Dreptatea, septembrie 1934 (Anul 8, nr. 2082-2106)

1934-09-01 / nr. 2082

ANUL VIU. NO. 2052 4 pagini Iwk 4» burnt« pUrit» t* n> wmt op«L uaMtUDkmUmatk Pcmr«5P.T % Ma. iMsüfrn [ ''fiATlg Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. C. Ciemanssau, 9 — Talefin: Baiacţia 30î]tr­di­ția 3Ml92 Autoritatea morală a d­-lui Dinu Brătianu Retras în umbră până la o matu­salemică vârstă, ocupat esclusiv cu afaceri comerciale şi neavând legă­turi cu politica decât prin apariţii scurte şi rare la miniştrii liberali de industrie pentru a le dicta tarife preferenţiale şi protecţioniste fabri­cilor sale de hârtie, d. Dinu Brătia­­nu s’a trezit pe nepusă masă în fruntea vechiului, «gloriosului» par­tid liberal. Tradiţia era prea puternică pentru a îngădui proclamarea altui şef, deşi nu se aflau la îndemână decât venerabile moaşte din secţia comer­cială a familiei. D. Dinu Brătianu posedă o apre­ciabilă doză de naivitate. Psihologia sa este tipică pentru «bunul administrator». Revoltele sale pipărate cu moralină sunt simpto­matice­­Un administrator nu se în­treabă de sursa averilor puse sub o­­blăduirea sa. El cunoaşte la perfec­ţie numai branşa administrativă. Fie averi mănăstireşti, fie averi moştenite de la un «gangster», fie «ciorapul»unei madone a trotuarului­­— nu îi interesează provenienţa. Sârguinţa sa se referă la massa de bunuri încredinţate. Să nu-şi dea seama d. Dinu Bră­tianu de geneza averilor încredin­ţate? Să nu fi reflectat măcar o singură zi in lunga sa carieră la banditismul flagrant în pungile con­sumatorilor prin intermediul «Le­­tei»? Să nu-i fi ajuns în orele de insomnie fantomele scriitorilor morţi de quasi-inaniţ­ie, fiindcă pro­dusul muncii lor nu putea ajunge la lector din pricina enormei dij­­mueli la hârtie? Nu l-a îngrozit anal­fabetismul ţării româneşti, când ştia că ţăranul şi muncitorul refuză să­­şi trimită copii în cursul primar, din pricina cheltuelilor cu cărţile? Nu s’a ruşinat d. Dinu Brătianu­, lu acele ore de melancolie, şi pocă­inţă bătrânească, când şi-a amintit de votul dat în şedinţa memorabilă «Creditului Rural» pentru a i se servi o lungă viaţă pensia egală cu ultima leafă? Cum poate cere o pen­sie nemăsurată când micii funcţio­­nari au lefuri de mizerie? Dar la gândul peşcheşului cu «Fio­­rica» (2 milioane cheltueli anual pentru stat) nu i se înroşesc obrajii şi venerabila frunte? Iătă­­ că d. Dinu Brătianu nu s’a gândit niciodată la aceste grave probleme de conştiinţă. Aflat în mijlocul unor turpitudini fără fund, şeful partidului liberal găseşte în reazemul unei enigmatice «autori­tăţi morale» tăria sufletească să vorbească de «purificare» şi de «ne­reguli în banul Statului». Se încâr­­duie cu acea halima politică — Ni­­colae Iorga — pentru a vorbi des­pre «sperturile» primite de... d. Iulu Maniu cu ocazia încheierii contrac­tului Skoda. La o vârstă biblică a început lupta de deparazitare la conducerea libe­rală a tuturor elementelor infidele dinastiei de la Florica. Toţi cei care s-au raliat preşedin­telui Tătărăscu sunt suspectaţi şi micşoraţi. Lupta de guerilla Brătianu-Tătâ­­răscu este una din cele mai simpto­matice mentalităţi de «vechil». Nu se duce nici pe chestii de principii şi nici pe probleme de tactică poli­tică. In fond, nu sunt despărţiţi decât pe chestii de... origină. Sacrulos nu îngăduie ca actuala şi viitoarea po­litică a partidului liberal să fie con­dusă de «infideli» şi de «roturieri». Când a murit Vintilă Brătianu, cu toate argumentele care pledau pen­tru rămânerea mai departe în ano­nimat,­i, Dinu Brătianu nu s’a lă­sat