Epoca, iulie 1931 (nr. 725-751)

1931-07-01 / nr. 725

J No. 275s^. 3 LEI KMCTiA și mmm imm BUCUREȘTI, CALEA VICTORIEI Na 33 Reclame și inserții , primesc la ad­ trația ziarului și la toate agențiile de publicitate WCb Telefen 362110 Fondat in anul 1885 de NICOLAE FILIPESCU Miercuri I Iulie 1931 in jurul d-lui Mania Un bătrân și­­ distins gazetar îmi spunea, în ziua când s’a aflat de demisiunea d-lui Maniu, că acea­sta este cel mai însemnat eveni­ment politic petrecut în România de la restaurație și până în pre­zent. 1Aim prin, instinct o repulsiune pentru tot ce înseamnă o exage­­ratiune, de aceea am primit afir­mația de mai sus cu toată rezer­va­ cuvenită. Discuțiunile cari au urmat în jurul acestui eveniment mi-au dat deplină dreptate. După câteva zile numai de la producerea lui, gestul d-lui Maniu nu mai are ni­mic misterios pentru cine nu se lasă amăgit de aparențe deșarte. Este adevărat că presa este încă împărțită în două tabere pe această chestiune. Pe de o parte presa oficială sau semioficială a partidului care încearcă național-țărănesc să dea, plecărei d-lui Maniu de la șefia acestui par­tid, o interpretare cu totul favo­rabilă acestui gest, de altă parte restul presei comentând cu obiec­tivitate acest eveniment, l’a re­­dus la justa lui proporțiune. Ca în­totdeauna, și de data a­­ceasta, după zgomotul și agitații­le din primele zile, a urmat cal­mul care permite judecarea se­nină și fără patima a acestui fapt. Astăzi știm precis că ne găsim din nou în fața unei manevre, me­nite să redea d-lui Maniu presti­giul politic, pe care l-a perdut cu desăvârșire. Cunoscuta anecdotă povestită de d. Octavian Goga în „Țara Noastră” cu lădița ardeleanului, întors din America, pe care toți o credeau plină de dolari, pe când ea în realitate era goală, concre­tizează perfect pe d. Maniu. Q^iȘjJădița lipsită de dolari, de­misionarul-șef al partidului națio­­nal-țărănesc s’a arătat lipsit de toate­ calitățile ce i le atribuia toa­tă lui­­ea, atâta timp cât reprezen­ta ultima rezervă a politicei noa­stre. Astăzi d. Maniu nu mai poate trezi speranțe la nimeni, afară nu­mai la acei prieteni poltici cari și-au legat prea mult soarta de a­­ceea a fostului lor șef, pentru ca retragerea lui din viața politică, să nu însemne și pentru ei acelaș lucru. Lăsând la o parte această mi­noritate cu totul neînsemnată, și cu totul interesată, restul țarei pri­vește cu un sentiment de ușurare la această retragere și nu are de­cât teama ca ea nu va fi defini­tivă. Un adevăr ce rezultat poate a­­vea această nouă manevră a d-lui Maniu? Negreșit că acest joc nu ar putea prinde de­cât în Ar­deal. Dar și în această provincie șansele sunt foarte reduse. In a­­devăr atâta timp cât d. Maniu se găsea in fruntea partidului na­tional ardelean, d-sa reprezintă o forță și putea fi temut. Cele câ­teva decenii de luptă îndârjită a acestui partid pentru apărarea in­tereselor noastre naționale în tim­pul dominației maghiare, cele câ­teva nume de fruntași ai acestui partid, sfinte ori­cărui român, îi da acestuia o aureolă deosebită, care s-a legat și de persoana d-lui Maniu, atâta timp cât făcea par­te din partidul național ardele­nesc, ca șef. Situația se schimbă din momen­tul ce d. Maniu a părăsit acea­stă conducere. Este adevărat că d-sa anunțând demisiunea­­ din demnitatea de șef, declară in