Drum Nou, mai 1968 (Anul 25, nr. 7256-7280)

1968-05-24 / nr. 7274

r Pas ? Azi, cînd efortul deliberat de autoperfecţionare devine o tră­sătură caracteristică a naţiunii noas­tre, este cu atît mai mult necesar şi firesc să identificăm acest efort de continuă autodepăşire pînă în cea mai mică parte componentă a societăţii — individul. Conştient sau mai puţin conştient de implicaţiile efortului său, omul caută să se adapteze continuu la cerinţele, ritmul şi solicitările vieţii, să le înţeleagă, să le domine şi să le determine. Pentru a contura detaliile cadrului social, diversitatea şi comple­xitatea formelor pe care le îmbracă acest fenomen, încercînd să des­prindem sensurile şi semnificaţiile sale multiple, am iniţiat o discuţie pe această temă la care participă : MARIA DULDNER — lector uni­versitar; HORAŢIU TATU — profesor; DAN SĂNDULESCU — ac­tor; SORIN MEICA — inginer; ANA IDOMIR şi MIRCEA CA­LOTĂ — studenți; EFTIMIE MODILCĂ — pictor. Auto­­depăşirea este un imperativ ? Individul, particulei ele­mentară a societăţii, este obiectiv solicitat la un e­­fort propriu de autodepă­şire ? SORIN MEICA : Aspiraţia spre mai bun, spre mai puternic — do­rinţa de a stăpîni cu mai multă eficienţă datele vieţii, este în firea omului , o caracteristică a sa e­­ternă. Dar cred că niciodată pînă ast prin omul nu a fost atît de direct solicitat la un efort conştient de autodepăşire. Dacă ar trebui să ne gîndim nu­mai la revoluţia ştiinţifică şi teh­nică şi tot am găsi imaginea ma­terializată a acestei solicitări. Simpla înlocuire a utilajelor vechi cu al­tele, caracterizate printr-o înaltă tehnicitate, pune permanent sarcina recalificării, a perfecţionării pro­fesionale în pas cu aceste noi cu­ceriri. MIRCEA CALOTĂ: Personal, disting două aspecte diferite dar interferenţe : pe de o parte o con­tinuă îmbogăţire, diversificare, acu­mulare calitativă şi cantitativă de bunuri. Pe de altă parte, un pro­ces asemănător, mai sinuos, mai lent, dar indiscutabil, care antre­nează spre mai bun, mai frumos, colectivitatea umană a societăţii noastre. Procesul de autodepăşire cuprinde atît baza economică a so­cietăţii cit şi suprastructura ei. In acest context, poate oare indi­vidul să rămînă impasibil, lăsînd să se desfăşoare de la sine pro­cesul integrării sale în dinamica socială ? Setea de cunoaştere, nemulţumi­rea permanentă, omenească, rezul­­tînd din comparaţia realităţii cu posibilitatea, interesul material, o­­bligaţiile etice şi morale se aso­ciază cu etalonul mobilizator pe care îl constituie ceilalţi oameni şi care face să urce continuu ştacheta exigenţei. MAMA DULDNER : Dezvoltarea pe plan superior a societăţii im­pune cu necesitate dezvoltarea ma­ximă a tuturor potenţelor indivi­duale. Dar dacă în societatea capitalistă posibilităţile de autodepăşire sunt limitate pentru o mare parte a membrilor societăţii, în socialism statul creează conştient cadrul dez­voltării personalităţii umane. Auto­­perfecţionarea devine o modalitate de îmbinare şi manifestare armo­nioasă a intereselor individuale cu cele colective. Faţă de existenţa unui întreg sistem de mijloace, autodepăşirea nu rămîne o simplă necesitate, ci devine o obligaţie morală a fiecărui individ. Prietenia cu adevărul Cum ar putea fi defi­­­­nite condiţiile autodepăşi­rii ? Să începem, de pildă, cu autocunoaşterea. Me­diul furnizează