convins. Arterele şi circonvolu­­țiunile cerebrale se încărcaseră cu prea mult calciu. Lipsit de elastici­tate cerebrală şi de cea mai elemen­tară pregătire, d. Dinu Brătianu a uzurpat drepturi legitim­e în ierar­hia unui partid pentru considerente strict familiar - administrative. Procedeul este tipic pentru lumea politică a României­ Mici. El deve­nise insolit şi provocător pentru e­­voluţia politicei româneşti. Ne reîn­toarcem cu 20 ani în urmă. «Autoritatea morală» a d-lui Dinu Brătianu se reduce la simţul fami­liar extrem de desvoltat în dauna intereselor partidului liberal şi a ţării, considerate ca două moşii (una mai mică şi alta mai mare), încolo, simplicitate mintală şi or­goliu. Prea puţin pentru o «autoritate morală»... MOMENTE Sfidarea sărăciei Privim, cum alunecăm vertiginos spre prăpastia ce stă deschisă la picioarele noastre. Nici un stăvilir nu se poate pune valului de imora­litate care ne-a cuprins. Legile, me­nite să înfrâneze patimile, să stă­pânească iureşul viţiului, să înfrân­gă pornirile blestemate, au rămas in cartoanele just­iţiei şi cei ches­­maţi să le aplice pare că au ador­mit cu ele în mână.­­ In plin centru al oraşului ca şi în toate suburbiile Capitalei, în vă­zul tuturor şi fără nici-o jenă sar teamă de privirea autorităţilor, funcţionează în voie cele m­ai ab­jecte tripouri, in cari patronii la­comi de câştiguri inavuabile, adu­nă în jurul lor o întreagă armată de indivizi certaţi cu justiţia şi cu morala publică, pe cari, în schim­bul unei existenţe fără muncă îi întrebuinţează ca agenţi pentru a­­tragerea victimelor lor. Sumedenie de funcţionari, de stat şi particulari, cete mai adeseori a­­ceia cari mânuesc bani, sunt atraşi astfel în speluncile odioase cari funcţionează sub protecţia autori­­tâţei şi despuiaţi de bunurile lor, sau de banii ce li se încredinţează spre mânuire de patroni. Aceşti sărmani funcţionari dacă nu ajung la Văcăreşti (statistica penitenciarului bucureştean este e­­locventă din acest punct de vedere), sfârşesc pe mesele de autopsie ale institutului medico-legal. Cel puţin o sută de asemenea tri­pouri funcţionează în Capitală, ziua ca şi noaptea. Fireşte, ele n’ar putea funcţiona fără îngăduinţa autorităţilor. Pe ce se bazează această îngăduinţă ! Pentru ce autoritatea se face pro­tectoare şi poate copărtaşă la acea­stă jecmănire ? Prezumţiile adeseori sunt — ca şi în cazul de faţă — puternice. Dacă poliţia nu vede şi nu aude, ne în­trebăm însă de ce parchetul nu in­tervine pentru curmarea acestui de­sfrâu care constitue o sfidare a să­răciei generale de azi ! Nu mai întrebăm, — vedeţi —ce face guvernu­l. Mica înţelegere şi problema austriacă Excelenta revista cenosforacă L’Europe Centrale», publică în ul­timul ei număr următoarele artico­le despre atitudinea Micei Inţele­geri, faţă de problema austriacă: întrevederile de la Florenţa, între d-nii Mussolini şi cancelarul Aus­triei, d. Schuschnigg au fost urmă­rite de Praga, cu cel mai viu inte­res, cu atât mai mu­lt cu cât pro­blema colaborării Micei înţelegeri cu Italia şi Europa centrală este azi mai actuală ca oricând, după sângeroasele evenimente din Aus­tria. O astfel de colaborare este impusă de împrejurări, şi sunt a­­proape cincisprezece ani de când cercurile politice cehoslovace ara­tă că raţiunea, nevoile şi interesul întregei Europe o reclamă. De ce atunci această colaborare nu este încă o realitate? Să fie oare de vină, cum s’a scris in Italia şi chiar în Franţa, atitu­dinea Micei înţelegeri care ar fi fost plină de echivoc în faţa peri­colului unei contopiri a