Drum Nou, mai 1968 (Anul 25, nr. 7256-7280)
1968-05-24 / nr. 7274
r Pas ? Azi, cînd efortul deliberat de autoperfecţionare devine o trăsătură caracteristică a naţiunii noastre, este cu atît mai mult necesar şi firesc să identificăm acest efort de continuă autodepăşire pînă în cea mai mică parte componentă a societăţii — individul. Conştient sau mai puţin conştient de implicaţiile efortului său, omul caută să se adapteze continuu la cerinţele, ritmul şi solicitările vieţii, să le înţeleagă, să le domine şi să le determine. Pentru a contura detaliile cadrului social, diversitatea şi complexitatea formelor pe care le îmbracă acest fenomen, încercînd să desprindem sensurile şi semnificaţiile sale multiple, am iniţiat o discuţie pe această temă la care participă : MARIA DULDNER — lector universitar; HORAŢIU TATU — profesor; DAN SĂNDULESCU — actor; SORIN MEICA — inginer; ANA IDOMIR şi MIRCEA CALOTĂ — studenți; EFTIMIE MODILCĂ — pictor. Autodepăşirea este un imperativ ? Individul, particulei elementară a societăţii, este obiectiv solicitat la un efort propriu de autodepăşire ? SORIN MEICA : Aspiraţia spre mai bun, spre mai puternic — dorinţa de a stăpîni cu mai multă eficienţă datele vieţii, este în firea omului , o caracteristică a sa eternă. Dar cred că niciodată pînă ast prin omul nu a fost atît de direct solicitat la un efort conştient de autodepăşire. Dacă ar trebui să ne gîndim numai la revoluţia ştiinţifică şi tehnică şi tot am găsi imaginea materializată a acestei solicitări. Simpla înlocuire a utilajelor vechi cu altele, caracterizate printr-o înaltă tehnicitate, pune permanent sarcina recalificării, a perfecţionării profesionale în pas cu aceste noi cuceriri. MIRCEA CALOTĂ: Personal, disting două aspecte diferite dar interferenţe : pe de o parte o continuă îmbogăţire, diversificare, acumulare calitativă şi cantitativă de bunuri. Pe de altă parte, un proces asemănător, mai sinuos, mai lent, dar indiscutabil, care antrenează spre mai bun, mai frumos, colectivitatea umană a societăţii noastre. Procesul de autodepăşire cuprinde atît baza economică a societăţii cit şi suprastructura ei. In acest context, poate oare individul să rămînă impasibil, lăsînd să se desfăşoare de la sine procesul integrării sale în dinamica socială ? Setea de cunoaştere, nemulţumirea permanentă, omenească, rezultînd din comparaţia realităţii cu posibilitatea, interesul material, obligaţiile etice şi morale se asociază cu etalonul mobilizator pe care îl constituie ceilalţi oameni şi care face să urce continuu ştacheta exigenţei. MAMA DULDNER : Dezvoltarea pe plan superior a societăţii impune cu necesitate dezvoltarea maximă a tuturor potenţelor individuale. Dar dacă în societatea capitalistă posibilităţile de autodepăşire sunt limitate pentru o mare parte a membrilor societăţii, în socialism statul creează conştient cadrul dezvoltării personalităţii umane. Autoperfecţionarea devine o modalitate de îmbinare şi manifestare armonioasă a intereselor individuale cu cele colective. Faţă de existenţa unui întreg sistem de mijloace, autodepăşirea nu rămîne o simplă necesitate, ci devine o obligaţie morală a fiecărui individ. Prietenia cu adevărul Cum ar putea fi definite condiţiile autodepăşirii ? Să începem, de pildă, cu autocunoaşterea. Mediul furnizează individuluimijloacele potrivite spre a se cunoaşte pe sine ? Minciuna binevoitoare, complezenţa, linguşeala, ipocrizia, în ce măsură pot ele altera imaginea despre sine a omului, în ce măsură pot influenţa negativ , acţiunile sale ? ANĂIDOMIR : Nu împărtăşesc întru totul filozofia lui Socrate, dar cred că sfatul lui de a începe cunoaşterea prin autocunoaştere trebuie ascultat, atunci cînd e vorba de efortul spre autodepăşire. Numai avînd despre noi o imagine realistă