individului­­mijloacele potrivite spre a se cunoaşte pe sine ? Min­ciuna binevoitoare, com­plezenţa, linguşeala, ipo­crizia, în ce măsură pot ele altera imaginea despre sine a omului, în ce mă­­­­sură pot influenţa negativ ,­­ acţiunile sale ? ANĂ­IDOMIR : Nu împărtăşesc întru totul filozofia lui Socrate, dar cred că sfatul lui de a începe cu­noaşterea prin autocunoaştere tre­buie ascultat, atunci cînd e vorba de efortul spre autodepăşire. Nu­mai avînd despre noi o imagine realistă putem să apreciem limpede drumul ce ne rămîne de urmat. Această ar fi prima condiţie... MIRCEA CALOTĂ : ... şi totodată o problemă. Mai cu seamă noi ti­nerii, de vîrsta studenţiei, sîntem realmente frămîntaţi de această idee. Se pare că ne vom cunoaşte pe noi înşine numai la sfîrşitul vieţii. Cel puţin aşa ni se afirmă de către unii mai vîrstnici Insă nu pot fi de acord. A accepta o a­­semenea părere înseamnă a lăsa totul pe seama mediului care nu­mai în cazuri extrem de rare pune la dispoziţie toate elementele ne­cesare acestui proces. Susţin posi­bilitatea unei autocunoaşteri pro­gresive (e drept, nu perfecte) prin perpetua comparaţie cu ceilalţi şi cu tine însuţi în diferite situaţii cotidiene. Literatura fiind totodată un bun aparat de comparaţie, ple­dez pentru o literatură a obişnui­tului şi nu pentru cea a extraordi­narului. DAN SĂNDULESCU : Omul este suma faptelor sale bune sau rele. Numai în contact cu mediul se ve­rifică şi se poate cunoaşte. Auzim deseori expresia „L-au stricat co­legii !“ sau „Mediul e de vină“. Imaginaţi-vă un artist aflat într-o funcţie administrativă. Droaia lin­guşitorilor îi dau toată ziua târ­coale, acoperindu-l cu osanale. Dacă doi oameni îţi spun că eşti beat, proverbul cere să te culci. Dar ce te faci cînd o sută îţi declară că eşti geniu ? Nu începi să crezi că aşa e ? Dar iată că într-o bună zi nu mai are acea funcţie admi­nistrativă, ci rămîne numai cu ta­lentul, atît cit este el, în tot cazul mai mic decit i l-au înfăţişat lin­găii. Omul se consideră neînţeles, persecutat, se supără pe toată lu­mea, ba uneori devine agresiv etc. EFTIMIE MODÎLCĂ : Dar efecte la fel de dăunătoare omului şi colectivului pot rezulta şi în alte împrejurări mai „nevinovate“ de­cit linguşeala şi servilismul, care presupun totuşi o tendenţiozitate a­­nume din partea celor care le prac­tică. Ma refer la intenţiile bune ale colegilor. Un cîntăreţ a cîntat prost. Colegii ştiu cită strădanie sinceră a investit în arie, cite speranţe şi-a legat de succesul pe care îl aş­teaptă. „Ai fost magistral !" îi de­clară şi-l îmbrăţişează. Ei ştiu bine că a distonat în acute, ce sforţări vizibile a făcut pentru a nu crea un decalaj ritmic şi totuşi îi spun că a cîntat mai bine ca Herlea. „Tre­buie încurajat, se gîndesc priete­nii. A muncit mult, săracu­l. Are nevoie de un stimulent“. Care este rezultatul ? Cîntăreţul, chiar dacă ştia şi el că a cîntat prost, în­cepe să creadă că nu s-a observat decalajul, că de fapt el a luat acuta în ton dar trompeţii au fost dez­acordaţi şi că la urma urmei „cine mai e şi acest Herlea ? !