Drum Nou, februarie 1971 (Anul 28, nr. 8107-8130)

1971-02-25 / nr. 8127

Pag. 2 JL DRUM NOU Nr. 8127 CUVÂNTAREA TOVARĂȘULUI NICOLAE CEAUȘESCU 9 1 la Consfătuirea de lucru a conducătorilor centralelor industriale și ai celorlalte unități cu statut de centrală (Urmată din pag. 1) unor ministere economice. Acest lucru s-a realizat nu pe seama a­­paratului din ministere, pentru că aceasta tot ar fi fost un lucru pozitiv, ci, în special, pe seama cadrelor tehnice din întreprin­deri. Aceasta a dus la slăbirea încadrării întreprinderilor cu per­sonal de execuţie şi de conduce­re a producţiei, ceea ce a avut urmări negative în acest dome­niu. N-aş putea să nu menţionez, de asemenea, faptul că în organiza­rea unităţilor economice cu sta­tut de centrală nu s-au aplicat pină la capăt hotărîrile de par­tid şi de stat privind trimiterea spre producţie a cadrelor din mi­nistere. Fiecare minister a cău­tat să procedeze în aşa fel încît, pînă la urmă, toţi oamenii, cu mici excepţii, să rămînă în Bucu­reşti. Din toate aşa-zisele redu­ceri de personal care s-au reali­zat în ce priveşte aparatul minis­terelor, nici 10 la sută nu au mers în unităţile de producţie în pro­vincie, deşi ştim cu toţii că astăzi aproape 85 la sută din producţia tarii se realizează acolo, nu în Bucureşti. Insist asupra acestor aspecte pentru că trebuie să le avem în vedere la definitivarea măsurilor pe care urmează să le luăm în continuare în scopul a­­sigurării cu cadre corespunzătoa­re a unităţilor productive. Pe bună dreptate au arătat aici mai mulţi tovarăşi că s-a obser­vat o oarecare încetineală în pre­luarea de către centrale a activi­tăţilor pe care acestea trebuiau să le îndeplinească. Desigur, cau­zele pot fi mai multe. Sîntem la început şi, ca atare, a fost nevoie ca lucrurile să mai fie clarifica­te, dar se pare că a existat şi o oarecare reţinere, în primul rînd din partea centralelor. Acestea nu s-au dovedit destul de hotă­­rîte în a prelua cît mai operativ atribuţiunile ce li s-au încredin­ţat şi a trece la realizarea tutu-­ ror sarcinilor ce le reveneau. A­­ceastă reţinere este legată, desi­gur, şi de faptul că noua formă de organizare implică o creştere serioasă a răspunderilor cadrelor respective; am întîlnit cazuri cînd unii tovarăşi aveau părerea că centralele nu trebuie să preia, to­tuşi, prea multe atribuţiuni şi sarcini de la ministere. Au existat reţineri şi la minis­tere — fireşte din alte motive. In parte, asemenea reţineri s-au năs­cut dintr-o oarecare neîncredere în posibilităţile noilor organisme economice de a soluţiona cores­punzător problemele conducerii şi organizării producţiei; ele au pornit însă şi dintr-o anumită teamă a aparatului central că dacă se vor trece prea multe a­­tribuţiuni la centrale se va vedea că nu se justifică menţinerea u­­nui personal atît de numeros la ministere şi că va fi necesar să se meargă mai ferm pe linia depla­sării de sus în jos a cadrelor şi a forţelor noastre, a îndreptării lor spre procesul de producţie, acolo unde se hotărăşte pînă la urmă buna calitate a produselor. Cred însă că am ajuns acum în situa­ţia de a depăşi aceste reţineri. Consfătuirea de astăzi ne-a dat posibilitatea să clarificăm o se­rie de probleme în această pri­vinţă şi va trebui să trecem cu hotârîre la realizarea,­intr-un timp cît mai scurt şi în condiţii cît mai bune, a sarcinilor puse de conducerea de partid şi de stat în acest domeniu. Aş dori să mă opresc, de ase­menea, pe scurt, asupra unor probleme mai importante care trebuie să stea în faţa unităţilor economice cu statut de centrală, înainte de toate, doresc să sub­liniez necesitatea ca aceste între­prinderi cu statut de centrală să asigure o integrare completă eco­­nomico-financiară a unităţilor ca­re s-au reunit în cadrul lor, să devină în mod real organisme de conducere a activităţii de pro­ducţie, de