putem să apreciem limpede drumul ce ne rămîne de urmat. Această ar fi prima condiţie... MIRCEA CALOTĂ : ... şi totodată o problemă. Mai cu seamă noi tinerii, de vîrsta studenţiei, sîntem realmente frămîntaţi de această idee. Se pare că ne vom cunoaşte pe noi înşine numai la sfîrşitul vieţii. Cel puţin aşa ni se afirmă de către unii mai vîrstnici Insă nu pot fi de acord. A accepta o asemenea părere înseamnă a lăsa totul pe seama mediului care numai în cazuri extrem de rare pune la dispoziţie toate elementele necesare acestui proces. Susţin posibilitatea unei autocunoaşteri progresive (e drept, nu perfecte) prin perpetua comparaţie cu ceilalţi şi cu tine însuţi în diferite situaţii cotidiene. Literatura fiind totodată un bun aparat de comparaţie, pledez pentru o literatură a obişnuitului şi nu pentru cea a extraordinarului. DAN SĂNDULESCU : Omul este suma faptelor sale bune sau rele. Numai în contact cu mediul se verifică şi se poate cunoaşte. Auzim deseori expresia „L-au stricat colegii !“ sau „Mediul e de vină“. Imaginaţi-vă un artist aflat într-o funcţie administrativă. Droaia linguşitorilor îi dau toată ziua târcoale, acoperindu-l cu osanale. Dacă doi oameni îţi spun că eşti beat, proverbul cere să te culci. Dar ce te faci cînd o sută îţi declară că eşti geniu ? Nu începi să crezi că aşa e ? Dar iată că într-o bună zi nu mai are acea funcţie administrativă, ci rămîne numai cu talentul, atît cit este el, în tot cazul mai mic decit i l-au înfăţişat lingăii. Omul se consideră neînţeles, persecutat, se supără pe toată lumea, ba uneori devine agresiv etc. EFTIMIE MODÎLCĂ : Dar efecte la fel de dăunătoare omului şi colectivului pot rezulta şi în alte împrejurări mai „nevinovate“ decit linguşeala şi servilismul, care presupun totuşi o tendenţiozitate anume din partea celor care le practică. Ma refer la intenţiile bune ale colegilor. Un cîntăreţ a cîntat prost. Colegii ştiu cită strădanie sinceră a investit în arie, cite speranţe şi-a legat de succesul pe care îl aşteaptă. „Ai fost magistral !" îi declară şi-l îmbrăţişează. Ei ştiu bine că a distonat în acute, ce sforţări vizibile a făcut pentru a nu crea un decalaj ritmic şi totuşi îi spun că a cîntat mai bine ca Herlea. „Trebuie încurajat, se gîndesc prietenii. A muncit mult, săracul. Are nevoie de un stimulent“. Care este rezultatul ? Cîntăreţul, chiar dacă ştia şi el că a cîntat prost, începe să creadă că nu s-a observat decalajul, că de fapt el a luat acuta în ton dar trompeţii au fost dezacordaţi şi că la urma urmei „cine mai e şi acest Herlea ? !“ Adevărul e că începe să gîndească rău. Dintr-o dată se vede în posesia unor însuşiri pe care nu le are. Pentru viitoarea premieră va munci mai puţin. In loc să cînte mai bine, va cînta mai rău şi chiar cînd i se va spune adevărul, îi va acuza pe colegi de invidie, gelozie etc. Din nou conflict cu teatrul, cu lumea şi aşa mai departe. Exemplul poate fi mutat in orice profesie. MIRCEA CALOTĂ : Esenţial, mi se pare, ar fi discernămîntul. Trebuie să ştii care oglindă deformează dincolo de limitele admisibile, să ţii cont nu de majoritatea imaginilor reflectate, ci de cele cu acurateţa maximă. Nu în sensul potrivirii cu propria ta părere despre tine, ci comparînd-o cu imaginea celorlalţi în aceeaşi oglindă. MARIA DULDNER : Pericolul apare acolo unde lipseşte spiritul critic. De obicei, informaţiile false au la bază interese meschine, egoiste — urmăresc obţinerea unui avantaj pe seama celui supra sau sub apreciat. Trebuie combativitate faţă de aceste oglinzi false chiar şi atunci cînd sînt „bine intenţionate", ca în cazul încurajărilor de care vorbea tovarăşul Modîlcă. Autocunoaşterea este o posibilitate. Totul depinde de noi dacă transformăm sau nu această posibilitate în realitate. Unde fixăm