“ Adevărul e că începe să gîndească rău. Dintr-o dată se vede în posesia unor însuşiri pe care nu le are. Pentru viitoarea premieră va munci mai puţin. In loc să cînte mai bine, va cînta mai rău şi chiar cînd i se va spune adevărul, îi va acuza pe co­legi de invidie, gelozie etc. Din nou conflict cu teatrul, cu lumea şi aşa mai departe. Exemplul poate fi mutat in orice profesie. MIRCEA CALOTĂ : Esenţial, mi se pare, ar fi discernămîntul. Tre­buie să ştii care oglindă defor­mează dincolo de limitele admisi­bile, să ţii cont nu de majoritatea imaginilor reflectate, ci de cele cu acurateţa maximă. Nu în sensul potrivirii cu propria ta părere des­pre tine, ci comparînd-o cu imagi­nea celorlalţi în aceeaşi oglindă. MARIA DULDNER : Pericolul a­­pare acolo unde lipseşte spiritul critic. De obicei, informaţiile false au la bază interese meschine, e­­goiste — urmăresc obţinerea unui avantaj pe seama celui supra sau sub apreciat. Trebuie combativitate faţă de aceste oglinzi false chiar şi atunci cînd sînt „bine intenţio­nate", ca în cazul încurajărilor de care vorbea tovarăşul Modîlcă. Autocunoaşterea este o posibilitate. Totul depinde de noi dacă trans­formăm sau nu această posibilitate în realitate. Unde fixăm ştacheta HORAŢIU TATU : Autocunoaş­terea este o condiţie necesară dar nu unica în efortul de autodepă­şire. Aş grupa aceste condiţii ale autodepăşirii în gnoseologice şi psihologice. Punctul gnoseologic presupune existenţa unui model pe care trebuie să-l cunoşti, către ca­re tinzi. Poţi realiza progresul nu­mai cunoscînd nivelul prezent şi potenţialul de forţe fizice şi psihice de care dispui. Psihologic, autodepăşirea e con­diţionată de particularităţile de voinţă, caracter şi temperament ale individului, de aptitudinile gene­rale şi speciale ale acestuia, de a­­numite calităţi ale memoriei, aten­ţiei, imaginaţiei, gîndirii. Există posibilitatea de a alege greşit idea­lul, după cum există şi posibilita­tea de a ne forma o imagine gre­şită despre propria noastră per­soană, pornind de la informaţiile intenţionat sau neintenţionat false ale mediului înconjurător. MIRCEA CALOTĂ : Factorul determinant în procesul de auto­depăşire, consider că este omul. Omul care concepe libertatea ca pe o necesitate înţeleasă, omul care ştie să descifreze sensul progresu­lui şi are curajul comparaţiei. Autodepăşirea mi se pare nu nu­mai renunţarea la ce a fost pentru ceva mai bun, dar şi îndrăzneala de a nu ne crampona de clipa prezentului. ANA IDOMIR : Intr-adevăr, cred că procesul autodepăşirii care pre­supune mobilizarea efectivă a pu­terii de muncă, de învăţătură, pre­supune în acelaşi timp renunţarea conştientă la tihna unui confort realizat cu minimum de strădanie, la satisfacţiile momentane, sterile. SORIN MEICA : Cunosc foarte mulţi oameni care în ciuda unor greutăţi familiare şi chiar în ciuda vîrstei, au investit eforturi seri­oase în pregătirea lor profesională. In majoritatea cazurilor, conţinu­tul interesului pentru profesie este nu obţinerea unor cîştiguri băneşti superioare, deşi în condiţiile noa­stre cîştigul e strîns legat de ni­velul calificării individului. Inte­resul primordial, dominant este a­­cela al vocaţiei, al împlinirii per­sonalităţii, al desăvîrşirii calităţi­lor sale umane. In condiţiile capi­talismului, cînd omul era robit grijit pentru existenţa materială, interesul pentru profesie purta pe­cetea determinantă a acestei ob­sesii. ANA IDOMIR : Pentru cei din generaţia mea, pare mult prea simplu şi firesc faptul că nu grija pentru bucata de pline determină orientarea strădaniei de perfecţio­nare, ci aspiraţia umană de