bună gospodărire a mijloacelor materiale şi financi­are în acest sens, înseşi legea şi proiectul de statut pun în cen­trul preocupărilor această latură a activităţii centralelor indus­triale. Pornind de aici este necesar să acţionăm cu mai multă fermitate pentru profilarea şi specializarea producţiei. Aceasta, desigur, este valabil pentru toate unităţile noastre economice, ţinînd seama de specificul şi caracterul fiecă­rei activităţi. Doresc însă să mă refer îndeosebi la sectorul con­strucţiilor de maşini, unde aceas­tă problemă este de o necesitate imediată. Pentru a realiza im­portantul program pe care acest sector îl are de îndeplinit în ca­drul planului cincinal actual, şi pentru a face ca ramura construc­ţiilor de maşini să realizeze pro­duse la înalta tehnicitate atît pentru înzestrarea economiei na­ţionale cu maşini şi utilaje cu pa­rametri de nivel mondial, cît şi pentru realizarea prevederilor mari de export, este necesar să lichidăm cît mai repede fărîmi­­ţarea actuală din acest sector şi să asigurăm o bună profilare şi specializare a producţiei. Nu mai este admisibil ca în fiecare din cele cîteva sute de unităţi ale in­dustriei construcţiilor de maşini să se facă de toate. Cît timp vom avea, de exemplu, în fiecare uni­tate, mai mare sau mai mică, sec­toare calde şi nu le vom concen­tra, cît timp nu vom reuni for­ţele de specialişti şi de cercetare şi nu vom asigura o îndrumare u­­nitară a acestor sectoare, nu vom lichida rebuturile. Şi, se ştie că rebuturile reprezintă una din lipsurile mari ale acestui dome­niu de activitate. Dacă vom men­ţine actualul fel de a lucra, con­­tinuînd să fabricăm un zeci de unităţi motoare şi subansamble şi nu vom profila întreprinderi speciale pe familii, pe grupe sau chiar pe produse specifice, nu vom avea producţie bună, de se­rie, nu vom avea o eficienţă eco­nomică corespunzătoare. Se pare însă că această problemă nu este bine înţeleasă în întreaga ramu­ră a construcţiilor de maşini. Cînd s-au creat centralele s-a avut de la început în vedere — şi s-a trasat ca sarcină — ca uni­tăţile din acest sector să treacă rapid la specializare. Nu doresc să mă refer în mod concret la nici un fel de centrale, deşi am vizitat în ultimele luni multe în­treprinderi şi am discutat cu mulţi dintre dumneavoastră. Tre­buie să spun însă că ne mişcăm destul de încet în această privin­ţă, că există încă reţineri; fiecare conducător de întreprindere vrea să dovedească că poate face mai bine în unitatea sa anumite pie­se sau subansamble şi că nu este nevoie să aştepte să i se livreze o centrală sau alta specializată în realizarea unor asemenea produ­se. Or, a continua în felul acesta, înseamnă a lucra meşteşugăreşte! Şi nu se poate merge aşa mai de­parte! Construcţia de maşini tre­buie să fie, prin excelenţă, mo­dern organizată din toate puncte­le de vedere. Specializarea în construcţiile de maşini constituie o necesitate de prim ordin, dacă vrem, întradevăr, să asigurăm produselor noastre un nivel teh­nic ridicat, şi competitivitate pe scară internaţională. Nu mă mai refer la celelalte ramuri pentru că problemele spe­cializării se pun în mod diferit, deşi în această consfătuire unii to­varăşi au vorbit despre felul în care se acţionează în această pri­vinţă în industria uşoară. Proble­ma specializării trebuie, intr-ade­văr, să o tratăm în mod diferen­ţiat, de la ramură la ramură, în­deosebi este necesar să acordăm, în această privinţă, atenţia prin­cipală construcţiilor de maşini şi, plecînd de aici, să realizăm tot ceea ce se impune pentru toate celelalte ramuri. In ce priveşte activitatea de cercetare şi proiectare doresc să arăt că în acest domeniu am fă­cut paşi însemnaţi înainte, am obţinut o serie de rezultate bune. In cincinalul care a trecut am creat un mare număr de institute şi centre de cercetare. în­­sectorul