Dreptatea, septembrie 1934 (Anul 8, nr. 2082-2106)
1934-09-01 / nr. 2082
ANUL VIU. NO. 2052 4 pagini Iwk 4» burnt« pUrit» t* n> wmt op«L uaMtUDkmUmatk Pcmr«5P.T % Ma. iMsüfrn [ ''fiATlg Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. C. Ciemanssau, 9 — Talefin: Baiacţia 30î]trdiția 3Ml92 Autoritatea morală a d-lui Dinu Brătianu Retras în umbră până la o matusalemică vârstă, ocupat esclusiv cu afaceri comerciale şi neavând legături cu politica decât prin apariţii scurte şi rare la miniştrii liberali de industrie pentru a le dicta tarife preferenţiale şi protecţioniste fabricilor sale de hârtie, d. Dinu Brătianu s’a trezit pe nepusă masă în fruntea vechiului, «gloriosului» partid liberal. Tradiţia era prea puternică pentru a îngădui proclamarea altui şef, deşi nu se aflau la îndemână decât venerabile moaşte din secţia comercială a familiei. D. Dinu Brătianu posedă o apreciabilă doză de naivitate. Psihologia sa este tipică pentru «bunul administrator». Revoltele sale pipărate cu moralină sunt simptomaticeUn administrator nu se întreabă de sursa averilor puse sub oblăduirea sa. El cunoaşte la perfecţie numai branşa administrativă. Fie averi mănăstireşti, fie averi moştenite de la un «gangster», fie «ciorapul»unei madone a trotuarului— nu îi interesează provenienţa. Sârguinţa sa se referă la massa de bunuri încredinţate. Să nu-şi dea seama d. Dinu Brătianu de geneza averilor încredinţate? Să nu fi reflectat măcar o singură zi in lunga sa carieră la banditismul flagrant în pungile consumatorilor prin intermediul «Letei»? Să nu-i fi ajuns în orele de insomnie fantomele scriitorilor morţi de quasi-inaniţie, fiindcă produsul muncii lor nu putea ajunge la lector din pricina enormei dijmueli la hârtie? Nu l-a îngrozit analfabetismul ţării româneşti, când ştia că ţăranul şi muncitorul refuză săşi trimită copii în cursul primar, din pricina cheltuelilor cu cărţile? Nu s’a ruşinat d. Dinu Brătianu, lu acele ore de melancolie, şi pocăinţă bătrânească, când şi-a amintit de votul dat în şedinţa memorabilă «Creditului Rural» pentru a i se servi o lungă viaţă pensia egală cu ultima leafă? Cum poate cere o pensie nemăsurată când micii funcţionari au lefuri de mizerie? Dar la gândul peşcheşului cu «Fiorica» (2 milioane cheltueli anual pentru stat) nu i se înroşesc obrajii şi venerabila frunte? Iătă că d. Dinu Brătianu nu s’a gândit niciodată la aceste grave probleme de conştiinţă. Aflat în mijlocul unor turpitudini fără fund, şeful partidului liberal găseşte în reazemul unei enigmatice «autorităţi morale» tăria sufletească să vorbească de «purificare» şi de «nereguli în banul Statului». Se încârduie cu acea halima politică — Nicolae Iorga — pentru a vorbi despre «sperturile» primite de... d. Iulu Maniu cu ocazia încheierii contractului Skoda. La o vârstă biblică a început lupta de deparazitare la conducerea liberală a tuturor elementelor infidele dinastiei de la Florica. Toţi cei care s-au raliat preşedintelui Tătărăscu sunt suspectaţi şi micşoraţi. Lupta de guerilla Brătianu-Tătârăscu este una din cele mai simptomatice mentalităţi de «vechil». Nu se duce nici pe chestii de principii şi nici pe probleme de tactică politică. In fond, nu sunt despărţiţi decât pe chestii de... origină. Sacrulos nu îngăduie ca actuala şi viitoarea politică a partidului liberal să fie condusă de «infideli» şi de «roturieri». Când a murit Vintilă Brătianu, cu toate argumentele care pledau pentru rămânerea mai departe în anonimat,i, Dinu Brătianu nu s’a lăsat