a­­celaș timp că înțelege să­ rămână mai departe un soldat devotat al partidului. Dar noi îl cunoaștem azi destul de bine pentru ca să știm că d-sa nu se va mulțumi cu acest rol modest și că din umbră va intriga și va încerca să joace mai departe un rol politic. Prea ajunsese, la un moment dat, atot­puternic în România, pentru ca să se poată mulțumi cu rolul mo­dest la care, fusese redus din cauza incapacității sale de con­ducător și a greșelilor sale poli­tice. El, care a fost numit de u­­nii regele neîncoronat de la Alba lulia, s’a văzut din ziua restaura­ției redus la rolul modest al ori­cărui șef de partid. De aceea a sabotat restaurația și prin acea­sta s’a pus­ în situația cu totul grea și care după retragerea de la guvern și după plecarea din ța­ră, l’a dus fatal la demisiunea de la șefia partidului său. Dacă d. Maniu perzistă in a fi ostil nouii stări de lucruri din România, d-sa nu va mai putea activa în cadrul partidului național-țărănesc, care în toate împrejurările s’a arătat leal fată de coroană și față de si­­tuația creată prin evenimentul re­­stauranții Va activa în afara ace­stui partid atunci va fi greu să ad­mitem că va isbuti să solidarize­ze pe mulți cu o acțiune, fățiș an­tipatică­ întregei țări. Cum vedem examinată cu obiec­tivitate, demisiunea d-lui Maniu se arată a nu avea nici una din urmările pe cari le întrezăreau a­­ceia cari voiau să facă din acest gest os­til stărei de lucruri de azi din Rom­ânia, un eveniment epo­cal. D. Maniu dacă voește să mai însemne ceva în România trebue să se supună și să reintre în nor­mal. Exemplul partiduli liberal duc­ist este cât se poate de eloc­vent din acest punct de vedere. Dacă mândria sa nu-i îngăldue această capitulare să se retragă la Rădăcini și să-și scrie memo­riile. Va fi mai bine și pentru dân­sul și pentru țară. Negreșit acest gest ar putea fi imitat și de alți oameni politici, cari se dovedesc a fi cu totul anacronici. In felul acesta atmosfera politică s’ar pu­rifica. E. Otetelișanu ATESTATORII Tembelismul unei ședințe muni­cipale din anul 1930, — una din a­­cele memorabile ședințe, ar fi luat pe lângă altele, scrăntita hotărâre de a amputa o porțiune din Cișmi­­giu. De ce? Uite așa, pentru a se creia o fundătură oarecare, o stra­delă plină de gropi și mușchiu verde, dar care să fie înscrisă in analele urbanizării Bucureștilor, pe numele cineșlie cărui fost edil. No­tați bine, nu s’a găsit in tot consi­liul municipal un cap de om nor­mal, ca să se opună fărădelegii ori­entale in proecție. Toți au fost de acord că Cișmigiu poate fi sfârte­cat, poate fi furat. De atunci chestiunea se repune astăzi, stăruindu-se in vandala idee de fapt. In această argisită urbe unde străzile fac gropi din lună în lună, unde se asfaltează infect, dar zilnic, și cazanele cu smoală clocotesc ne­încetat, infectând până la saturație un aer deja infect, în această ana­cronică îngrămădire de cocioabe și palate, — imaginați-vă cea mai au­tentică mentalitate de gospodari pu­blici, dragi cetățeni! — s’a găsit cu cale că singura și neîntrecuta po­doabă higienic recreativă a Capi­talei, CIȘMIGIUL, e prea mare și destul de neînsemnată pentru zecile de mii de însetați după aer pur, ră­coare umbroasă și parfumuri de flori minunate aromitoare pe um­brele inserările estivale! Unde nu sunt cele 8 minuni ale Bucureștilor, pentru