Austriei cu Germania? Nimic nu e mai gre­şit. Atitudinea Micei înţelegeri faţă de această chestiune este tot atât de fermă, tot atât de limpede ca şi atitudinea Italiei. Singura diferen­­­tă ar fi că pe când Cehoslovacia,­­ Iugoslavia şi România au luat o a­titudine hotărâtă în această privin­ţă, chiar imediat după război, Ita­lia, după ce a fost pe faţă ostila Anschluss-ului — până la venirea fascismului — a ţinut după aceea să menţină cât a putut ficţiunea unui complect acord între Germa­nia şi Italia. D. Beneş, n’a aşteptat să fie asasinat Dollfuss, ca să ara­te Germaniei, cu toată limpezimea şi hotărârea că «Anschluss înseam­nă război». D. Beneş a făcut-o încă în 1928, în timpul vizitei d-sale la Berlin, şi aceasta declaraţie, fără alte ameninţări, nu avea un sens mai puţin precis decât mobilizarea parţială hotărâtă de Italia, şase ani mai târziu, în indignarea provoca­tă la Roma de lovitura sângeroasă pe care hitleriştii n’ar fi încercat-o desigur, dacă erau mai bine fixaţi asupra atitudinei Italiei. Cum s’ar explica altfel surpriza şi decepţia provocată la Berlin de violenta reacţiune a presei italiene? Se mai scrie încă, în unele zia­re, că Mica înţelegere ar fi mai pu­ţin hotărâtă să se opună Ansch­­luss-ului decât unei restaurări a Habsburgilor. Şi în această privin­ţă, cei ce susţin astfel de lucruri se înşeală. Mica Inteleger­e socoate că acest din um­u pericol o priveşte mai mult particular, pe când celă­lalt pericol, Anschluss-ul, este o chestiune de interes european în ca­re, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Ro­mânia au desigur rolul lor, dar nu principalul. Toate declaraţiile făcu­te de d. Beneş, în chestiunea Aus­triei, de la sfârşitul răsboiului în­coace, şi mai ales în cursul ultimi­lor ani, se explică prin această vo­inţă hotărâtă de a plasa Ansch­luss-ul pe adevăratul lui plan, acel al solidarităţii europene, de la care nici o putere — şi mai ales cele cari sunt direct ameninţate de Ansch­luss I— nu are dreptul să se sustragă. Multă vreme această problemă pă­rea să fie grija exclusivă a Fran­ţei şi a aliaţilor ei din Europa Cen­trală, şi numai contra acestor ţări, contra acestor «apărători încăpă­ţânaţi ai unei ordine inexistente şi ai unor tratate absurde», contra a­­cestor ţări «statistice» şi «satisfă­cute» se arunca «dinamismul» Ger­maniei setoasă de expansiune. Ita­lia, şi ea «dinamică» şi ostilă tra­tatelor, evita cu grije orice aparen­ţă de solidaritate cu ele. Ce e de mirare atunci, dacă, în faţa nesiguranţei care se manifesta, în acţiunea marilor puteri, pentru apărarea Austriei — nesiguranţă provocată în mare parte de atitu­dinea Italiei — Cehoslovacia ocolia oarecum să primească rolul ingrat ce i se cerea să-l joace. El socotea că responsabilităţile erau rău îm­părţite, că datele principale ale problemei erau greşite. Pe de a­l a parte se ridica contra unei propa­gande care o arăta, cu complezen­ţă ca pusă într’un pericol de moar­te de un eventual Anschluss. «Nu, — se răspundea la Praga, — această vecinătate a Germaniei, — numai perspectiva ei dă sudori de groază Italiei - noi am suportat-o secole de-a rândul şi n’am murit. Dacă Anschluss­ui ar deveni o rea­li­tate, am şti să ne apărăm existen­ţa noastră naţională ca şi în trecut, ba mai bine chiar căci situaţia noa­stră în Europa este azi mult mai bună decât era odinioară situaţia Boemiei». Acest fel de a vorbi a fost inter­pretat în unele locuri ca o dovadă că Mica înţelegere se des­interesesa­ză de ameninţarea Anschluss-ului. Presa unor ţări s’a grăbit chiar să arate Franţei că