construcţiilor de maşini, unde in 1965 aveam doar două sau trei institute, am ajuns să avem astăzi 17 institute şi centre de cercetare. Consider că acesta este un lucru bun, aşa cum apreciez ca pozitiv faptul că aceste institute şi cen­tre funcţionează îndeosebi pe lin­gă unităţile productive, la cen­trale, ceea ce asigură o strinsă legătură a activităţii de cercetare şi pr­oiectare cu producţia. Nu vreau să mă mai refer la lipsurile care sunt în acest domeniu de ac­tivitate. Doresc însă să subliniez că va trebui să acordăm o aten­ţie mai mare cercetării şi proiec­tării, in special in ramura con­strucţiilor de maşini, unde intro­ducerea noului este deosebit de rapidă. Se cunoaşte că în această ramură, într-un interval de 6-7 ani apar noi tehnologii, noi mo­toare şi utilaje, noi maşini şi, dacă nu ţinem pasul, nu vom putea fi competitivi pe piaţa internaţiona­lă, nu von­ putea înzestra econo­­n­ia naţională cu tehnica moder­­n­ă, avaxxsată. De aceea este nece­sar să acordăm o mare atenţie activităţii de cercetare din aceas­tă ramură, introducerii cît mai rapide în pr­oducţie a rezultate­lor ei. Aceasta este, desigur, valabil şi pentru celelalte ramuri de activi­tate— pentru chimie, metal­urgie, industria minieră, industria uşoa­ră şi alimentară, în raport cu spe­cificul şi caracterul fiecăreia. Este clar, de exemplu, că dacă avem uxx institut minier-cărbune şi e­­xistă 3 centrale industriale ale cărbunelui nu va trebui să înfiin­ţăm pentru fiecare din ele cite un institut. Desigur, o dată cu dezvoltarea activităţii de cerceta­re în i­nstitute este necesar ca şi in unităţile productive să spo­rească preocuparea pentru apli­carea rezultatelor cercetării, per­fecţionarea continuă a producţiei, introducerea noului. Trebuie să avem în vedere ne­cesitatea unei coordonări a cer­cetării ştiinţifice spre a nu risipi forţele şi a folosi mai bine atît cadrele, cît şi mijloacele tehnice, materiale şi financiare şi a obţi­­­­e mai rapid soluţionarea unor pr­obleme tehnico-ştiinţifice pe care le ridică dezvoltar­ea produc­ţiei, pr­ogresul general al întregii ţări. De altfel, acesta a fost sco­pul înfiinţării, la timpul respec­tiv, a Consiliului Naţional al Cer­­­cetării Ştiinţifice. Problema coor­donării cercetării pe ministere şi chiar pe economie, pe întreaga ţară, este deci o strin­gentă­ nece­sitate. Asigurînd această coordo­­nare nu înseamnă că ştirbim sau împiedicăm în vreun fel dezvol­tarea activităţii de cercetare care se desfăşoară jos, în institute şi unităţi productive. Pornind de la rolul important pe car­e îl are cercetarea ştiinţi­fică în creaţia de bunuri materia­le, în perfecţionarea producţiei şi a întregii noastre activităţi, va trebui să acordăm în permanenţă o atenţie deosebită acestui sector; este necesar să ne preocupăm de organizarea institutelor şi centre­lor de cercetare acolo unde ele sunt cel mai necesare pentru a asigura introducerea rapidă a noului în producţie, fără însă a merge la uniformizare. Să ţinem seama în această privinţă de spe­cificul fiecărei r­amuri şi să asi­gurăm o coordonare cît mai uni­tară a activităţii, fără ca aceasta să înseaine neapărat o centrali­zare a muncii de cercetare. S-a vorbit aici despre calitatea produselor. Cred că pentru noi toţi este clar că, dacă vrem să pă­trundem cu mărfurile noastre pe piaţa internaţională, dacă dorim să dezvoltăm economia naţională la nivelul tehnicii mondiale tre­buie să acordăm o atenţie deose­bită problemei calităţii întregii noastre activităţi. Nu vreau să dau nici un exemplu în această privinţă, dar consider că această problemă trebuie să stea perma­nent în atenţia tuturor centrale­lor, a tuturor unităţilor noastre de producţie. Pînă la urmă, cali­tatea nu o hotărăşte controlul de calitate, ci activitatea practică, concretă a fiecărui n­uncitor, maistru, inginer, a tuturor