ştacheta HORAŢIU TATU : Autocunoaşterea este o condiţie necesară dar nu unica în efortul de autodepăşire. Aş grupa aceste condiţii ale autodepăşirii în gnoseologice şi psihologice. Punctul gnoseologic presupune existenţa unui model pe care trebuie să-l cunoşti, către care tinzi. Poţi realiza progresul numai cunoscînd nivelul prezent şi potenţialul de forţe fizice şi psihice de care dispui. Psihologic, autodepăşirea e condiţionată de particularităţile de voinţă, caracter şi temperament ale individului, de aptitudinile generale şi speciale ale acestuia, de anumite calităţi ale memoriei, atenţiei, imaginaţiei, gîndirii. Există posibilitatea de a alege greşit idealul, după cum există şi posibilitatea de a ne forma o imagine greşită despre propria noastră persoană, pornind de la informaţiile intenţionat sau neintenţionat false ale mediului înconjurător. MIRCEA CALOTĂ : Factorul determinant în procesul de autodepăşire, consider că este omul. Omul care concepe libertatea ca pe o necesitate înţeleasă, omul care ştie să descifreze sensul progresului şi are curajul comparaţiei. Autodepăşirea mi se pare nu numai renunţarea la ce a fost pentru ceva mai bun, dar şi îndrăzneala de a nu ne crampona de clipa prezentului. ANA IDOMIR : Intr-adevăr, cred că procesul autodepăşirii care presupune mobilizarea efectivă a puterii de muncă, de învăţătură, presupune în acelaşi timp renunţarea conştientă la tihna unui confort realizat cu minimum de strădanie, la satisfacţiile momentane, sterile. SORIN MEICA : Cunosc foarte mulţi oameni care în ciuda unor greutăţi familiare şi chiar în ciuda vîrstei, au investit eforturi serioase în pregătirea lor profesională. In majoritatea cazurilor, conţinutul interesului pentru profesie este nu obţinerea unor cîştiguri băneşti superioare, deşi în condiţiile noastre cîştigul e strîns legat de nivelul calificării individului. Interesul primordial, dominant este acela al vocaţiei, al împlinirii personalităţii, al desăvîrşirii calităţilor sale umane. In condiţiile capitalismului, cînd omul era robit grijit pentru existenţa materială, interesul pentru profesie purta pecetea determinantă a acestei obsesii. ANA IDOMIR : Pentru cei din generaţia mea, pare mult prea simplu şi firesc faptul că nu grija pentru bucata de pline determină orientarea strădaniei de perfecţionare, ci aspiraţia umană de împlinire, dorinţa de a ne întrece pe noi înşine. Ştacheta idealului nostru se poate ridica liberă de constrîngeri. Cine este beneficiarul ? In ce măsură un om poate fi beneficiar al efortului de autodepăşire pe care îl face colegul sau aproapele său ! Progresul , pe care îl realizează un individ poate modifica negativ relaţiile sale cu ceilalţi oameni sau cu însuşi colectivul în care lucrează ! Autodepăşirea este generatoare de antagonism ? Cum se răsfrînge asupra individului efortul general de autodepăşire făcut de ceilalţi membri ai societăţii şi chiar de societate în ansamblu ? SORIN MEICA: Că individul este beneficiar al propriului său efort, este ştiut şi unanim înţeles. Chiar dacă ar trebui să ne mărginim numai la a recunoaşte valoarea proverbului „ai carte, ai parte“ şi tot am putea descifra adevărul că societatea socialistă îşi retribuie moral şi material membrii ei în funcţie de munca şi calitatea muncii lor. Dacă omul poate fi beneficiar direct al efortului de autodepăşire pe care nu el ci aproapele său îl face, este o chestiune mai delicată. Ea cere un răspuns mai nuanţat. Depinde de atitudinea pe care o adoptă faţă de acest proces. Leneşii, incapabilii, îşi văd periclitată poziţia socială obţinută fără merit, ori de câte ori trece prin preajmă omul activ, inteligent, antrenat într-o continuă întrecere cu sine. De aceea, impostorul nu va avea o atitudine pozitivă faţă de efortul