nu poate pune a­­proape nici o bază pe aliaţii ei. Este, cred­, inutil de a mai afir­ma că aceşti aliaţi îşi cunoşteau prea bine răspunderile. Dar atitu­­ţ­dinea lor înlesnia restabilirea ade­vărului, împingând puţin câte pu­ţin Italia îngrozită la gândul că s’ar putea afla odată singură în fa­ţa Germaniei, — să ia cu mai multă hotărâre o atitudine limpede, aceşti aliaţi contribuiau la dispariţia fic­­ţiunei neliniştitoare a unei­ înţele­geri italo-germane în Europa Cen­trală. Naziştii, prin putsch-ul din 25 iulie, s’au însărcinat să grăbeas­că hotărîtor lucrurile! Totuşi nu trebue ca Italia, pentru că ia azi eu prompt parte la ris­curi şi răspunderi, să pretindă a fi singura beneficiară a unei ac­ţiuni solidare a marilor şi mijlocii­lor puteri europene contra amenin­ţărilor holeriste în Austr­a. Ar fi să goneşti pe dracul şi să-l chemi pe fratele lui. Ar fi să construeşti palate pe nisip, căci o Austrie sar pusă unui protectorat ital.au ar fi de două ori slabă. Din ce cauză, vom arăta în numărul de mâine. De la poezie la castel — Destinul unui bursier al neamului — de OCTAV LIVEZEANU Când d. Ion Mih­alache a adre­sat o scrisoare d-lui Octavian Goga, ne-am pomenit cu un răs­puns — prin coloanele «Ţării Noastre», — din partea d-lui Al. Hodoş. E drept că d-sa preciza în răs­punsul său: «nu știm ce va răs­punde d. Goga, care actualmen­te lipseşte din fără». Am acordat şi noi, atunci, a­­cestui răspuns, valoarea pe care o merită rândurile semnate de d. Al. Hodoş. Am aşteptat însă răspunsul d-lui Goga, cu care d-sa era da­tor. Fiindcă d. Mih­alache, în pro­blema pe care o înfăţişa d-lui Goga, dorea să aibă răspunsul acestuia, nu aiurările celor ce se cred purtătorii de cuvânt ai d sale, în toate împrejurările. D. Goga a sosit în fără şi a luat cunoştinţă, probabil, de scri­soarea d-lui Mihalache. (Noi cre­dem că a luat cunoştinţă mai de mult, dar să presupunem că a­­colo unde a fost s’a supus unui regim sever, nevrând să se ocu­pe deloc de politică). Nenorocul a făcut ca, în acelaş timp, să i se aducă la cunoştinţă anumite ma­nevre ce se desfăşoară la Sinaia. Grăbit să nu scape ocazia unei căpătuiri ministeriale, d. Goga a dat buzna peste Cazanul Sata­nei, exact în ziua în care gazeta sa se burzuluia pe noi, pentru că anunţam acest lucru. Scrisoarea d-lui Mihalache a rămas fără răspuns. In schimb, se pare, că poetul castelan a mul­ţumit călduros d-lui Hodoş pen­tru necunviinţele sale şi l-a în­curajat în atitudinea luată. Indirect, d. Goga se angajează deci pe acelaş drum. Nu se des­­minte deloc. Toată viaţa d-sare nu a făcut altceva decât să fugă de răspundere şi să prefere, unor atitudini clare, răspunsurile prin tangenţă şi unor riscuri barbă­­teşte înfruntate, comoditatea ati­tudinilor îndoelnice. Având acordată «slobozenia» din partea patronului, d. Hodoş i-a dat drumul of­ului său. De astă dată e scutit şi de emoţiile prin care a trecut atunci când răspundea «neautorizat», în nu­mele d-lui Goga. D. Hodoş a pornit să scrie, ar­ticolele sale, împotriva ţăran­i­­mului şi împotriva d-lui Mih­ala­che, sub o proastă inspiraţie. Preocupat să atace cât mai «nemilos» pe şeful partidului naţional-ţăranesc, d. Hodoş în­cepe a face un portret al autodi­dactului. Sunt adunate acolo toate re­flexiile d-lui Hodoş, făcute a­­tunci când d. Goga, absolventul celor şapte clase de liceu, îi ex­plica felul în care a putut dasa să-şi asimileze cultura. «Certitudinea absolută» şi «su­ficienta îngâmfare» a autodidac­tului, perfect reprezentate de d. Octavian Goga, au dat posibili­tatea «analistului» Hodoş