acelo­ra care lucrează nemijlocit în pro­cesul de producţie. Este n­ecesar să luăm asemenea măsuri încît să facem ca din unităţile noastre să nu mai iasă în nici un fel pro­duse necorespunzătoare. Numai cînd vom reuşi ca aceasta să de­vină o cauză generală a întregu­­lui colectiv, atunci vom r­ealiza un n­od corespunzător problema cali­tăţii. O altă latură importantă a acti­vităţii centralelor noastre este a­­sigurarea desfacerii produselor. Am n­ai spus şi cu alt prilej că pr­ocesul de pr­odlucţie se termi­nă numai o dată cu vînzarea pro­dusului, fie în ţară, fie in străină­tate, cu încasarea contravalorii lui şi deci cu crearea condiţiilor pentru reluarea ciclului de pro­ducţie. Noi considerăm că pro­blema desfacerii produselor tre­buie rezolvată pe centrală. Din acest punct de vedere este nece­sar ca unităţile din cadrul centra­lelor să fie întrucîtva degrevate de asemenea sarcini, fără însă a consider­a că ele nu trebuie să se mai preocupe deloc de felul cum se vinde produsul lor pe piaţă. Dar cel care trebuie să realizeze desfacerea producţiei este centra­la; ea trebuie să realizeze vinza­­rea, atît în ţară, cît şi în străină­tate. Am n­ai discutat această problemă la consfătuirea priviind activitatea de comerţ exterior şi nu doresc să insist asupr­a ei. în cadrul consfătuirii s-a vorbit mult de problema aprovizionării tehnico-xx materiale. Această proble­­­xxă constituie, de asemenea, o sar­cină importantă ce revine centra­lelor, care trebuie să realizeze a­­provizionar­ea tehnico-materială a tuturor unităţilor de producţie din cadrul lor. în legătur­ă cu aceas­tă problemă s-au făcut aici multe propuneri juste, în special pentru îmbunătăţirea proiectului de le­ge care se pr­egăteşte, pentru ri­­dicar­ea rolului şi răspunderii de­partamentului aprovizionării din cadrul C.S.P. în asigurarea bunei aprovizionări tehnico-materiale. Desigur, în domeniul aprovi­zionării tehnico-materiale se pun multe probleme. O bună aprovi­­zioi­are începe în primul rîi­d cu o planificare corespunzătoare. Du­pă cum se ştie, noi am realizat şi chiar am depăşit, an de an, pla­nul de producţie. Aceasta înseam­nă că, pînă la urmă, an­ avut o balanţă bună de materii prime şi materiale. Avem stabilite norme de consum, dispunem de stocuri de materiale, atît pentru produc­ţie, cît şi de rezervă. Unele stocuri sunt cor­espunzătoare, altele, se spune, că sunt încă mici — dar to­tuşi sunt. Există norme precise care stau la baza stabilirii progra­mului de activitate din unităţile de producţie. Atun­ci de unde in­tervin totuşi unele neajunsuri în aprovizionarea tehnico-materială a procesului de producţie ? După părerea n­ea, lipsurile în dome­niul bunei aprovizionări tehnico­­materiale rezidă în primul rînd în nerespectarea contractelor, în nelivrarea la timp de către uni­tăţile producătoare a materiale­lor, subansamblelor sau a produ­selor coi­tractate cu alte între­prinderi. Deşi n-aş fi vrut să dau nici un exemplu, doresc totuşi să arăt că centrala de vagoane a în­­tîmpinat mari greutăţi în reali­zarea sarcinilor de plan dator­ită faptului că alte întreprinderi, cu care avea contracte de cooperare, nu i-au livrat la timp boghiurile n­ecesare. Asemenea situaţii am întîlnit şi în legătură cu alte pro­duse. Or, numai asigurînd livra­rea promptă, fără întîrziere a pro­duselor contractate vom contribui la buna organizare şi desfăşurare a producţiei ! Deci problema este de a introduce ordine în planifi­carea noastră, de a asigura exe­cutarea la timp a comenzilor con­tractate. Eu înţeleg că am putea avea greutăţi — şi cîteodată a­­vem — cu produsele care întîrzie să ne vină din import, deşi nici în această privinţă n-ar trebui să întîmpinăm dificultăţi pentru că noi tot am alocat şi alocăm banii necesari pentru importuri. Cîteo­dată însă aceste importu­ri ne costă mai scump pentru că nu