împli­nire, dorinţa de a ne întrece pe noi înşine. Ştacheta idealului nos­tru se poate ridica liberă de con­­strîngeri. Cine este beneficiarul ? In ce măsură un om poate fi beneficiar al efor­tului de autodepăşire pe care îl face colegul sau aproapele său ! Progresul , pe care îl realizează un individ poate modifica negativ relaţiile sale cu ceilalţi oameni sau cu în­suşi colectivul în care lu­crează ! Autodepăşirea este generatoare de antago­nism ? Cum se răsfrînge asupra individului efortul general de autodepăşire fă­cut de ceilalţi membri ai societăţii şi chiar de socie­tate în ansamblu ? SORIN MEICA: Că individul este beneficiar al propriului său efort, este ştiut şi unanim înţeles. Chiar dacă ar trebui să ne mărgi­nim numai la a recunoaşte valoa­rea proverbului „ai carte, ai parte“ şi tot am putea descifra adevărul că societatea socialistă îşi retribuie moral şi material membrii ei în funcţie de munca şi calitatea mun­cii lor. Dacă omul poate fi benefi­ciar direct al efortului de autode­păşire pe care nu el ci aproapele său îl face, este o chestiune mai delicată. Ea cere un răspuns mai nuanţat. Depinde de atitudinea pe care o adoptă faţă de acest proces. Leneşii, incapabilii, îşi văd pericli­tată poziţia socială obţinută fără merit, ori de câte ori trece prin preajmă omul activ, inteligent, an­trenat într-o continuă întrecere cu sine. De aceea, impostorul nu va avea o atitudine pozitivă faţă de efortul spre autodepăşire al aproa­pelui său. In schimb, cel care în mod sincer se îngrijeşte de pro­pria sa perfecţionare, va găsi în efortul aproapelui un stimulent, un termen de comparaţie mobili­zator şi chiar o posibilitate de în­ţelegere şi întrajutorare. Dar în mod indirect fiecare beneficiază de pe urma efortului fiecăruia. Socie­tatea este suma valorii reale a membrilor ei. Crescînd valoarea unora, creşte valoarea întregii so­cietăţi, sporeşte forţa creatoare, iar creaţia materială şi spirituală a societăţii sunt bunuri ale tuturor membrilor ei. DAN SĂNDULESCU : Intr-ade­văr, teama de a nu fi descoperită propria incapacitate faţă de evolu­ţia valorică a celorlalţi, creează la impostori invidie şi chiar dorinţa de a submina, de a denigra. MIRCEA CALOTĂ : Contradicţii pot fi semnalate şi în cadrul cînd cel care „se autoperfecţionează“ e suspectat de arivism, de setea de parvenire. Vina aici e împărţită, dar partea leului cred că revine celui care se autoperfecţionează păstrînd o atitudine de superiori­tate şi sfidare a celorlalţi tovarăşi ai săi pe care nu se străduieşte să-i contamineze cu virusul auto­depăşirii. Pot să spun însă că un asemenea om a făcut paşi puţini şi şchiopătaţi pe calea autoperfec­­ţionării. El nu se dezvoltă armo­nios. Modestia, altruismul, nu s-au dezvoltat suficient şi profilul său moral rămîne schimonosit. MARIA DULDNER: Progresul realizat prin perfecţionare în ge­neral nu poate modifica negativ relaţiile individului cu ceilalţi membri ai colectivului. Dimpotrivă, acolo unde există intr-adevăr un colectiv, faptul conferă condiţii prielnice, favorizează, stimulează şi bucură, deoarece beneficiar este nu numai individul, ci colectivul însuşi împreună cu membrii săi. Forţa, unitatea, dinamismul colec­tivului cresc. Se pot stabili pers­pective superioare de muncă, se creează condiţii optime pentru dez­voltarea şi a celorlalţi membri. Nu, în nici