să scoată din întreaga ţinută a pa­tronului său, teoria pe care şi-o expune azi în «Ţara Noastră». «Acolo, unde, cu toate h­ipo­­tezele pe cari le aruncă în întu­neric ca pe nişte rachete lumi­noase, savantul mai ar­e încă te­meinice îndoeli, neofitul semi­doct afişează în micul cerc al convorbirilor sale cotidiane, o certitudine absolută şi­ un aer de suficientă îngâmfare». Aşa scrie d. Hodoş. Şi parcă îl vezi pe d. Goga în veşnicile sale poze de «vestitor, apostol» «al unei vremi ce va să vie» amăgindu-şi zilnic partizanii, cu formula «venim». Acolo unde — ca să urmărim teoria d-lui Hodoş — cu toate hi­­potezele pe cari le aruncă în în­tuneric, nu savantul, ci doar... miss Elynee, Iulia Poloneza sau «profesorul» Zamora, mai au în­că temeinice îndoeli, d. Octavian Goga (în textul d-lui Hodoș i se spune, neofitul semidoct) afișea­ză în micul cerc al întrunirilor sale politice, o certitudine abso­­l­ită şi un aer de suficientă în­gâmfare, anunţând sentenţios: «nu va îngălbeni frunza porum­bului, şi voi fi la putere». Şi câtă dreptate are d. Hodoş, când închee această parte a «teoriei» sale prin cuvintele: «Cel care, până ieri, nu cunoş­tea încă nimic, se lasă stă­pânit, brusc, de impresia şugu­beaţă că a început să ştie mai mult chiar decât trebuie...». II cunoaşte bine d. Hodoş, pe d. Octavian Goga. D. Hodoş este supărat că d. Mihalache este institutor pen­sionar*. Da, aşa este. D. I. Mihalache, fecior de ţăran a urmat cu sâr­­guinţă, cursurile unei şcoale — şi erau puţine şcoli atunci — la care putea aspira în vremea a­­ceia de stăpânire a câtorva, un băiat plecat dela ţară. D. Goga a fost în aceiaşi situa­ţie. Feciorul preotului din Răşi­nari a avut posibilitatea să mear­gă la liceu. E vina noastră că s’a poticnit în drum ? Şi e vina noas­tră că nu a ascultat sfatul bătrâ­nilor săi părinţi, care-i spuneau: «să fii cuminte dragă» «şi să te porţi la’nvăţătură»? Se vede că d. Goga, cu simţul său — care-i permite azi să pre­vestească exact ziua când va lua cârma ţării în mână, — a putut şi atunci să-şi dea seama că va putea trăi — şi încă bine — fără ni­ci-o profesiune şi fără să fie obligat a-şi termina studiile. E foarte normal ca azi, d. Mi­­halache, la capătul unei rodnice şi mult folositoare activităţi de dascăl, în care a putut aduce şi pe terenul politic al acestei ţări, infinit mai mult folos decât toa­te zburdălniciile d-lui Goga, să fie pensionar. Ceea ce e mai greu de priceput, este situaţia de poet pensionar a d-lui Octavian Goga. Mihail Eminescu, nu a cunos­cat bun ca d. Goga, nu a cunos­cut nici fondurile secrete ale mi­nisterului de interne, nu a putut avea,nici măcar pentru oper­a sa, necum pentru atingerea unei vârste oarecare, sărbătoririle in serie pe cari le-a cunoscut d. Goga, şi n’a putut sfârşi în si­tuaţia de castelan. Şi Eminescu a fost poet până la sfârşitul vieţii, un poet în acti­vitate, nu un poet­ pensionar ca d. Goga. Şeful d-lui Alex. Hodoş, se si­­tuiază într’o poziţie specială, ne­cunoscută de nici unul din cole­gii săi. Intre mizeria lui Artur Enă­­şescu şi opulenţa castelanului de la Ciucea, e loc pentru toată ganda situaţiilor pe care le pot avea poeţii. * Du­x toată activitatea ii lui Mi­halache, dinainte de rusboiu, d. Hodoş nu cunoaşte decât un dis­curs la înmormântarea lui Ha­­ret. Să profite de ocazie, d. Goga şi în puţinul timp cât o mai fi prieten cu d. Iorga, să afle de la acesta motivul adevăratei supă­rări a profesorului pe d. Miha­­lache. A avut de suferit un eşec, la fel ca acela suferit în discuţia cu d. Stere, asupra Ukrainei. D. prof. Io­­ga