le contr­actăm la timp. Deci problema principală care se pune în legătură cu desfăşu­rarea susţinută, ritmică a proce­sului de producţie, cu buna a­­provizionare tehnico-materială es­te realizarea unei planificări ju­dicioase, introducerea unei ordini d­esăvîrşite în livrările de produ­se dintre întreprinderi. Consider că în această privinţă, departa­mentului aprovizionării din C.S.P., ca şi ministerelor Ie revin încă sarcini mari, pînă cînd centralele vor prelua bine toate atribuţiu­­nile ce le au. Avem cazuri cînd chiar între unităţile din cadrul aceleiaşi centr­ale, depinzînd deci de acelaşi director de centrală, nu se r­ealizează la timp livrările di­feritelor materiale sau subansam­ble. De aceea, consider că aceas­tă problemă trebuie să preocupe îin mod deosebit centralele, să fie luate măsuri hotărîte pentru a pune ordine în această privință, deoarece de aceasta depinde des­făşurarea normală a activităţii de producţie şi, în bună măsură, ca­litatea propriu-zisă a produselor. In atribuţiile unităţilor cu sta­tut de centr­ală, un loc important îl va avea întocmirea planului de producţie. Cînd s-a trecut la or­­ga­­izarea centralelor s-a pornit de la considerentul că ele trebuie să fie de fapt titularul de plan — asigurînd, fix-este, ca fiecare în­treprindere componentă să parti­­cipe și să-și spună părerea la stabilirea sarcinilor de plan ce-i revin. Centrala este unitatea cu care lucrează planificarea, minis­terul, finanţele şi to­ate organis­mele noastre economice! Pornind de aici trebuie să stabilim atît mijloacele, cît şi organizarea co­respunzătoare, pentru ca ce­ntra­­lele să cunoască bine capacităţile de producţie pe care le au şi, în concordanţă cu ele, cu sarcinile generale puse de partid şi guvern, să-şi întocmească planul. în legătură cu aceasta doresc să mă refer în continuare la pro­blema indicatorilor de planx. De­sigur, pot fi mai mulţi­ sau mai puţini indicatori, pentru oriciine însă care va conduce producţia, pentru orice conducător de cen­trală, cunoaşterea unui număr foarte mare de indicatori este o necesitate. Fie că vom cu­prinde sau nu aceşti indicatori în planul de stat, centrala nu se va putea lip­si de ei, fiindu-i absolut necesari pentru a asigura o conducere şti­inţifică şi cu bune rezultate a ac­tivităţii economice. Poate oare ci­neva să nu cun­oască ce produce şi pentru cuire, ce sor­timente rea­lizează, atît în unităţi fizice, cit şi valoric? Poate cineva să nu prevadă de unde şi cum se apro­vizionează, ce materiale îi sînt necesare pentru sortimentele pe care Ie pr­oduce? Poate cineva să nu stabilească cu cine va coopera spre a realiza produsul respec­tiv? Poate să nu ştie cu ce nu­măr de muncitori va realiza pla­nul, cîţi ingineri îi trebuie în pro­iectare, cîţi în cercetar­e şi în pro­ducţie? Care conducător de cen­trală se poate angaja realmen­te să conducă activitatea econo­mică fără să cunoască aceşti in­dicatori de bază? Cu toţii cunoaştem că forţa ho­­tărîtoare în producţie este omul; îndeplinirea planului depinde în­­tr-o măsură decisivă de felul cum asigurăm şi formăn­ cadrele ne­cesare. Se ştie că pentru a pre­găti un inginer este nevoie de 5 ani de zile. Necesarul de cadre trebuie deci cunoscut şi pr­evăzut cu mult înainte, spre a şti unde să formăm aceste cadr­e, ce să fa­cem în acest scop. De asemenea, ca să pregătim muncitori califi­caţi trebuie să ştim dinainte cîţi ne trebuie, ce şcoli dezvoltăm pentru aceasta. Deci problema stabilirii de indicatori precişi în legătură cu asigurarea şi folosi­rea forţei de muncă nu este o simplă formalitate, ci reprezintă o necesitate stringentă pentru o conducere eficientă a economiei! Aş putea, desigur, să mă refer şi la alţi indicatori. Ne gindim ca, intr-adevăr, în planul central să avem mai puţini indicatori, dar nu vom scuti cu nimic centrale­le să aibă un număr