convins. Arterele şi circonvoluțiunile cerebrale se încărcaseră cu prea mult calciu. Lipsit de elasticitate cerebrală şi de cea mai elementară pregătire, d. Dinu Brătianu a uzurpat drepturi legitime în ierarhia unui partid pentru considerente strict familiar - administrative. Procedeul este tipic pentru lumea politică a României Mici. El devenise insolit şi provocător pentru evoluţia politicei româneşti. Ne reîntoarcem cu 20 ani în urmă. «Autoritatea morală» a d-lui Dinu Brătianu se reduce la simţul familiar extrem de desvoltat în dauna intereselor partidului liberal şi a ţării, considerate ca două moşii (una mai mică şi alta mai mare), încolo, simplicitate mintală şi orgoliu. Prea puţin pentru o «autoritate morală»... MOMENTE Sfidarea sărăciei Privim, cum alunecăm vertiginos spre prăpastia ce stă deschisă la picioarele noastre. Nici un stăvilir nu se poate pune valului de imoralitate care ne-a cuprins. Legile, menite să înfrâneze patimile, să stăpânească iureşul viţiului, să înfrângă pornirile blestemate, au rămas in cartoanele justiţiei şi cei chesmaţi să le aplice pare că au adormit cu ele în mână. In plin centru al oraşului ca şi în toate suburbiile Capitalei, în văzul tuturor şi fără nici-o jenă sar teamă de privirea autorităţilor, funcţionează în voie cele mai abjecte tripouri, in cari patronii lacomi de câştiguri inavuabile, adună în jurul lor o întreagă armată de indivizi certaţi cu justiţia şi cu morala publică, pe cari, în schimbul unei existenţe fără muncă îi întrebuinţează ca agenţi pentru atragerea victimelor lor. Sumedenie de funcţionari, de stat şi particulari, cete mai adeseori aceia cari mânuesc bani, sunt atraşi astfel în speluncile odioase cari funcţionează sub protecţia autoritâţei şi despuiaţi de bunurile lor, sau de banii ce li se încredinţează spre mânuire de patroni. Aceşti sărmani funcţionari dacă nu ajung la Văcăreşti (statistica penitenciarului bucureştean este elocventă din acest punct de vedere), sfârşesc pe mesele de autopsie ale institutului medico-legal. Cel puţin o sută de asemenea tripouri funcţionează în Capitală, ziua ca şi noaptea. Fireşte, ele n’ar putea funcţiona fără îngăduinţa autorităţilor. Pe ce se bazează această îngăduinţă ! Pentru ce autoritatea se face protectoare şi poate copărtaşă la această jecmănire ? Prezumţiile adeseori sunt — ca şi în cazul de faţă — puternice. Dacă poliţia nu vede şi nu aude, ne întrebăm însă de ce parchetul nu intervine pentru curmarea acestui desfrâu care constitue o sfidare a sărăciei generale de azi ! Nu mai întrebăm, — vedeţi —ce face guvernul. Mica înţelegere şi problema austriacă Excelenta revista cenosforacă L’Europe Centrale», publică în ultimul ei număr următoarele articole despre atitudinea Micei Inţelegeri, faţă de problema austriacă: întrevederile de la Florenţa, între d-nii Mussolini şi cancelarul Austriei, d. Schuschnigg au fost urmărite de Praga, cu cel mai viu interes, cu atât mai mult cu cât problema colaborării Micei înţelegeri cu Italia şi Europa centrală este azi mai actuală ca oricând, după sângeroasele evenimente din Austria. O astfel de colaborare este impusă de împrejurări, şi sunt aproape cincisprezece ani de când cercurile politice cehoslovace arată că raţiunea, nevoile şi interesul întregei Europe o reclamă. De ce atunci această colaborare nu este încă o realitate? Să fie oare de vină, cum s’a scris in Italia şi chiar în Franţa, atitudinea Micei înţelegeri care ar fi fost plină de echivoc în faţa pericolului unei contopiri a Austriei