susţinea în 1913 că nu va fi nevoe şi nu va putea exista un partid ţărănesc în Ro­mânia. D. Mihalache susţinea contrariul. D. Iorga oferea partidul său, naţionalist-democrat. Fiindcă d. Iorga ca şi d. Goga, ca şi d. Ave­­rescu şi ea şi creatorul lor, al tu­turora, d. Argetoianu, socoteau că sub regimul nou, al votului universal, se pot creia şi menţine partide la comandă. D. Mihalache arăta, docume­­tat, de ce se va naşte un partid ţărănesc. Dreptatea a fost de partea d-lui Mihalache. D. Iorga a rămas să conducă pe d. Munteanu-Râmnic şi să în­chirieze, după trebuinţă, pe d. Argetoianu ca să-i aleagă parla­mentele, iar d. Mihalache a a­­juns şeful acelui partid anunţat în 1913, partid care formează azi axa întregei politici româneşti. Evident, savantul Iorga, care nu i-a uitat d-lui Stere chestia ci, existenţa Ukrainei, nu poate erta d-lui Mihalache, anunţarea şi realizarea forţei ţărăniste. Când d. Goga, nu făcea politi­ceşte, decât să slăbească forţa partidul­ui naţional din Ardeal, prin svăpăiatele sale atitudini, când la prigonirile maghiare, a- Halul de mai târziu al lui Szele şi Barabas Bella, adăoga atacu­rile sale pătimaşe, continuate şi azi, d. Mih­alache dubla activita­tea sa şcolară cu aceia de propo­văduitor şi sfătuitor al ţăranilor, pentru cari simţea o datorie să lupte. & BURSIERUL NEAMULUI,, A verşit războiul. Au rămas în Ardeal să lupte cu riscul vieţii şi Iuliu Maniu şi Alex. Vaida şi Ciceo Pop. In Parlamentul de la Budapes­ta şi în Adunarea de la Alba Iu­lia, ei­ au fost aceia cari au repre­zentat poporul ardelean. D. Octavian Goga a trecut Car­păţii ca să ne... convingă pe noi să mergem la luptă, pentru Ar­deal. (Citiți continuarea în pag. 2-a). Sâmbăta 1 Septembrie 2 l­ei Transferările şi numirile in învăţământul primar împins de curiozitate, văzând mulţime de învăţători şi învăţă­toare în jurul ministerului Instruc­ţiei Publice, am pătruns pe ne­băgate de seamă în biroul în care lucra Comisiunea instituită de că­tre d. Dr. Angelescu să revizuiască contestaţiile făcute de învăţătorii nedreptăţiţi cu ocazia transferări­lor. Felicitam în gând pe d. dr. An­gelescu de acest gest de exces, în ce priveşte apărare­a drepturilor unor oameni necăjiţi. Nu mare mi-a fost însă surpriza când în faţa Onor Comisiunii de verificare a nedreptăţilor se pre­zintă doi domni — desigur cred că nedreptăţitul introdus de vreun om de bine, deputat, prefect, sau cine ştie. Era vorba de o învăţătoare, cu interese vitale, cu copii mulţi, cu notări bune la inspecţii căreia îi luase locul cerut o altă învăţătoare cu mult mai puţine drepturi. La plângerea soţului, deseori in­tervenea cu ton autoritar şi prote­guitorul cu arătări precise de fap­te, dar onor. Comisiune nu re­nunţa în a repara nedreptatea. Exasperat de insistenţele soţu­lui, un domn membru din comisie se ridică şi spuse soţului: «Nu e posibil d-le! Cum puteţi Dv. pretinde aşa ceva, când d-na în chestie are calificative mult mai bune. Iată, î­şi scoate o notiţă: 2 bine, 3 F. BINE ŞI 5 EXCEP­ŢIONALI. Soţul scoase enervat şi el o al­­t notiţă spunând clar. Soţia mea are 4 bine, şi 5 î. bine, iar d-na în ches­tie are 3 bine 2 suficienţi şi 5 IN­SUFICIENŢI! după statut , perso­nal! Onorata comisie a trimis pe soţ... să se adreseze Justiţiei! Credem că d. Angelescu, măcar pe această cale, va afla de ceia ce se petrece sub ministeriatul său. Cu larca• •• «îndreptarea» scrie: «Un nou a­­salt de demagogie». Iar începe de mareşal ofensiva lui «venim»? * Tot «îndreptarea» anunţă că or­ganizaţia din Arad a partidului po­porului, a