a se batea joc cu atâta tem­belism oriental de una, — una sin­gură și, din păcate, unica? Eu văd și aci neiidioioasa urmă a trăsnelii democrato-de magice. Și mai înainte de a detesta, urăsc. Mi-e scârbă de mitocănia apucăturilor ,, estetice“ ale unor hingheri. Socotelile urba­nistice, cer adesea­ sacrificii de clădiri și locuri. Dar unde se vede necesitatea sfârtecarii Cișmigiului? Ce arteră se simte înfundată? Știr­­bey-Vodă. Popa Tatu, ori... bulevar­dul pe care se află spitalul Colțea? Meschinele interese ale unor per­soane, ale unui grup de indivizi, nu pot ciunti o podoabă din plin cen­trul acestei lipsite capitale. Capitala unui stat de 18 milioane de locui­tori, are dreptul să fie îngrijită de oameni normali, nu de mameluci, cari au neobrăzarea să-și mai zică și ,,părinți“. Atât e temeinic și mân­dru în centrul capitalei, CI$MI­­GIUL. Cine îndrăznește să se atingă de el, după ce artistica râvnă neo­bosită, a unui horticultor occiden­tal ni l-a oferit astfel, săvârșește un sacrilegiu. Să se ia aminte că ni­meni n’are dreptul să-și bată joc de artă. Că nici un ignorat, nu e îndri­tuit să-și execute pandaliile edili­tare, ignorând râvna de înfrumuse­țare și dorința de sălășluire pe lo­curi estetice, ale marei majorități conștiente. Cerem să se revină de îndată a­­supra nerușinatului „svon“ și-l ru­găm pe d. prim-ministru Iorga să stea de veghe, ca nu cumva să se pună în practică. Prea ni-i sufletul amărât de atâtea altele, pentru a mai înghiți o asemenea tentativă de barbarism în secolul post Kristi­up­tum­ XX. Eliad Colțan REFORMA MILITARĂ IN JAPONIA TOKIO, 29. — Proectul de reorga­­nizare a armatei a fost terminat. El prevede reducerea cu 20 de mii a contingentului de soldați sub arme și reducerea serviciului militar. Prin aceste măsuri se vor realiza econo­mii de cinci milioane dolari anual. Aceste economii vor fi utilizate pen­­tru perfecționarea armamentului. Principiul Japoniei este de a avea o armată mai mică, insă bine echi­pată. .. Noduri în popură Urmărim în diverse ziare, mai mult ori mai puțin național­­țărăniste și democrat integrale criticile aduse diverselor mă­suri ale guvernului. Orice dispoziție este declara­tă nepotrivită. Se caută în orice modificare prilejul unui atac, sau măcar al unei răutăți. Legea administrativă a dat roade rele, atât cât s’a aplicat și însuși d. Mihalache pregătise modificarea ei. Proectul guver­nului Iorga este totuși rău, deși se recunoaște că va aduce sim­plificări necesare și economii budgetare însemnate. D. președinte al consiliului primește modificările aduse de Senat unui proect al său. Motiv de critică! Se reglementează accesul publicului în ministere. Se recu­noaște că așa cum era până a­­cum era rău. Totuși, ce fel de o­­poziție ar fi aceasta, dacă n’ar fi rău și noul regulament? Se știe de mai înainte că roa­dele lui nu vor fi bune. Se cau­tă tot felul de argumente, de la dreptul sfânt al petiționării pe care nimeni nu-l atinge, până la necesitatea permanentizării rău­lui pentru că... nu se poate în­frânge atât de lesne un obicei al pământului! Se încearcă o administrație mai bună în Basarabia. Vine d. Grigore Gafencu și aștene reminiscențele sale de pe front și amintirile sale din lectura d-lui Romier. E adevărat, „armata trebue să vegheze neîncetat asupra u­­nui hotar veșnic în primejdie”,— dar