un caz autodepăşirea nu poate fi generatoare de antago­nism. Aspectele negative de invi­die, mîncătoria etc. sunt condiţio­nate nu de autodepăşirea unora, ci de subdezvoltarea altora. Auto­depăşirea nu face decit să pună în evidenţă această subdezvoltare, deci să ajute la lichidarea ei. ClND OMUL SE ÎNTRECE PE SINE La ora cînd redactorul consemnează aceste gînduri, spre a le încredinţa tiparului, invitaţii noştri la colocviu mai au incă multe de spus. Argumente noi şi noi nuan­ţări, care la rîndul lor pot lărgi perspectiva discuţiei şi-i pot conferi o mai mare profunzime, se succed inepui­zabil. Discuţia nu poate fi încheiată. Ideea de autodepăşire este ea însăşi supusă procesului de... autodepăşire. Aici sau oriunde, în jurul acestei teme, ne vom mai întîlni. DANIEL DRAGAN r. ­ «■I DRUM NOU Nr. 7274 Ceea ce ne propune, de fapt, tî­­nărul şi talentatul regizor Aurel Manea, în „Rosmersholm“-ul său (ne referim la spectacolul experimental, montat recent la Sibiu cu piesa lui Ibsen şi prezentat acum cîteva zile şi la Braşov), nu este altceva decit o posibilă cale (evident, nu unica şi poate nici tocmai „asta“) de a-l înţelege pe marele dramaturg, mai mult, de a-i simţi şi a-i recepta e­­senţa, redescoperind-o printr-o op­tică modernă. Este o atitudine plină de pertinenţă şi care nu are nimic din furia iconoclastului, izvorul ei nefiind decit respectul pentru cel pe care George Călinescu îl consi­dera un Shakespeare al Norvegiei şi dragostea pentru spectatorul con­temporan. De altfel, experimentul lui Manea, prin ceea ce are valo­ros, se încadrează unui context mai larg de preocupări în teatrul contemporan din ţara noastră şi de peste hotare : acela fie a sublinia prin tratarea regizorală şi interpre­tativă, valabilitatea eternă a unor capodopere ale dramaturgiei univer­sale, permanenta lor actualitate es­tetică. Oprindu-se asupra halucinantei piese „Rosmersholm“, Manea a fă­cut-o cu ştiinţa că aceasta îi oferă posibilitatea să ne transmită cu şi mai multă forţă (nu ştim dacă ar fi mai potrivit cuvîntul „ostentaţie" sau „violenţă“) problematica ibsen­­niană, substratul ei tragic. Rosmersholm-ul este el însuşi un simbol al existenţei inerte, anchi­lozate în precepte şi prejudecăţi, în care individul nu poate fi feri­cit. Rosmer încearcă desprinderea de acest mediu, se rupe într-un fel de trecut, dar eşuează între Kroll şi Mortensgrad. Senzaţia pe care o avem este a unui dezastru social, care se întîmplă într-un cerc în­chis, şi la baza căruia stă însăşi constituţia structurală a lumii, în­cercarea lui Rosmer nu poate avea finalitate, fundamentul ei fiind „păcatul originar“ — sinuciderea soţiei sale. Limitele unui asemenea peisaj uman în degradare sunt cele ale lui Ibsen. Aurel Manea nu face altceva decât să-i nuanţeze accen­tele dramatice, să ne mute din sfera ideilor în drama interioară (psihică, sentimentală) a fiecărui in­divid. Și tocmai în aceasta constă noutatea experimentului realizat la Sibiu. Spectatorul insuficient avizat (din acest punct de vedere caietul­­program s-ar fi cuvenit ceva mai explicit) are senzaţia unui şoc, a unei „violentări“ — ca să folosim termenul uzitat de regizor. Chiar în momentul, ridicării cor­tinei sîntem transpuşi aparent in­tr-un decor total aibsenian. Lip­seşte, după cum remarca cu fină ironie un critic, pînă şi clasica pendulă pe care