cu Germania? Nimic nu e mai greşit. Atitudinea Micei înţelegeri faţă de această chestiune este tot atât de fermă, tot atât de limpede ca şi atitudinea Italiei. Singura diferentă ar fi că pe când Cehoslovacia, Iugoslavia şi România au luat o atitudine hotărâtă în această privinţă, chiar imediat după război, Italia, după ce a fost pe faţă ostila Anschluss-ului — până la venirea fascismului — a ţinut după aceea să menţină cât a putut ficţiunea unui complect acord între Germania şi Italia. D. Beneş, n’a aşteptat să fie asasinat Dollfuss, ca să arate Germaniei, cu toată limpezimea şi hotărârea că «Anschluss înseamnă război». D. Beneş a făcut-o încă în 1928, în timpul vizitei d-sale la Berlin, şi aceasta declaraţie, fără alte ameninţări, nu avea un sens mai puţin precis decât mobilizarea parţială hotărâtă de Italia, şase ani mai târziu, în indignarea provocată la Roma de lovitura sângeroasă pe care hitleriştii n’ar fi încercat-o desigur, dacă erau mai bine fixaţi asupra atitudinei Italiei. Cum s’ar explica altfel surpriza şi decepţia provocată la Berlin de violenta reacţiune a presei italiene? Se mai scrie încă, în unele ziare, că Mica înţelegere ar fi mai puţin hotărâtă să se opună Anschluss-ului decât unei restaurări a Habsburgilor. Şi în această privinţă, cei ce susţin astfel de lucruri se înşeală. Mica Intelegere socoate că acest din umu pericol o priveşte mai mult particular, pe când celălalt pericol, Anschluss-ul, este o chestiune de interes european în care, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România au desigur rolul lor, dar nu principalul. Toate declaraţiile făcute de d. Beneş, în chestiunea Austriei, de la sfârşitul răsboiului încoace, şi mai ales în cursul ultimilor ani, se explică prin această voinţă hotărâtă de a plasa Anschluss-ul pe adevăratul lui plan, acel al solidarităţii europene, de la care nici o putere — şi mai ales cele cari sunt direct ameninţate de Anschluss I— nu are dreptul să se sustragă. Multă vreme această problemă părea să fie grija exclusivă a Franţei şi a aliaţilor ei din Europa Centrală, şi numai contra acestor ţări, contra acestor «apărători încăpăţânaţi ai unei ordine inexistente şi ai unor tratate absurde», contra acestor ţări «statistice» şi «satisfăcute» se arunca «dinamismul» Germaniei setoasă de expansiune. Italia, şi ea «dinamică» şi ostilă tratatelor, evita cu grije orice aparenţă de solidaritate cu ele. Ce e de mirare atunci, dacă, în faţa nesiguranţei care se manifesta, în acţiunea marilor puteri, pentru apărarea Austriei — nesiguranţă provocată în mare parte de atitudinea Italiei — Cehoslovacia ocolia oarecum să primească rolul ingrat ce i se cerea să-l joace. El socotea că responsabilităţile erau rău împărţite, că datele principale ale problemei erau greşite. Pe de al a parte se ridica contra unei propagande care o arăta, cu complezenţă ca pusă într’un pericol de moarte de un eventual Anschluss. «Nu, — se răspundea la Praga, — această vecinătate a Germaniei, — numai perspectiva ei dă sudori de groază Italiei - noi am suportat-o secole de-a rândul şi n’am murit. Dacă Anschlussui ar deveni o realitate, am şti să ne apărăm existenţa noastră naţională ca şi în trecut, ba mai bine chiar căci situaţia noastră în Europa este azi mult mai bună decât era odinioară situaţia Boemiei». Acest fel de a vorbi a fost interpretat în unele locuri ca o dovadă că Mica înţelegere se desinteresesază de ameninţarea Anschluss-ului. Presa unor ţări s’a grăbit chiar să arate Franţei că nu