achiziţionat serioase şi onorabile persoane din localitate şi judeţ». De ce nu li se publică numele? Ori vor să rămână «serioase» şi mai departe şi se tem să apară ca înscrise în partidul poporului? * * • «Ţara Noastră» a început sa-şi taxeze singură, atitudinile. In numărul de eri, în prima pa­gină găsim titlul: «O rățoială ridi­­culă». * Ziarul d-lui Goga se plânge că trăim în zodia ruletei. Să nu audă d. Gavrilă, că-şi in­­chipue că se dă la el şi e bucluc. Iar se încurcă socotelile d-lui Go­ga. * Un titlu în «Neamul Românesc» .­­«Tragediile curios făţii bolnave». Semnează N. Iorga. Nici nu se putea altfel. * D. Iunian a întreprins un turneu de propagandă în Ardeal.­­ Rezultatul: două organizaţii ju­deţene Vau părăsit. In consecinţă deplasările d-lui Iu­nian au fost suspendate. Deficit şi răspun­sri «■->»»» * D. ing. N. Teodorescu, ministrul industriei şi comerţului, mărturi­seşte clar în declaraţiile făcute: «balanţa noastră comercială în primele şase luni ale anului s’a în­cheiat cu un deficit de 3 milioane lei, pe când în perioada corespun­zătoare a anului trecut am avut un excedent de 675 milioane lei». Aşa­dar, sub înţeleaptă îndrumare a politicei comerciale de sub regi­mul naţional-ţărănist, balanţa plă­ţilor s’a soldat cu un excedent apre­ciabil. Sub guvernarea liberală s’a trecut la deficite. După aceste mărturisiri, inginerul Teodorescu, ajuns ministru, în loc de a trage consecinţele incapacităţii sale, organizează o... diversiune, ex­­poziţia-târg de mostre din parcul Carol pentru a ilustra mersul con­tinuu ascendent al economiei naţio­nale!... Să facem şi noi o mărturisire: a­­cest tehnician, cu pregătire ingine­rească, şi-a greşit vocaţia. La Ba­rou, ca avocat, în chestii penale, ar fi făcut furori. Ar fi pledat cu «abi­litate» şi îndrăzneală. Poate că ar fi achitat pe Dâmboviceanu, Gică- Mică, Dinescu şi alte «cazuri grele».­Nu este o îndrăzneală să alunece în cuprinsul aceluiaş interview de la scuze penibile asupra deficitului balanţei noastre comerciale la laude pentru «mersul ascendent »al econo­miei naţionale? Falsificarea este flagrantă. Incapacitatea unei orientări ener­gice a economiei naţionale nu mai are nevoie de alt comentaru.­­Anul 1934 n’a însemnat un an mai dificil decât 1933, în cadrul crizei mondiale. Dimpotrivă. S’au arătat primele simptome ale unei redresări. Dar pentru a prinde vântul favora­bil în pânzele unei năvi este nevoie de un bun cârmaciu, iar nu de o nulă vorbăreață și «abilă» ca acest inginer anonim improvizat ministru al industriei şi comerţului de către gratitudinea amicală, prea amicală a d-lui Guţă Tătărăscu. Capacitatea «stelei» economice, noui lansate, din sânul partidului li­­­eral se dovedeşte de acelaş calibru cu Tancred Constantinescu. Adică o «stea» à la Mae West, grijulie în a-şi rotunji formele cu grăsime pen­tru vremuri de opoziţie, incapabilă de a ţine afişul, oricâtă reclamă s-ar face. Inginerul Nae Teodorescu trebuie să plece imediat din fruntea depar­tamentului. Incapacitatea este do­vedită. Oricâte explicaţii ar aduce, ori­câte «abilităţi» ar întrebuinţa, ori­câtă retorică ar curge de pe buzele inginerului, faptele vorbesc cu eloc­venţa lor statistică. Inginerul declamă: «expoziţia-târg va lua caracterul unei adevărate manifestaţiuni naţionale», «enor­mele progrese realizate...», etc. Statistica spune: de la 675 milioane excedent la 3 milioane deficit în ba­lanţa comercială! In locul retoricei «nationale» aia fi preferat diligentă si capacitate... IN PAG. IV-as „Devizele “ Daneii Românești Nadddca d-lui Tătărăscu

Next