel a obținut din partea ministerului de industria și comerț brevetul unei inter«*­sante invenții a d-sale. Este vorba de fabricațituie al unor m­âini artificiale, cari pers*­mit mutilaților de războiu, mi«* cari mai libere a mâinilor lezate de glonț. 1 Invenția­­ d-lui Mândricel este menită să aducă reala foloasă invalizilor cari până acu­m­ lip­siți de un aparat care să le înt­­locuiască brațele pierdute erau supuși unor chinuri atroce. Experiențele făcu­te cu nouă­ invenție, au dat rezultate stră­lucite și nu ne îndoim că apa­ratul conceput de d. Mândricel va fi adoptat atât de instituțiile particulare ocrotitoare ale inva­lizilor cât și de acelea oficiale. FOIȚA ..DIMINETEI“ (84) Femeia fatală avea un flacon cu eter în buzuna­rul pardesiului și știa precis că cea mai ușoară aspirație din acest fla­con i-ar smulge și restul de viață ce se mai zbătea în corpul nenoro­citului. Se scurse aproape o oră fără ca unul sau celalt din cei doi prieteni să scoată vre­o vorbă. Apoi Ke­vork ridică capul. Orice urmă de răutate dispăru din vorba și din ți­nuta sa. — Trebue să fi obosit, spuse el, cu o voce blândă și sigură. De ce nu te duci acasă ? Ori du-te la mi­ne, și așteaptă-mă. Individul și cu mine vom îngriji de el. — Ești foarte bun, replică Stran­nick zâmbind ușor. Nu sunt de fel obosit, și prefer să rămân. Nu cred să te împiedic ? Orice ar fi crezut Strannick în această privință, Reyork Arabian nu avea de loc intenția să lase să moară pe Israel Kafka. E drept că protectorul evreului nu ar fi putut spune de ce-i preocupa gândul ce-i atribuia savantului. De fapt, acesta era pe urmele unei experiențe de făcut, dar înțelegea că-i va fi cu cate pe spate. Trebuia sa înțelegi nalt, dar știa este bine fii Keyork nap Mejou­ si o r*f*MTiM**i­a*Ai timp In acel moment Keyork reapăru aducând o sticlă cu vin și un pa­har. — Este prea târziu, spuse cu gravitate Strannick. Israel Kafka e mort. — Mort!... strigă Reyork, pu­nând jos cele ce avea în mâini și precipitându-se spre a examina o­­chii și obrazul nenorocitului. Indi­vidul l-o fi strâns prea tare, mi-e teamă, adause el, apropiind ure­­chia sa de inima tânărului... Urăsc oamenii cari își dau păreri asupra unor lucruri cari nu le pricep, spu­se el ridicând capul pe a cărui față nu se putea citi nici o urmă de sa­tisfacție. Este tot atât de mort ca și d-ta... și e mare păcat! Aceasta ar fi fost foare comod. Nu este de­cât un leșin ușor... regulat al ane­miei și a stărei de surescitare a sistemului nervos. Ajută-mă să-i că era singurul lucru ce trebuia de făcut. Pune-i o pernă sub cap. A­­colo... își va reveni în simțiri, însă pe viitor nu va mai fi atât de peri­culos. Strannick scoase un lung aftat de ușurare, în timp ce ajută pe Ke­york să culce pe Kafka pe podea. — Cât timp va ține această stare ? — Cum pot oare să precizez ? răspunse Keyork aspru. N’ai auzit niciodată vorbindu-se de vre­un leșin ? Nu știi oare nici atâta lu­cru ? Scoțând din buzunar un flacon de amoniac îl plimbă sub nasul tână­rului evreu. Strannick nu luă în seamă iritația lui Keyork și conti­­n­ua să privească. Se scurse mai multă vreme, fără ca Kafka sä dea vre­un semn de — E firesc că nu poate rămâne aci, dacă este în halul acesta de bolnav. — Și e de asemenea evident că nu poate fi mutat de aci, replică Keyork. — Ești într’o dispoziție din cele mai rele astă-seară, răspunse Stran­nick, așezându-se și privind cea­sul. Dacă nu-l poți primi la d-ta, trebue transportat în orice caz în­­tr’un loc mai confortabil ca acesta, spre a-și petrece noaptea. — In starea în care se află ? spu­se Kevork încruntat. — Crezi că drumul i-ar periclita viața ? — Nu cred niciodată... Știu spuse savantul pe un ton aspru. Strannick păru cam surprins de răspunsul aspru ce primi dar nu replică nimic și se mulțumi să ob­serve cu atenție ceea ce se petre­cea. Il știa pe Keyork foarte capa­bil, dacă nu era observat de aproa­pe, de a aplica vre-o doctorie in­capabila de a mișca pe bolnav. Pentru moment nu avea nimic de spus, mirosul acru al sărurilor de amoniac, se răspândise în toată cât va fi supraveghiat de aproape. In ciuda răutăților sale cu privi­re la neștiința tovarășului său, îi recunoștea destulă îndemânare spre a salva și readuce la simțiri fie bolnav și cu destulă părere de rău, renunță la planul său. Ceea ce ar fi voit, era să lase să decadă și mai mult flacăra vieței, înainte de a o anima. De luni îndelungate un preparat în acest scop nu-i mai părăsea buzunarul, în speranța că întâmplarea îl va pune în fața unui caz —­, care tocmai se prezenta — când ar putea să-l încerce. Dar pentru ca proba să fie deci­sivă, nu dorea să administreze pu­ternicul său reactiv, decât în mo­mentul precis, când, în starea ac­tuală a științei medicale, omul ar fi pentru toți, declarat ca mort, în momentul când vedem pe medic punându-și ceasul în buzunar și căutând cu ochii pălăria. Era foar­te probabil, că dacă ar fi fost liber, ar fi ajutat prin mijloace artificiale, pe Kafka, să coboare treptele, gra­ție unei prudente absorpții de eter, a acelui eter care preocupa pe Strannick, pentru că­ î­știa efectele ăi al cărui miros de asemenea îl . A . Revork vedea deci distrugându­­se orice șansă de a putea încerca medicamentul său pe un element excelent din toate punctele de ve­dere, și cu cât vedea depărtându­­se această unică ocaziune, furia sa creștea. — Ii este puțin mai bine, spuse el, după o altă lungă tăcere. Strannick se aplecă și constată că pleoapele muribundului tremu­rau ușor și că obrazul pierdea ce­­va din paloarea lui morțiailă. Apoi ochii lui Kafka se deschiseră și se fixară cu un aer visător de tava­nul de sticlă al serei. — ...și am s’o ucid, spuse el cu vocea slabă, terminând o frază în­cepută în minte. — Nu cred, observă Keyork, ca pentru a răspunde. Oameni cari fac, ceea ce intenționează să facă, nu vorbesc niciodată din propria lor voință. î .f leaaaaBaE ; nrxamto știa. (Va urma) Trăiască viața

Next