poate pune aproape nici o bază pe aliaţii ei. Este, cred, inutil de a mai afirma că aceşti aliaţi îşi cunoşteau prea bine răspunderile. Dar atituţdinea lor înlesnia restabilirea adevărului, împingând puţin câte puţin Italia îngrozită la gândul că s’ar putea afla odată singură în faţa Germaniei, — să ia cu mai multă hotărâre o atitudine limpede, aceşti aliaţi contribuiau la dispariţia ficţiunei neliniştitoare a unei înţelegeri italo-germane în Europa Centrală. Naziştii, prin putsch-ul din 25 iulie, s’au însărcinat să grăbească hotărîtor lucrurile! Totuşi nu trebue ca Italia, pentru că ia azi eu prompt parte la riscuri şi răspunderi, să pretindă a fi singura beneficiară a unei acţiuni solidare a marilor şi mijlociilor puteri europene contra ameninţărilor holeriste în Austra. Ar fi să goneşti pe dracul şi să-l chemi pe fratele lui. Ar fi să construeşti palate pe nisip, căci o Austrie sar pusă unui protectorat ital.au ar fi de două ori slabă. Din ce cauză, vom arăta în numărul de mâine. De la poezie la castel — Destinul unui bursier al neamului — de OCTAV LIVEZEANU Când d. Ion Mihalache a adresat o scrisoare d-lui Octavian Goga, ne-am pomenit cu un răspuns — prin coloanele «Ţării Noastre», — din partea d-lui Al. Hodoş. E drept că d-sa preciza în răspunsul său: «nu știm ce va răspunde d. Goga, care actualmente lipseşte din fără». Am acordat şi noi, atunci, acestui răspuns, valoarea pe care o merită rândurile semnate de d. Al. Hodoş. Am aşteptat însă răspunsul d-lui Goga, cu care d-sa era dator. Fiindcă d. Mihalache, în problema pe care o înfăţişa d-lui Goga, dorea să aibă răspunsul acestuia, nu aiurările celor ce se cred purtătorii de cuvânt ai d sale, în toate împrejurările. D. Goga a sosit în fără şi a luat cunoştinţă, probabil, de scrisoarea d-lui Mihalache. (Noi credem că a luat cunoştinţă mai de mult, dar să presupunem că acolo unde a fost s’a supus unui regim sever, nevrând să se ocupe deloc de politică). Nenorocul a făcut ca, în acelaş timp, să i se aducă la cunoştinţă anumite manevre ce se desfăşoară la Sinaia. Grăbit să nu scape ocazia unei căpătuiri ministeriale, d. Goga a dat buzna peste Cazanul Satanei, exact în ziua în care gazeta sa se burzuluia pe noi, pentru că anunţam acest lucru. Scrisoarea d-lui Mihalache a rămas fără răspuns. In schimb, se pare, că poetul castelan a mulţumit călduros d-lui Hodoş pentru necunviinţele sale şi l-a încurajat în atitudinea luată. Indirect, d. Goga se angajează deci pe acelaş drum. Nu se desminte deloc. Toată viaţa d-sare nu a făcut altceva decât să fugă de răspundere şi să prefere, unor atitudini clare, răspunsurile prin tangenţă şi unor riscuri barbăteşte înfruntate, comoditatea atitudinilor îndoelnice. Având acordată «slobozenia» din partea patronului, d. Hodoş i-a dat drumul ofului său. De astă dată e scutit şi de emoţiile prin care a trecut atunci când răspundea «neautorizat», în numele d-lui Goga. D. Hodoş a pornit să scrie, articolele sale, împotriva ţăranimului şi împotriva d-lui Mihalache, sub o proastă inspiraţie. Preocupat să atace cât mai «nemilos» pe şeful partidului naţional-ţăranesc, d. Hodoş începe a face un portret al autodidactului. Sunt adunate acolo toate reflexiile d-lui Hodoş, făcute atunci când d. Goga, absolventul celor şapte clase de liceu, îi explica felul în care a putut dasa să-şi asimileze cultura. «Certitudinea absolută» şi «suficienta îngâmfare» a autodidactului, perfect reprezentate de d. Octavian Goga, au dat posibilitatea «analistului» Hodoş să scoată