ea pare ce căuta în silințele unei așezări liniștite și ale unei administrații civilzate! Pentru că... Franța e reprezentată în Siria printr’un comisar civil... In Basarabia trebue să folosim luminile diiui­niță și ale d-lui Stere! Și așa cu toate măsurile, cu toate legile, cu toate modifică­rile anunțate. Se știe de mai înainte că va fi rău. Se scru­tează intențiile, se etalează re­zultate pe cari nimeni nu le poate ști și se pronunță sentințe de condamnare. Pe când acum trei ani se a­­corda guvernului Maniu cel mai larg credit și se striga că trebue așteptat la lucru pentru a fi judecat, nu s’a acordat gu­vernului Iorga nici­ o zi de cre­dit. D. Maniu era reprezentan­tul democrației integrale, pe când d. Iorga... Tot zgomotul care se face nu va împiedica însă opera de rea­lizări. Nu gălăgia democrației integrale va putea înfrânge un guvern hotărât să lucreze pen­tru interesele obștești. Muștile au bâzâit totdeauna. Guvernul Iorga n’are a se te­me decât de propriile sale e­­rori. Va face însă fatal mult mai puține decât trecutele regimuri, nu numai pentru că înfățișează chezășia altor competințe, dar și pentru că nu vânează nici­ o popularitate și n’are de satisfă­cut niciun fel de clientelă clu­­bistă. I. C. Greșelile trecutului și bnoetul actual In general, e greu să dregi ce a stricat un altul. In materie fi­nanciară aceasta este mai adevă­rat ca oriunde; și mai cu deosebi­re când este vorba de finanțele Statului. Ne sună încă in urechi ecoul rodomontadelor excelențelor de toată mână a trecutului regim de­spre minunea primului „budget e­­chilibrat” al României Mari. Datorită acestor budgete echi­librate național-țărăniste, guver­nul actual a trebuit să vină la mij­locul anului financiar cu rectifică­rile care vor face obiectul discu­­țiunilor Parlamentului. Era greu să se realizeze econo­mii superioare sumei de aproxi­mativ patru miliarde, fără a a­­tinge capitole de esențială impor­tanță pentru economia națională ca și pentru administrația gene­rală a Statului. Și nici nu a fost, un moment, în gândul guvernului de a realiza economii de la capito­lul salariilor funcționarilor pu­blici. Trebuia insă procedat cu ener­gie, curaj­­ și urgență și, evident, cu toată circumspecțiunea pentru a nu dezorganiza serviciile Statu­lui. Căci, deficitul lăsat de guvernă­rile trecute în budgetul Statului este de peste zece miliarde. Orice ar spune d. Mihai Popovi­­ci fostul vistiernic al regimului tre­cut și oricât s’ar bate în piept „dictatorul economic și financiar” al aceluiași regim — competența omniscientă, d. Virgil Madgearu, nici unul, nici celălalt nu vor pu­tea, din nefericire pentru noi toti, să schimbe nimic din acest trist adevăr. Risipa făcută de guvernarea na­­tional-țărănistă in averea Statu­lui, jaful făcut în banul public și experiențele neserioase încercate pe­ spinarea și punga contribua­bilului român, ne-au adus in a­­ceastă lamentabilă situație-Regiile autonome inutile și chiar dăunătoare bunului mers al trebilor publice, regii, a căror creare a cerut și costat investi­­țiuni considerabile, vor fi, în sfâr­șit, desființate. Nu fără a lăsa, însă, în budgetul Statului, un gol ce vă putea fi um­plut cu foarte mare greutate și cu prețul unor sacrificii cărora tre­bue, cu toții, să ne supunem deo­potrivă. Evident­ nici nu poate fi vorba de impozite