foarte mare de astfel de indicatori. Nu putem conduce economia, activitatea de construcţie socialistă, lăsînd ca fiecare unitate să procedeze cum doreşte în acest domeniu hotărî­­tor. Noi construim în mod pla­nificat — şi trebuie să asigurăm o repar­tiţie cît mai judicioasă a forţei de muncă în diferitele sec­toare de activitate. Totodată, tre­buie să veghem la folosirea raţi­onală a acestor forţe, să creăm condiţii de lucru pentru toţi oa­menii muncii. In acest spirit tre­buie privită problema asigurării şi formării cadrelor — nu ca un indicator în plus sau în minus. Fireşte, unii ar putea spune că aceasta înseamnă evidenţă mai multă. Ca tovarăşi! De aceea ne şi preocupăm să introducem un sis­tem cît mai modern de evidenţă. Folosim maşini de calcul spre a putea ca, într-adevăr, simplifi­­cînd nrunca oamenilor, să finari­­­zăm o evidenţă bună şi la timp. Fără o asemenea evidenţă nu se poate conduce economia! Fiecare din conducătorii de centrală va trebui să introducă o disciplină de fier în această privinţă. Eu rog pe conducătorii centralelor să în­ţeleagă că trebuie să acorde o a­­tenţie deosebită tuturor pr­oble­­m­elor care ţin de o bună plani­ficare, să nu caute să fugă dre ele sub ex motiv că „o să le rezolve al­ţii". S-au ridicat aici şi unele pro­­bleme financiare; nu aş dori să insist prea mult asupra lor. Noi pornim de la faptul că centrala trebuie să răspundă de întreaga activitate economico-financiară a unităţilor în subor­dine. Legătu­ra între buget, bancă şi unităţile de producţie este ce­ntrala; ea tre­buie să aibă o evidenţă generală a beneficiilor şi să le verse la buget, indiferent unde se reali­zează aceste beneficii. Centrala trebuie să cunoască şi să urmă­rească indicatorii financiari, să ştie cum se realizează beneficii­le şi ceilalţi indici de către toate unităţile din cadrul său; ea cen­tralizează r­ezultatele obţinute în realizarea acestor indicatori şi din dispoziţia ei se fac toate re­partiţiile, stabilindu-se atît ceea ce rămîne la întreprinderi şi cen­trală, cît şi ceea ce se varsă la buget în conformitate cu preve­derile legii. Va trebui să examinăm o serie de propuneri care s-au făcut aici privind lăsarea unor fonduri la­­dispoziţia centralelor, dar proce­­dînd la o redistribuir­e a acesto­ra şi asigurînd un control unitar asupra folosirii şi cheltuirii lor, tocmai spre a întări rolul şi atri­­buţiunile acestor unităţi in con­ducerea activităţii economice. De altfel, in ce priveşte investiţiile, în afară de anumite cazuri, cea mai mare parte se fac prin cen­trală. Este adevărat că aceasta implică anumite obligaţii, dar nu vom renunţa niciodată la acest sistem şi nici la controlul respec­tiv. Centralele au astăzi dr­eptul să avizeze investiţii pînă la 30 de milioane, desigur, în conformita­te cu legile în vigoare. Dar poa­te oare cineva, atunci cînd rea­lizează o lucrare­ de investiţii, să renunţe la întocmirea unui pro­­iect sau să nu supună proiectul respectiv spre avizare şi control? Nimeni nu poate pretinde acest lucru! Altceva este însă de a simplifica, eventual, unele faze de realizare a investiţiei cum­, de altfel, au făcut unele centrale ca­re şi-au elabor­at proiectul, şi au executat, în cadrul planului ge­neral, lucrările respective, fără să mai apeleze la proiectanţi şi chiar la constructori din afară. Considerăm că aceasta este o practică bună pe care am reco­mandat-o şi o recomandăm. Am constatat că aceste centrale au executat o serie de lucrări mari cu aproape 50 la sută mai ieftin decit le-ar fi realizat prin între­prinderile specializate ale Minis­terului Construcţiilor Industria­le, care în general lucrează bine, dar foarte scump. Deci, asemenea atribuţii şi sarcini rămîn la cen­trale — şi trebuie să le întărim în conformitate cu legile şi cu normele generale care guvernea­ză economia noastră. Pe drept cuvînt cîţiva tovarăşi au ridicat aici problema unei mai bune cooperări directe între uni­tăţile cu statut de centrală. în­săşi legea contractelor prevede o cooperare strinsă şi o legătură permanentă între centrale — a­­tît din cadrul aceluiaşi minister, cît şi dintre centralele aparţinînd unor ministere diferite , pentru a stabili împreună cum să rezol­ve anumite probleme, inclusiv cum pot coopera la realizarea u­­nor obiective economice.