din întreaga ţinută a patronului său, teoria pe care şi-o expune azi în «Ţara Noastră». «Acolo, unde, cu toate hipotezele pe cari le aruncă în întuneric ca pe nişte rachete luminoase, savantul mai are încă temeinice îndoeli, neofitul semidoct afişează în micul cerc al convorbirilor sale cotidiane, o certitudine absolută şi un aer de suficientă îngâmfare». Aşa scrie d. Hodoş. Şi parcă îl vezi pe d. Goga în veşnicile sale poze de «vestitor, apostol» «al unei vremi ce va să vie» amăgindu-şi zilnic partizanii, cu formula «venim». Acolo unde — ca să urmărim teoria d-lui Hodoş — cu toate hipotezele pe cari le aruncă în întuneric, nu savantul, ci doar... miss Elynee, Iulia Poloneza sau «profesorul» Zamora, mai au încă temeinice îndoeli, d. Octavian Goga (în textul d-lui Hodoș i se spune, neofitul semidoct) afișează în micul cerc al întrunirilor sale politice, o certitudine absolită şi un aer de suficientă îngâmfare, anunţând sentenţios: «nu va îngălbeni frunza porumbului, şi voi fi la putere». Şi câtă dreptate are d. Hodoş, când închee această parte a «teoriei» sale prin cuvintele: «Cel care, până ieri, nu cunoştea încă nimic, se lasă stăpânit, brusc, de impresia şugubeaţă că a început să ştie mai mult chiar decât trebuie...». II cunoaşte bine d. Hodoş, pe d. Octavian Goga. D. Hodoş este supărat că d. Mihalache este institutor pensionar*. Da, aşa este. D. I. Mihalache, fecior de ţăran a urmat cu sârguinţă, cursurile unei şcoale — şi erau puţine şcoli atunci — la care putea aspira în vremea aceia de stăpânire a câtorva, un băiat plecat dela ţară. D. Goga a fost în aceiaşi situaţie. Feciorul preotului din Răşinari a avut posibilitatea să meargă la liceu. E vina noastră că s’a poticnit în drum ? Şi e vina noastră că nu a ascultat sfatul bătrânilor săi părinţi, care-i spuneau: «să fii cuminte dragă» «şi să te porţi la’nvăţătură»? Se vede că d. Goga, cu simţul său — care-i permite azi să prevestească exact ziua când va lua cârma ţării în mână, — a putut şi atunci să-şi dea seama că va putea trăi — şi încă bine — fără nici-o profesiune şi fără să fie obligat a-şi termina studiile. E foarte normal ca azi, d. Mihalache, la capătul unei rodnice şi mult folositoare activităţi de dascăl, în care a putut aduce şi pe terenul politic al acestei ţări, infinit mai mult folos decât toate zburdălniciile d-lui Goga, să fie pensionar. Ceea ce e mai greu de priceput, este situaţia de poet pensionar a d-lui Octavian Goga. Mihail Eminescu, nu a cunoscat bun ca d. Goga, nu a cunoscut nici fondurile secrete ale ministerului de interne, nu a putut avea,nici măcar pentru opera sa, necum pentru atingerea unei vârste oarecare, sărbătoririle in serie pe cari le-a cunoscut d. Goga, şi n’a putut sfârşi în situaţia de castelan. Şi Eminescu a fost poet până la sfârşitul vieţii, un poet în activitate, nu un poet pensionar ca d. Goga. Şeful d-lui Alex. Hodoş, se situiază într’o poziţie specială, necunoscută de nici unul din colegii săi. Intre mizeria lui Artur Enăşescu şi opulenţa castelanului de la Ciucea, e loc pentru toată ganda situaţiilor pe care le pot avea poeţii. * Dux toată activitatea ii lui Mihalache, dinainte de rusboiu, d. Hodoş nu cunoaşte decât un discurs la înmormântarea lui Haret. Să profite de ocazie, d. Goga şi în puţinul timp cât o mai fi prieten cu d. Iorga, să afle de la acesta motivul adevăratei supărări a profesorului pe d. Mihalache. A avut de suferit un eşec, la fel ca acela suferit în discuţia cu d. Stere, asupra Ukrainei. D. prof. Ioga susţinea