spre autodepăşire al aproapelui său. In schimb, cel care în mod sincer se îngrijeşte de propria sa perfecţionare, va găsi în efortul aproapelui un stimulent, un termen de comparaţie mobilizator şi chiar o posibilitate de înţelegere şi întrajutorare. Dar în mod indirect fiecare beneficiază de pe urma efortului fiecăruia. Societatea este suma valorii reale a membrilor ei. Crescînd valoarea unora, creşte valoarea întregii societăţi, sporeşte forţa creatoare, iar creaţia materială şi spirituală a societăţii sunt bunuri ale tuturor membrilor ei. DAN SĂNDULESCU : Intr-adevăr, teama de a nu fi descoperită propria incapacitate faţă de evoluţia valorică a celorlalţi, creează la impostori invidie şi chiar dorinţa de a submina, de a denigra. MIRCEA CALOTĂ : Contradicţii pot fi semnalate şi în cadrul cînd cel care „se autoperfecţionează“ e suspectat de arivism, de setea de parvenire. Vina aici e împărţită, dar partea leului cred că revine celui care se autoperfecţionează păstrînd o atitudine de superioritate şi sfidare a celorlalţi tovarăşi ai săi pe care nu se străduieşte să-i contamineze cu virusul autodepăşirii. Pot să spun însă că un asemenea om a făcut paşi puţini şi şchiopătaţi pe calea autoperfecţionării. El nu se dezvoltă armonios. Modestia, altruismul, nu s-au dezvoltat suficient şi profilul său moral rămîne schimonosit. MARIA DULDNER: Progresul realizat prin perfecţionare în general nu poate modifica negativ relaţiile individului cu ceilalţi membri ai colectivului. Dimpotrivă, acolo unde există intr-adevăr un colectiv, faptul conferă condiţii prielnice, favorizează, stimulează şi bucură, deoarece beneficiar este nu numai individul, ci colectivul însuşi împreună cu membrii săi. Forţa, unitatea, dinamismul colectivului cresc. Se pot stabili perspective superioare de muncă, se creează condiţii optime pentru dezvoltarea şi a celorlalţi membri. Nu, în nici un caz autodepăşirea nu poate fi generatoare de antagonism. Aspectele negative de invidie, mîncătoria etc. sunt condiţionate nu de autodepăşirea unora, ci de subdezvoltarea altora. Autodepăşirea nu face decit să pună în evidenţă această subdezvoltare, deci să ajute la lichidarea ei. ClND OMUL SE ÎNTRECE PE SINE La ora cînd redactorul consemnează aceste gînduri, spre a le încredinţa tiparului, invitaţii noştri la colocviu mai au incă multe de spus. Argumente noi şi noi nuanţări, care la rîndul lor pot lărgi perspectiva discuţiei şi-i pot conferi o mai mare profunzime, se succed inepuizabil. Discuţia nu poate fi încheiată. Ideea de autodepăşire este ea însăşi supusă procesului de... autodepăşire. Aici sau oriunde, în jurul acestei teme, ne vom mai întîlni. DANIEL DRAGAN r. «■I DRUM NOU Nr. 7274 Ceea ce ne propune, de fapt, tînărul şi talentatul regizor Aurel Manea, în „Rosmersholm“-ul său (ne referim la spectacolul experimental, montat recent la Sibiu cu piesa lui Ibsen şi prezentat acum cîteva zile şi la Braşov), nu este altceva decit o posibilă cale (evident, nu unica şi poate nici tocmai „asta“) de a-l înţelege pe marele dramaturg, mai mult, de a-i simţi şi a-i recepta esenţa, redescoperind-o printr-o optică modernă. Este o atitudine plină de pertinenţă şi care nu are nimic din furia iconoclastului, izvorul ei nefiind decit respectul pentru cel pe care George Călinescu îl considera un Shakespeare al Norvegiei şi dragostea pentru spectatorul contemporan. De altfel, experimentul lui Manea, prin ceea ce are valoros, se încadrează unui context mai larg de preocupări în teatrul contemporan din ţara noastră şi de peste hotare : acela fie a sublinia prin tratarea regizorală şi interpretativă, valabilitatea eternă a unor capodopere ale dramaturgiei universale, permanenta lor actualitate estetică. Oprindu-se asupra halucinantei piese „Rosmersholm“, Manea a făcut-o cu ştiinţa că aceasta îi oferă posibilitatea să ne transmită cu şi mai multă forţă (nu ştim dacă ar fi mai potrivit cuvîntul „ostentaţie" sau „violenţă“) problematica ibsenniană, substratul ei tragic. Rosmersholm-ul este el însuşi un simbol al existenţei inerte, anchilozate în precepte şi prejudecăţi, în care individul nu poate fi fericit. Rosmer încearcă desprinderea de acest mediu, se rupe într-un fel de trecut, dar eşuează între Kroll şi Mortensgrad. Senzaţia pe care o avem este a unui dezastru social, care se întîmplă într-un cerc închis, şi la baza căruia stă însăşi constituţia structurală a lumii, încercarea lui Rosmer nu poate avea finalitate, fundamentul ei fiind „păcatul originar“ — sinuciderea soţiei sale. Limitele unui asemenea peisaj uman în degradare sunt cele ale lui Ibsen. Aurel Manea nu face altceva decât să-i nuanţeze accentele dramatice, să ne mute din sfera ideilor în drama interioară (psihică, sentimentală) a fiecărui individ. Și tocmai în aceasta constă noutatea experimentului realizat la Sibiu. Spectatorul insuficient avizat (din acest punct de vedere caietulprogram s-ar fi cuvenit ceva mai explicit) are senzaţia unui şoc, a unei „violentări“ — ca să folosim termenul uzitat de regizor. Chiar în momentul, ridicării cortinei sîntem transpuşi aparent intr-un decor total aibsenian. Lipseşte, după cum remarca cu fină ironie un critic, pînă şi clasica pendulă pe care ne-am obişnuit s-o vedem atîrnînd pe perete în fiecare spectacol „Ibsen“. De fapt, judecind de pe această poziţie, nici nu avem de-a face cu un decor. Există numai elemente ale acestuia, realizate şi utilizate la modul sugestiv cu scopul de a ne fixa atenţia asupra evoluţiei scenice a interpreţilor. Faţă de aceasta elementele de decor se află într-un raport de subordonare deosebit de accentuat , frînghie prezentă pe scenă, un instrument de tortură, însuşi podiumul pe care se află Beata, devin părţi integrante ale jocului actoricesc, mijloace comunicative situate pe picior de egalitate cu replica. Şi asupra replicii, regizorM* îşi lasă amprentele novatoare. Topica frazelor este schimbată, sonoritatea cuvîntului (rostit cînd legănat, cînd sacadat, apatic sau cu patos, cînd înlocuit pur şi simplu cu interjecţia), este folosită cu multă chibzuinţă, economicos chiar, dar totdeauna din dorinţa vădită de a comunica ceea ce regizorului i s-a părut esenţial într-o anumită scenă, într-un anumit moment al spectacolului. De asemenea, sunt vehiculate cu multă îndrăzneală simbolul, sugestia şi plastica mişcărilor actoriceşti. De remarcat că o asemenea modalitate de tratare a lui Ibsen nu devine un scop în sine, finalitatea ei fiind o şi mai puternică solicitare a spectatorului la trăirile scenice. De exemplu, din acţiunea piesei rezultă că soţia lui Rosmer, deşi moartă, are un rol sesizabil în modul cum decurge viaţa ex-pastorului şi a Rebekkăi. Manea nu ne mai lasă să subînţelegem aceasta din mersul clasic al spectacolului, ci o aduce pe Beata de la început pe scenă, pe un postament situat deasupra eroilor. Relaţiile dintre aceştia şi moartă ne sunt sugerate plastic în aspectele lor de determinare reciprocă, într-un alt moment al spectacolului, cînd Rosmer îşi caută propriul său eu, „suflet“, spre a rupe cu trecutul, Manea ne redă dimensiunile lăuntrice ale gestului făcîndu-1 pe interpret să strîngă în mîini şi apoi între dinţi o năframă albă. Este o modalitate regizorală care-l solicită la maximum pe actorul chemat să constituie principalul mobil al spectacolului, principalul săuelement comunicativ. Făcînd constatarea, precizăm că, de fapt, în aceasta şi constă viabilitatea viziunii regizorale utilizată de Aurel ■ Manea. Deficienţele modalităţii pro- vin din aceea că unele momente sunt totuşi