­­ O sarcină importantă a centra­lelor industriale este asigurarea pregătirii cadr­elor şi a reciclării acestora. De altfel, în legea supu­să discuţiilor privind reciclarea cadrelor se pr­evede în mod ex­pres această obligaţie a centrale­lor. Este de înţeles că centrale­le trebuie să se preocupe atît de formarea muncitorilor calificaţi, de promovarea lor în producţie, cît şi de asigurarea necesarului de cadre cu studii medii şi supe­rioare. Desigur, toate acestea tre­buie să se facă în conformitate cu normele generale. în consfă­tuirea noastră s-au făcut cîteva propuneri în legătură cu unele derogări de la legile în vigoare privind promovarea în diferite funcţii. Această problemă este destul de serioasă ,şi ea trebuie tratată ca atare. Să avem în ve­dere că legile noastre privind sta­giile în pr­oducţie sunt unice penn­­tru toată economia ; a admite de­rogări de la ele ar însem­na să noi soluţionăm in mod corespun­zător această problemă, să creăm posibilităţi ca în unele cazuri promovările să nu se facă­­în con­formitate cu nevoile economiiiei şi să se dea naştere la abuzuri şi favoritisme în această privi­nţă. Există, într-adevăr, o problemă pe care noi o analizăm şi va tre­bui s-o soluţionăm in xxxod co­­r­espunzător — aceea a promovă­rii de maiştri din rîndul munci­torilor de înaltă calificare. în ge­neral, trimitem în şcolile d­e maiş­tri tineri de 18 ani şi, la 21 de ani, după ce absolvă cursurile respective, le este greu să condu­că producţia, pentru că n-au avut î­­ainte practica necesară ca mun­citori. Va trebui să revedem a­­ceastă lege, să recrutăm pentru şcolile de maiştri oamteni cu prac­tică în producţie, să organizăm pregătirea lor corespunnzătoare spre a căpăta cunoştinţele nece­sare de organizatori şi conducă­tori ai pr­oducţiei. Desigur, acolo unde se va ivi necesitatea, şi de la caz la caz, va trebui să adm­i­­tenm ca unii muncitori de înaltă calificare să poată fi promovaţi maiştri, urmînd ca între timp să frecventeze cursurile respective, pe care le avem de altfel organi­zate în toate întreprinderile. Aici se ridică şi alte aspecte — legate de salarizare, de cointeresare, — pe care insă le vom analiza in mod special spre a soluţiona cît mai bine această problemă. Este adevărat, noi am stabilit o oare­care corelaţie în ce priveşte sala­riul tarifar, dar nu este încă su­ficient de bine rezolvată proble­ma legării xxxai strînse a venitu­­rilor maistrului de rezultatele ob­ţinute de secţia sau atelierul­ de pr­oducţie pe car­e acesta îl condu­­ce. Va trebui să studiem această problemă şi să o soluţionăm în mod corespunzător. Dar, pornind de aici, nu putem extinde aceste derogări la ingi­neri, la cercetători şi aşa mai departe, decit în limitele şi în cazurile prevăzute în lege pentru categoriile respective. Astăzi exis­tă totuşi un număr suficient de cadre cu studii superioare şi me­dii şi n-a­­ putea spune că nu a­­vem posibilitatea să acoperim toate sectoarele cu oameni avînd stagiul corespunzător. Desigur, sînt şi unele mici excepţii cînd, de la caz la caz, se dau aprobă­rile necesare. în general, însă, suntem­ astăzi in situaţia să putem spune că nu este necesar să ape­lăm la derogări de la prevederile legii pentru a acoperi exevoile de cadre ale unor sectoare, în continuare doresc să atrag atenţia asupra uixei probleme pe care o consider deosebit de im­portantă.