noi. Când și acele exi­stente sunt deja destul de grele și, se plătesc cu și mai mare greu­tate încă. Muzica generală și producția vor trebui însă intensificate în așa măsură încât nivelul produc­ției și calitatea ei să poată sta a­­lături și concura, producția stră­ină. Nu din meschina ambițiune de a aduce critice cu orice preț adversarilor noștri, suntem ne­voiți să reamintim tot­­ ce s’a fă­cut — sau, mai bine zis, nu s’a făcut — pentru agricultura noas­tră. Scrisorile d-lui I. Mihala­che emu, de­sigur, foarte, instruc­tive și, cu siguranță, bine inten­ționate. Dar cum ar fi putut schimba calitatea producției agricole prin epistolele sale, fostul ministru al agriculturei, când propietărit, nu avea plugarul, im­­nici plug, nici vite și nici banii necesari a­­chiziționari­ unui inventar agri­col fără dem vu ■•putea Pac sa? .Și greșeî Ui-ț­i tttu­lUiUisut -Yijigsh­î alte greșeli și lipsa oricărei chib­zueli economice și administra­tive ne-a adus în situația de as­tăzi. De unde nu se va putea eși — foarte greu — de­cât cu mari sa­crificii, și cuminte gospodărire.­­Căci greșelile trecutului sunt prea grave și îndreptarea lor ce­re grabă și chibzuială, iar nu ■vorbârig,u V. Faleologu Intre o demisie și un discurs Săptămâna politică ne-a adus vestea demisiei d-lui Maniu de la conducerea partidului național-ță­­rănesc și ne-a adus uin discurs al d-lui Goga, care a satisfăcut pe cei mai pretențioși amatori de dezbateri” — cum spune un ziar —­discurs ținut în Camera Depu­taților la­ discuția., la Mesaj. ’ O demisie și un discurs!.. Și totuși câtă emoție printre câțiva dintre concetățenii, noștri, câte motive..de „îngrijorări” pentru neamul românesc, câte pronosti­curi­ pe atâția alții... „Demisia d-lui Maniu înseam­nă începerea luptei pentru auto­nomia Ardealului și reîntronarea supremației poporului grav ame­nințată de guvernul actual” — scriu unele ziare. „Discursul d-lui Goga este în­ceperea luptei pentru restaura­rea II-a”, scriu altele pe graiul „Indreptăței”... Am stat și am meditat. M’am gândit și la demisia d-lui Maniu, am recitit și discursul d-lui Goga. Și gândul mi-a pornit înapoi, la timpul când școlar fiind, unii în­călzeam sufletul­ la focul luptelor d-lui Maniu în parlamentul ma­ghiar, la „Domnul notar” al d-lui Goga. Cu emoție, gândul m­i-a fost năpădit de amintirea „semănăto­rului” d-lui profesor Iorga, de orațiile lui Barbu Delavrancea, de intransigența românească a lui Nicolae Filipescu... Cu adâncă emoție am filtrat tot ce i-a apropiat atunci și ne-a apropiat pe toți... Da, generația acea a făcut România Mare! Generația , „Semănătorului”, a lui Nicolae Filipescu,­ a „Domnu­lui Notar”, aceea ne-a pregătit sufletește, aceea ne-a dat pute­rea de a pretinde și realiza Ro­mânia Mare. Legea naturii este­ însă ineluc­tabilă. Moștenitori ai României Mari, e rândul generației noastre acum să dea și ea ceva. E rândul nostru ca, cel puțin dacă nu pu­tem pune așa nou și solid la edi­ficiul țării noastre, măcar să o lăsăm intactă urmașilor noștri, să-l lăsăm­ pe ei să desvârșească opera marilor înaintași. Și atunci­ am făcut­ un­ început de bilanț­ al­­ acestei­ generații. În scurt, dela războiu încoace, după î 12 ani de­ perindiä rei ai tuturor par­tidelor politice sau cojți.ducerea ță­rii Lată rezultateie^ ^! ” Țara împărțită între „regățe­ni”, ardeleni, basarabeni. O putere de cumpărare pe cap de locuitor aproape egală cu a locuitorului rus. Situația economică națională dezastruoasă. O sărăcie generală peste tot. Datorii, făcute fără să folosea­scă cu nimic tării și­­ cari , vor gârbovi de timpuriu spinarea ge­nerațiilor cari vin după noi. O­ deprimare generală! Ba... greșesc. Voi nota și câ­teva elemente de îmbogățire. Ne-am îmbogățit limba cu ex­presii necunoscute până acum nouă: Șomaj, experți, consilieri teh­­­nici, și mai ales... „comision la SPerț”... Intorcându-ma acum un an din Anglia, urcându-mă în vaporul care mă­ aducea spre țară, am a­­vut în minte lângă țăranul en­glez pe țăranul român. Lângă ță­ranul care, deși nu bogat, mănân­că de 5 ori pe zi, este încălțat, are motocicletă, am pus pe al nostru. Desculț, subnutrit, mergând cu carul ori boi. A schimbat cu ceva generația noastră din starea țăranului? Da, însă în mai rău. Cel puțin înainte nu era subnutrit. Și atunci, pe deasupra demi­siei d-lui Maniu, pe deasupra fir­mei de manifestare de astăzi a d-lui. Goga, chiar cu talent făcu­tă, în mod insistent se profilea­ză statura țăranului român pen­tru care generația noastră n’a fă­cut nimic. Cărturarul Iorga, cel care în­tre atât de puținii în țara aceasta avea dreptul la 60 de ani să pri­vească liniștit și cu mulțumiri la opera sa, este ținuta unor ata­curi îndârjite pentru „greșeli” ce a făcut de a fi intervenit în ceasul al 12-lea și pentru că a dat sem­nalul și a luat în mână din nou i­­nițiativa adevăratei restaurări. Și toți­ cei cari l-au înțeles pe cărturar, și toți cei cari nu și-au precupețit concursul pentru sal­varea țării, după d. Goga sunt „fripturiști” . Intre d-sa și d. Man.u, înce­pem să-l preferăm pe cel din ur­mă, pentrucă cel puțin retrăgân­­du-se în felul acesta, nu se mai pune în calea marilor realizări ce vor trebui înfăptuite și in tara a­­ ­ jI.­­ Ghecet pe, mmmiaza, puterea mea de muncă și paserea ..f 4-V»* " " mea de iubire. Nicolae r­ipesen Este prea mult... Ziarul Universul cu data de 23 Iunie c. relatând atacurile reînce­pute de vecinii noștri Bulgari în­­potriva noastră, ne­ semnalează, că în ziua de 17 Mai a. c. a avut loc la Rusciuc o întrunire de protes­tare înpotriva tratatelor de pace și in special înpotriva noastră, întrunirea a fost organizată de faimoasa uniune „Otetz Paisie“ și a fost prezidată de către mitropoli­tul Ștefan al Sofiei. Privitor la această întrunire, zia­rul „Dobrogea“ din 9 iunie, care apare la Sofia, publică o dare de seamă sub titlul: „Libertatea Do­­brogei se apropie“ din care se con­stată, că vecinii noștri au între­cut orice măsură de dreptate și de omenie. Cel d­intâi care a luat cuvântul la deschiderea întrunirei a fost de­legatul ungur „Lucaș“ care sosise cu aeroplanul pentru a saluta pe Bulgarii adunați la întrunire și a le spune, că și poporul ungar pro­testează în contra tratatelor de pa­ce neomenoase. Al 2-lea care a urmat la cuvânt a fost d. Anghel Stoianof, preșe­dintele uniunei „Otetz Paisie“ care primit cu ovațiuni entusiaste a ros­tit o incendiară cuvântare din care reproducem mai jos, partea care se referă la noi. „Emigrațiunea dobrogeană ca și populația dobrogeană subjugată, sunt pe frontul luptelor legale, pen­tru revizuirea rușinoaselor tratate de pace din 1919, încredințate că libertatea înmormântată la Paris va