insuficient tensionate. (Exemplu : lupta care precede discursul lui Rosmer despre „fericirea universală"). De asemenea, datorită accentului pus pe latura formală, actul întîi este destul de confuz. Dincolo de astfel de carenţe, spectacolul cu „fissmershblm“ se înscrie ca un experiment util atît pentru publicul spectator cît şi pentru interpreţii (Adina Raţiu, Marius Niţă, Constantin Stavrci, Nicu Niculescu, Valeriu Paraschiv, Livia Baba şi ceilalţi), care au colaborat la realizarea lui şi despre care, deşi nu a intrat în intenţia noastră o analiză a interpretării, ne vedem obligaţi să afirmăm că s-au integrat, cu mici excepţii, viziunii regizorului. V. IONESCU NOTE DE SPECTATOR Condiţia exprimentului teatral Scenă din piesa „Rosmersholm“ de Ibsen. A apărut revista „ASTRA“ nr. 5-196. A apărut numărul 5 al revistei Astra. Editorialul revistei, intitulat„Dinamica ideii de artă”, este semnat de Paul Antim şi se ocupă de unele dintre problemele teoretice ale artei şi literaturii noastre contemporane. „Altitudinea adevărului şi încrederii in popor“ este titlul opiniilor dedicate hotărîrilor plenarei C.C. al P.C.R. din 22—25 aprilie, consemnate de Angela Stan şi dr. Emil Poenaru. Sectorul de istorie şi filozofie al revistei este constituit de articolele „Lupta pentru unirea ţărilor române“ semnat de prof. univ. dr. Ştefan Pascu, „Stegarul naţional de pe Cîmpul Libertăţii: Ioan Fuşcariu“ de Emil Mieu, „O importantă descoperire istorică la Braşov“ de Mariana Angelescu şi Alexandru Dobriceanu, „Karl Marx în contemporaneitate“ de lector univ. Ion Mocanu, „Tudor Vianu, filozof al culturii" de Ion Pascadi, „Spre o cercetare sociologică eficientă“ de Nicolae Bujdoiu şi Alexandru Crişan. O interesantă anchetă semnează Ion Dumitriu : „Adultul în criză de adaptare ?“. Literatura este bogat reprezentată în acest număr al revistei. Semnează proză şi poezie Ştefan Augustin Doinaş, Vasile Băran, Verona Brateş, George Popa, Ion Drăgănoiu, Werner Bossert, Apáthy Géza, George Boitor, Mihai Nadin, Ion Topolog, Voicu Bugariu. O serie de articole de critică şi istoriografie literară reţin atenţia. Radu Theodora semnează la rubrica „Atitudini“ articolul intitulat „Note despre literatura istorică“, iar Alexandru Porţeanu este autorul studiului „George Coşbuc în conştiinţa muncitorimii”, ocazionat de împlinirea a 50 de ani de la moartea poetului. Cronica literară este dedicată volumului de eseuri „Biletul la control !" de Dumitru Popescu. Prof. Iorgu Gane evocă în cuvinte calde figura lui Ovid Densuşianu. Un interesant articol intitulat „Voluntariatul în creaţie” semnează Andrei Băleanu, ocupîndu-se de unele probleme importante ale culturii noastre contemporane. N. Mihai este autorul articolului „O piesă despre idealuri ratate". Viaţa muzicii şi a artelor plastice este comentată în cîteva articole interesante prin diversitatea problemelor abordate. Menţionăm astfel articolul Valeriei Coliban intitulat „Plăcerea ochiului, sau expresie a îumii contemporane ?“, articolul profesorului Cornel Arion intitulat „Focar de cultură muzicală“. Continuă, la rubrica Varia, romanul lui Darie Magherm „Cărămida cu miner", în aceeași rubrică George Sbârcea inaugurează o serie de articole numite „Cafenele de altădată". Mai reţine atenţia un interviu cu Hugues Aufrey şi o pagină dedicată literaturii franceze. HM PLEDOARIE PENTRU LABORATOARE LINGVISTICE ŞCOLARE (Urmare din pag. I*) lui orei de lucru, au fost instalate două magnetofoane. Pe un magnetofon este imprimată lecţia ce urmează a fi predată, printr-un sistem electronic la acest magnetofon fiind cuplate toate receptoarele din semicabine. Profesorul, printr-o simplă apăsare de buton, declanşează banda şi face legătura cu receptoarele. La al doilea magnetofon sunt cuplate toate