ne­-am obişnuit s-o vedem atîrnînd pe perete în fie­care spectacol „Ibsen“. De fapt, ju­decind de pe această poziţie, nici nu avem de-a face cu un decor. Există numai elemente ale acestuia, realizate şi utilizate la modul su­gestiv cu scopul de a ne fixa aten­ţia asupra evoluţiei scenice a inter­preţilor. Faţă de aceasta elementele de decor se află într-un raport de subordonare deosebit de accentuat , frînghie prezentă pe scenă, un instrument de tortură, însuşi po­diumul pe care se află Beata, de­vin părţi integrante ale jocului ac­toricesc, mijloace comunicative si­tuate pe picior de egalitate cu re­­plica. Şi asupra replicii, regizorM* îşi lasă amprentele novatoare. To­pica frazelor este schimbată, sono­ritatea cuvîntului (rostit cînd legă­nat, cînd sacadat, apatic sau cu patos, cînd înlocuit pur şi simplu cu interjecţia), este folosită cu multă chibzuinţă, economicos chiar, dar totdeauna din dorinţa vădită de a comunica ceea ce regizorului i s-a părut esenţial într-o anumită scenă, într-un anumit moment al spectacolului. De asemenea, sunt vehiculate cu multă îndrăzneală simbolul, suges­tia şi plastica mişcărilor actoriceşti. De remarcat că o asemenea moda­litate de tratare a lui Ibsen nu de­vine un scop în sine, finalitatea ei fiind o şi mai puternică solicitare a spectatorului la trăirile scenice. De exemplu, din acţiunea piesei re­zultă că soţia lui Rosmer, deşi moartă, are un rol sesizabil în modul cum decurge viaţa ex-pasto­­rului şi a Rebekkăi. Manea nu ne mai lasă să subînţelegem aceasta din mersul clasic al spectacolului, ci o aduce pe Beata de la început pe scenă, pe un postament situat deasupra eroilor. Relaţiile dintre aceştia şi moartă ne sunt sugerate plastic în aspectele lor de determi­nare reciprocă, într-un alt moment al spectaco­lului, cînd Rosmer îşi caută pro­priul său eu, „suflet“, spre a r­upe cu trecutul, Manea ne redă dimen­siunile lăuntrice ale gestului fă­­cîndu-1 pe interpret să strîngă în mîini şi apoi între dinţi o năframă albă. Este o modalitate regizorală ca­­re-l solicită la maximum pe actorul chemat să constituie principalul mobil al spectacolului, principalul său­­element comunicativ. Făcînd constatarea, precizăm că, de fapt, în aceasta şi constă viabilitatea viziu­nii regizorale utilizată de Aurel ■ Manea. Deficienţele modalităţii pro-­­ vin din aceea că unele momente sunt totuşi insuficient tensionate. (Exemplu : lupta care precede dis­cursul lui Rosmer despre „ferici­rea universală"). De asemenea, da­torită accentului pus pe latura for­mală, actul întîi este destul de con­fuz. Dincolo de astfel de carenţe, spectacolul cu „fissmershblm“ se înscrie ca un experiment util atît pentru publicul spectator cît şi pentru interpreţii (Adina Raţiu, Ma­rius Niţă, Constantin Sta­vrci, Ni­cu Niculescu, Valeriu Paraschiv, Li­via Baba şi ceilalţi), care au cola­borat la realizarea lui şi despre care, deşi nu a intrat în intenţia noastră o analiză a interpretării, ne vedem obligaţi să afirmăm că s-au integrat, cu mici excepţii, viziunii regizorului. V. IONESCU NOTE DE SPECTATOR Condiţia exprimentului teatral Scenă din piesa „Rosmersholm“ de Ibsen. A apărut revista „ASTRA“ nr. 5-196. A apărut numărul 5 al revis­tei Astra. Editorialul revistei, in­­titulat„Dinamica ideii de artă”, este semnat de Paul Antim şi se ocupă de unele dintre proble­mele­ teoretice ale artei şi lite­raturii noastre contemporane. „Altitudinea adevărului şi în­crederii in popor“ este titlul o­­piniilor dedicate hotărîrilor ple­narei C.C. al P.C.R. din 22—25 aprilie, consemnate de Angela Stan şi dr. Emil Poenaru. Secto­rul de istorie şi filozofie al re­vistei este constituit de articole­le „Lupta pentru unirea ţărilor române“ semnat de prof. univ. dr. Ştefan Pascu, „Stegarul na­ţional de pe Cîmpul Libertăţii: Ioan Fuşcariu“ de Emil Mieu, „O importantă descoperire isto­rică la Braşov“ de Mariana An­­gelescu şi Alexandru Dobricea­­nu, „Karl Marx în contempora­neitate“ de lector univ. Ion Mo­canu, „Tudor Vianu, filozof al culturii" de Ion Pascadi, „Spre o cercetare sociologică eficientă“ de Nicolae Bujdoiu şi Alexan­dru Crişan. O interesantă anchetă sem­nează Ion Dumitriu : „Adultul în criză de adaptare ?“. Literatura este bogat repre­zentată în acest număr al re­vistei. Semnează proză şi poezie Ştefan Augustin Doinaş, Va­sile Bă­ran, Verona Brateş, George Popa, Ion Drăgănoiu, Werner Bossert, Apáthy Géza, George Boitor, Mihai Nadin, Ion Topo­­log, Voicu Bugariu. O serie de articole de critică şi istoriogra­fie literară reţin atenţia. Radu Theodora semnează la rubrica „Atitudini“ articolul intitulat „Note despre literatura istori­că“, iar Alexandru Porţeanu este autorul studiului „George Coş­­buc în conştiinţa muncitorimii”, ocazionat de împlinirea a 50 de ani de la moartea poetului. Cro­nica literară este dedicată volu­mului de eseuri „Biletul la con­trol !" de Dumitru Popescu. Prof. Iorgu Gane evocă în cu­vinte calde figura lui Ovid Densuşianu. Un interesant articol intitulat „Voluntariatul în creaţie” sem­nează Andrei Băleanu, ocupîn­­du-se de unele probleme im­portante ale culturii noastre con­temporane. N. Mihai este auto­rul articolului „O piesă despre idealuri ratate". Viaţa muzicii şi a artelor plastice este comentată în cîte­va articole interesante prin di­versitatea problemelor abordate. Menţionăm astfel articolul Va­­leriei Coliban intitulat „Plăce­rea ochiului, sau expresie a îu­mii contemporane ?“, articolul profesorului Cornel Arion inti­tulat „Focar de cultură muzi­cală“. Continuă, la rubrica Varia, romanul lui Darie Magherm „Cărămida cu miner", în aceeași rubrică George Sbârcea inaugu­rează o serie de articole numite „Cafenele de altădată". Mai re­ţine atenţia un interviu cu Hu­­gues Aufrey şi o pagină dedi­cată literaturii franceze. HM PLEDOARIE PENTRU LABORA­TOARE LINGVISTICE ŞCOLARE (Urmare din pag. I*) lui orei de lucru, au fost instalate două magnetofoane. Pe un magneto­fon este imprimată lecţia ce urmează a fi predată, printr-un sistem electro­nic la acest magnetofon fiind cuplate toate receptoarele din semicabine. Profesorul, printr-o simplă apăsare de buton, declanşează banda şi face le­gătura cu receptoarele. La al doilea magnetofon sunt cuplate toate micro­foanele din semicabine. Printr-un sis­tem de legătură care reunește toate comenzile la pupitrul profesorului, printr-un buton — cite unul pentru fiecare elev — se realizează simul­tan trecerea elevului selectat de pro­fesor pe cel de-al doilea magnetofon, atît în recepţie cît şi în transmisie ; astfel, profesorul poate controla în permanenţă atît programul general de lucru al clasei, cît şi pe un singur elev în parte, dîndu-i indicaţii, veri­­ficîndu-i sau corectîndu-i