în 1913 că nu va fi nevoe şi nu va putea exista un partid ţărănesc în România. D. Mihalache susţinea contrariul. D. Iorga oferea partidul său, naţionalist-democrat. Fiindcă d. Iorga ca şi d. Goga, ca şi d. Averescu şi ea şi creatorul lor, al tuturora, d. Argetoianu, socoteau că sub regimul nou, al votului universal, se pot creia şi menţine partide la comandă. D. Mihalache arăta, documetat, de ce se va naşte un partid ţărănesc. Dreptatea a fost de partea d-lui Mihalache. D. Iorga a rămas să conducă pe d. Munteanu-Râmnic şi să închirieze, după trebuinţă, pe d. Argetoianu ca să-i aleagă parlamentele, iar d. Mihalache a ajuns şeful acelui partid anunţat în 1913, partid care formează azi axa întregei politici româneşti. Evident, savantul Iorga, care nu i-a uitat d-lui Stere chestia ci, existenţa Ukrainei, nu poate erta d-lui Mihalache, anunţarea şi realizarea forţei ţărăniste. Când d. Goga, nu făcea politiceşte, decât să slăbească forţa partidului naţional din Ardeal, prin svăpăiatele sale atitudini, când la prigonirile maghiare, a- Halul de mai târziu al lui Szele şi Barabas Bella, adăoga atacurile sale pătimaşe, continuate şi azi, d. Mihalache dubla activitatea sa şcolară cu aceia de propovăduitor şi sfătuitor al ţăranilor, pentru cari simţea o datorie să lupte. & BURSIERUL NEAMULUI,, A verşit războiul. Au rămas în Ardeal să lupte cu riscul vieţii şi Iuliu Maniu şi Alex. Vaida şi Ciceo Pop. In Parlamentul de la Budapesta şi în Adunarea de la Alba Iulia, ei au fost aceia cari au reprezentat poporul ardelean. D. Octavian Goga a trecut Carpăţii ca să ne... convingă pe noi să mergem la luptă, pentru Ardeal. (Citiți continuarea în pag. 2-a). Sâmbăta 1 Septembrie 2 lei Transferările şi numirile in învăţământul primar împins de curiozitate, văzând mulţime de învăţători şi învăţătoare în jurul ministerului Instrucţiei Publice, am pătruns pe nebăgate de seamă în biroul în care lucra Comisiunea instituită de către d. Dr. Angelescu să revizuiască contestaţiile făcute de învăţătorii nedreptăţiţi cu ocazia transferărilor. Felicitam în gând pe d. dr. Angelescu de acest gest de exces, în ce priveşte apărarea drepturilor unor oameni necăjiţi. Nu mare mi-a fost însă surpriza când în faţa Onor Comisiunii de verificare a nedreptăţilor se prezintă doi domni — desigur cred că nedreptăţitul introdus de vreun om de bine, deputat, prefect, sau cine ştie. Era vorba de o învăţătoare, cu interese vitale, cu copii mulţi, cu notări bune la inspecţii căreia îi luase locul cerut o altă învăţătoare cu mult mai puţine drepturi. La plângerea soţului, deseori intervenea cu ton autoritar şi proteguitorul cu arătări precise de fapte, dar onor. Comisiune nu renunţa în a repara nedreptatea. Exasperat de insistenţele soţului, un domn membru din comisie se ridică şi spuse soţului: «Nu e posibil d-le! Cum puteţi Dv. pretinde aşa ceva, când d-na în chestie are calificative mult mai bune. Iată, îşi scoate o notiţă: 2 bine, 3 F. BINE ŞI 5 EXCEPŢIONALI. Soţul scoase enervat şi el o alt notiţă spunând clar. Soţia mea are 4 bine, şi 5 î. bine, iar d-na în chestie are 3 bine 2 suficienţi şi 5 INSUFICIENŢI! după statut , personal! Onorata comisie a trimis pe soţ... să se adreseze Justiţiei! Credem că d. Angelescu, măcar pe această cale, va afla de ceia ce se petrece sub ministeriatul său. Cu larca• •• «îndreptarea» scrie: «Un nou asalt de demagogie». Iar începe de mareşal ofensiva lui «venim»? * Tot «îndreptarea» anunţă că organizaţia din Arad a partidului poporului, a