microfoanele din semicabine. Printr-un sistem de legătură care reunește toate comenzile la pupitrul profesorului, printr-un buton — cite unul pentru fiecare elev — se realizează simultan trecerea elevului selectat de profesor pe cel de-al doilea magnetofon, atît în recepţie cît şi în transmisie ; astfel, profesorul poate controla în permanenţă atît programul general de lucru al clasei, cît şi pe un singur elev în parte, dîndu-i indicaţii, verificîndu-i sau corectîndu-i pronunţia. Totodată, laboratorul este dotat cu un proiector de diapozitive — un „Aspectomat" — care înmagazinează în containerul său 36 de diapozitive. Acesta, fiind sincronizat printr-un sistem de legături cu banda de magnetofon, se declanşează automat, proiectînd pe ecranul din faţa clasei anumite imagini, necesare ilustrării lecţiei. — Ce ne puteţi spune despre eficienţa acestui sistem de predare ! — Deşi laboratorul funcţionează doar din luna noiembrie 1967, rezultatele înregistrate de elevi în ce priveşte formarea priceperilor şi deprinderilor unei vorbiri corecte în limba engleză sunt mult superioare celor însuşite în perioadele corespunzătoare ale anilor precedenţi, cînd predarea se realiza după sistemul clasic. In laboratorul lingvistic am putut ţine, cu eficienţă, îndeosebi lecţii de fixare, de formare a priceperilor şi deprinderilor, lecţii de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor. In special la clasele a IX-a începători, recapitularea şi fixarea au dobîndit un caracter de valorificare activă a cunoştinţelor, nu o simplă revenire asupra cunoştinţelor predat© anterior. La clasele a XXI-a, lecţiile sunt mai bogat ilustrate cu diapozitive,confecţionate majoritatea în liceu, după vederi şi desene, cu o serie de fragmente literare in lectura unui leciui britanici. Audierea acestor lecturi prin intermediul receptoarelor, facilitează îndeosebi însuşirea sintetică a materialului de limbă, asigurînd memorarea intonaţiilor şi creînd posibilitatea ca elevul să repete textul respectiv într-o continuă comparaţie cu modelul oferit pe bandă. Prin introducerea laboratorului lingvistic în predarea limbilor străine se realizează, de fapt, un mai vechi deziderat al învăţămîntului — individualizarea în cadrul activităţii cu clasa, prin dedublarea, să zicem aşa, a vocii şi personalităţii profesorului, acesta avînd acum, simultan, un triplu rol în desfăşurarea lecţiei : a) model pentru elevi (în ceea ce priveşte pronunţarea corectă a textului), b) îndrumător (poate interveni prin microfonul său dînd îndrumări întregii clase) şi c) evaluator al „performanţelor de pronunţie" (apreciind, prin receptoarele proprii, corectitudinea pronunţiei unui elev, nu unui grup de elevi). In concluzie, trebuie să reţinere ideea că utilizarea laboratoarelor lingvistice accelerează dezvoltarea deprinderilor de exprimare orală corecta a elevilor într-o limbă străină modernă, permite activizarea întregii clase în timpul desfăşurării lecţiei, elevii lucrînd, în permanenţă în sistemul audio-activ-corectiv. Am fi putut scrie tot atît de bine despre experienţa şi rezultatele unor Şcoli sau cadre didactice din oraşul sau judeţul Braşov, în această direcţie, dacă, bineînţeles, aceste rezultate ar exista. S-a încercat, e drept, să se înfiinţeze un laborator lingvistic la Liceul „Unirea", dar şi această timidă încercare a eşuat. Or, pentru un oraş ca Braşovul, unde tradiţiile învăţămîntului obligă la mult mai multă preocupare în vederea continuării şi ridicării pe o treaptă calitativ superioară a acestei activităţi, ce s-a întreprins e prea puţin. De aceea, ne-am bucura foarte mult dacă într-un viitor apropiat am putea împărtăşi din experienţa noastră în domeniul laboratoarelor lingvistice şcolare şi altor şcoli din celelalte judeţe ale ţării.