­­Este vorba de preocu­parea pe care trebuie s-o mani­feste conducerile centralelor faţă de problemele sociale, de îmbună­tăţirea condiţiilor de m­uncă şi de viaţă ale oamenilor muncii. Desigur, sunt or­ganizaţii care au în care­x­ol în această privinţă, dar şi centralele, conducerile lor vor trebui să urmărească îndeaproa­pe ca prevederile privind realiza­­rea cr­e­şterii veniturilor, îmbună­tăţirea condiţiilor de lucru şi mă­surile pentru a asigura aceste con­diţii, precui­m şi alte prevederi de ordin social să se realizeze cît mai bine. Avem în vedere ca, în acest cincinal, să ajungem, de la 27 000 de locuri în creşe, cît avem astăzi, la 80—100 000; aceasta va ajuta la rezolvarea în condiţiuni, bune a acestei probleme. Va creşte numă­rul de cămine pentru copii, vom construi, de asemenea, un muxtăr însem­nat de locuri în cămine pen­tru tineret. Se prevede a se or­ganiza cantine corespunzătoare, în raport cu necesităţile şi cerin­ţele oamenilor muncii. Avem un şir de prevederi în legătură cu rezolvarea altor probleme de in­teres social , la care m­-an­ mai referit. în ce priveşte locuinţele, cunoaşteţi că se prevede con­struirea a 500 000 de apartamen­te, dar probabil că această cifră va fi depăşită; încă de acum am suplimentat cu 15 000 dle aparta­mente planul de construcţii de locuinţe în Capitală. Dacă ne vom ocupa serios de realizarea la timp a tuturor acestor prevederi, vom obţine progrese însemnate în so­luţionarea multora din probleme­le în care mai întîmpinăm astăzi unele greutăţi. Fireşte nu se poate spune că în 5 ani vom rezolva to­tal problema locuinţelor, deoare­ce cerinţele în acest d­omeniu cresc, oamenii care stau astăzi într-o casă nxai modestă, mîine­ vor neapărat să se mute în alta nxai mare — acesta este un lucru firesc; va trece încă mult pînă cînd vom putea spune că am asi­gurat un fond de locuinţe care să satisfacă toate cerinţele aşa cum doseşte fiecar­e. Dar preve­derile pe care le avem în aceas­tă privinţă trebuie urmărite şi realizate în bune condiţiuni. Consider că trebuie să ţinem sean­a de o serie de propuneri formulate aici privind atribuirea fondurilor şi mijloacelor materia­le centralelor pentru a realiza a­­sen­enea prevederi cu caracter so­cial — locuinţe, creşe, cantine, că­mine — asigurînd în felul acesta o legătură mai strinsă a salaria­ţilor cu întreprinderea respectivă. Aşa cum am spus­­şi la adiunarea salariaţilor de la „23 August", vom distribui şi locuinţele prixx întreprinderi, voxxx face ca, prin dezvoltarea r­eţelei de creşe, de cămine şi prin alte măsuri cu ca­racter social, salariaţii să se sim­tă mai strîns ataşaţi de întreprin­derea unde lucrează. Deci acesta va fi un factor care va întări pro­­priu-zis rolul întreprinderilor, le­gătura lor cu xxxasele de oameni ai muncii. Din acest punct de ve­diere consider că este bine să re­­vedem şi să lărgim atribuţiile centralelor şi întreprinderilor. Nu am vorbit despre ministere pentru că despre ele am mai dis­cutat şi in­ alte împrejurări. Este însă clar că, o dată cu lărgirea atribuţiilor centralelor şi între­prinderilor econoromice, se modifi­că şi rolul pe care îl au astăzi ministerele. Ele vor trebui să re­nunţe la o serie de practici din trecut — cînd se ocupau de rezol­varea tuturor problemelor — să lase o mare parte din aceste pro­­bleixxe în răspunderea noilor or­ganisme econoroxice. în schimb, ministerele trebuie să acorde mai multă atenţie problemelor condu­cerii generale, rezolvării lor uni­tare pentru toate sectoarele de ca­re se ocupă. în felul acesta ele vor putea, într-adevăr, să aibă o privire de perspectivă, să acorde mai multă atenţie problemelor in­troducerii noului, organizării uni­tare a cercetării şi soluţionării problemelor gener­ale ale condu­cerii ramurilor respective. în concepţia despre care am vorbit pînă acum, cresc foarte mult atribuțiile centralelor și în- 1

Next