pronunţia. Totodată, laboratorul este dotat cu un proiector de diapozitive — un „Aspectomat" — care înmagazinează în containerul său 36 de diapozitive. Acesta, fiind sincronizat printr-un sistem de legături cu banda de mag­netofon, se declanşează automat, pro­­iectînd pe ecranul din faţa clasei a­­numite imagini, necesare ilustrării lecţiei. — Ce ne puteţi spune despre eficienţa acestui sistem de pre­dare ! — Deşi laboratorul funcţionează doar din luna noiembrie 1967, rezul­tatele înregistrate de elevi în ce pri­veşte formarea priceperilor şi deprin­derilor unei vorbiri corecte în limba engleză sunt mult superioare celor în­suşite în perioadele corespunzătoare ale anilor precedenţi, cînd predarea se realiza după sistemul clasic. In laboratorul lingvistic am putut ţine, cu eficienţă, îndeosebi lecţii de fixa­re, de formare a priceperilor şi de­prinderilor, lecţii de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor. In spe­cial la clasele a IX-a începători, re­capitularea şi fixarea au dobîndit un caracter de valorificare activă a cu­noştinţelor, nu o simplă revenire a­­supra cunoştinţelor predat© anterior. La clasele a X­XI-a, lecţiile sunt mai bogat ilustrate cu diapozitive,­­confec­ţionate majoritatea în liceu, după vederi şi desene­, cu o serie de frag­mente literare in lectura unui leciui britanici. Audierea acestor lecturi prin intermediul receptoarelor, facili­tează îndeosebi însuşirea sintetică a materialului de limbă, asigurînd me­morarea intonaţiilor şi creînd posibi­litatea ca elevul să repete textul res­pectiv într-o continuă comparaţie cu modelul oferit pe bandă. Prin introducerea laboratorului lingvistic în predarea limbilor străine se realizează, de fapt, un mai vechi deziderat al învăţămîntului — indivi­dualizarea în cadrul activităţii cu clasa, prin dedublarea, să zicem aşa, a vocii şi personalităţii profesorului, acesta avînd acum, simultan, un tri­plu rol în desfăşurarea lecţiei : a) model pentru elevi (în ceea ce priveşte pronunţarea corectă a textu­lui), b) îndrumător (poate interveni prin microfonul său dînd îndrumări întregii clase) şi c) evaluator al „per­formanţelor de pronunţie" (apreciind, prin receptoarele proprii, corectitudi­nea pronunţiei unui elev, nu unui grup de elevi). In concluzie, trebuie să reţinere ideea că utilizarea laboratoarelor lingvistice accelerează dezvoltarea deprinderilor de exprimare orală co­recta a elevilor într-o limbă străină modernă, permite activizarea întregii clase în timpul desfăşurării lecţiei, elevii lucrînd, în permanenţă în sis­temul audio-activ-corectiv. Am fi putut scrie tot atît de bine despre experienţa şi rezultatele unor Şcoli sau cadre didactice din oraşul sau judeţul Braşov, în această direcţie, dacă, bineînţeles, aceste rezultate ar exista. S-a încercat, e drept, să se în­fiinţeze un laborator lingvistic la Li­ceul „Unirea", dar şi această timidă încercare a eşuat. Or, pentru un oraş ca Braşovul, unde tradiţiile învăţă­mîntului obligă la mult­ mai multă preocupare în vederea continuării şi ridicării pe o treaptă calitativ supe­rioară a acestei activităţi, ce s-a în­treprins e prea puţin. De aceea, ne-am bucura foarte mult dacă într-un viitor apropiat am putea împărtăşi din ex­perienţa noastră în domeniul labora­toarelor lingvistice şcolare şi altor şcoli din celelalte judeţe ale ţării.

Next