achiziţionat serioase şi onorabile persoane din localitate şi judeţ». De ce nu li se publică numele? Ori vor să rămână «serioase» şi mai departe şi se tem să apară ca înscrise în partidul poporului? * * • «Ţara Noastră» a început sa-şi taxeze singură, atitudinile. In numărul de eri, în prima pagină găsim titlul: «O rățoială ridiculă». * Ziarul d-lui Goga se plânge că trăim în zodia ruletei. Să nu audă d. Gavrilă, că-şi inchipue că se dă la el şi e bucluc. Iar se încurcă socotelile d-lui Goga. * Un titlu în «Neamul Românesc» .«Tragediile curios făţii bolnave». Semnează N. Iorga. Nici nu se putea altfel. * D. Iunian a întreprins un turneu de propagandă în Ardeal. Rezultatul: două organizaţii judeţene Vau părăsit. In consecinţă deplasările d-lui Iunian au fost suspendate. Deficit şi răspunsri «■->»»» * D. ing. N. Teodorescu, ministrul industriei şi comerţului, mărturiseşte clar în declaraţiile făcute: «balanţa noastră comercială în primele şase luni ale anului s’a încheiat cu un deficit de 3 milioane lei, pe când în perioada corespunzătoare a anului trecut am avut un excedent de 675 milioane lei». Aşadar, sub înţeleaptă îndrumare a politicei comerciale de sub regimul naţional-ţărănist, balanţa plăţilor s’a soldat cu un excedent apreciabil. Sub guvernarea liberală s’a trecut la deficite. După aceste mărturisiri, inginerul Teodorescu, ajuns ministru, în loc de a trage consecinţele incapacităţii sale, organizează o... diversiune, expoziţia-târg de mostre din parcul Carol pentru a ilustra mersul continuu ascendent al economiei naţionale!... Să facem şi noi o mărturisire: acest tehnician, cu pregătire inginerească, şi-a greşit vocaţia. La Barou, ca avocat, în chestii penale, ar fi făcut furori. Ar fi pledat cu «abilitate» şi îndrăzneală. Poate că ar fi achitat pe Dâmboviceanu, Gică- Mică, Dinescu şi alte «cazuri grele».Nu este o îndrăzneală să alunece în cuprinsul aceluiaş interview de la scuze penibile asupra deficitului balanţei noastre comerciale la laude pentru «mersul ascendent »al economiei naţionale? Falsificarea este flagrantă. Incapacitatea unei orientări energice a economiei naţionale nu mai are nevoie de alt comentaru.Anul 1934 n’a însemnat un an mai dificil decât 1933, în cadrul crizei mondiale. Dimpotrivă. S’au arătat primele simptome ale unei redresări. Dar pentru a prinde vântul favorabil în pânzele unei năvi este nevoie de un bun cârmaciu, iar nu de o nulă vorbăreață și «abilă» ca acest inginer anonim improvizat ministru al industriei şi comerţului de către gratitudinea amicală, prea amicală a d-lui Guţă Tătărăscu. Capacitatea «stelei» economice, noui lansate, din sânul partidului lieral se dovedeşte de acelaş calibru cu Tancred Constantinescu. Adică o «stea» à la Mae West, grijulie în a-şi rotunji formele cu grăsime pentru vremuri de opoziţie, incapabilă de a ţine afişul, oricâtă reclamă s-ar face. Inginerul Nae Teodorescu trebuie să plece imediat din fruntea departamentului. Incapacitatea este dovedită. Oricâte explicaţii ar aduce, oricâte «abilităţi» ar întrebuinţa, oricâtă retorică ar curge de pe buzele inginerului, faptele vorbesc cu elocvenţa lor statistică. Inginerul declamă: «expoziţia-târg va lua caracterul unei adevărate manifestaţiuni naţionale», «enormele progrese realizate...», etc. Statistica spune: de la 675 milioane excedent la 3 milioane deficit în balanţa comercială! In locul retoricei «nationale» aia fi preferat diligentă si capacitate... IN PAG. IV-as „Devizele “ Daneii Românești Nadddca d-lui Tătărăscu