învia, că lanțurile sclaviei vor fi sfărâmate! Chinul Dobrogei însă, este cel mai greu, soarta sa cea mai tristă, Dobrogea, care în decursul vre­murilor a trăit cu bucurile și­­ du­rerile Bulgariei și erea nedespărți­tă de ea, Dobrogea-Betleemul bul­gar, pentru că ea este locul de naș­tere a statului bulgar, în loc de a fi eliberată până la gurile Dună­rei, spre a trăi liberă și fericită, adopostită în brațele patriei mume,­ a fost asvărlită în ghiarele vecinu­lui nesătul și laș, a fost ferecată în grele și rușinoase lanțuri de sclavie. Există oare o tragedie mai gro­zavă ca aceia a Dobrogenilor?­i închiseră școlile și bisericile și răpiră averile lor, goniră pe apos­tolii culturei și credinței, decăpita­ră poporul de conducătorii lor , clasa intelectuală — spre al umili sufletește și a-i asimila. Fură creiate legi escepționale prin care a fost jefuită populațiunea de o treime din pământ, aproape 3 mi­lioane de care. în valoare de peste 12 milioane leve aur, au introdus angaralele, violența polițienească a ajuns un cult — colonizarea cu ma­cedoneni — un program al statului, iar viața, averea bulgarului subju­gat au ajuns o jucărie în mâinile noului guvern. Statul român în toate partidele sale politice și manifestările sale iși puse un scop infernal: să desbul­­garizeze Dobrogea să asimileze har­nica populație bulgară, în contr­azi­­cere cu angajamentele internațio­nale ce garantau acestei populați­­uni drepturi și libertăți civile și cul­turale. Asasinate, jafuri, violuri și teroa­re — iată guvernarea României în Dobrogea, iată tabloul acestui pă­mânt cedat lacomului vecin, fără nici un drept istoric și moral, ci în virtutea unui tratat de pace neo­­menos — care nu prezice un vii­tor frumos — tratat ce alăptează în concepția sa, condițiunile unei noi catastrofe, noi cataclisme în lume. România se dovedi neaptă de a guverna populațiunile streine, date ei în virtutea tratatelor de pace. Ea inaugură în aceste regiuni in­chiziția medievală în amintirea că­reia numai, lumea se cutremură de groază și frică. România crea în Dobrogea ospățuri de sănge ce au asimilat-o cu statele cele mai cru­de și tiranice“. Câte vorbe, tot atâtea neadevă­ruri! Este incontestabil, că pe părerile sale de stăpân fie­care, dar tot a­­tâta de incontestabil este, că un înțeles au aceste păreri atâta vre­me cât ele sunt păstrate pentru si­ne și cu totul altul când sunt debu­tate la o întrunire publică, convo­cată ad­ hoc. Acest din urmă înțeles este și mai accentuat când o asemenea întrunire este prezidată de o per­sonalitate oficială cum a fost în cazul despre care ne ocupăm Mi­tropolitul Sofiei. Nu știm ce va face guvernul nos­tru în cazul de față și nici n’avem căderea de a da indicațiuni rela­tive. Ținem însă ca să supunem gu­vernului nostru că minciunile cu care oamenii mai de seamă ai sta­tului bulgar, îndoapă concetățenii lor au devenit scandaloase și ar fi de dorit a se aduce la cunoștin­ța guvernului vecin, că noi poporul român nu le mai putem suporta. Și dacă am ajuns aici — vina este a noastră pentru că am ră­mas indiferenți la toate necuviin­țele lor, a cărora gravitate a mers crescând. Azi, ținem ca guvernul vecin să știe, că dacă pentru înalte consi­­derațiuni de stat, am cezut în for­mula bunelor raporturi cu statele vecine — poporul nostru — în ceia ce privește Bulgaria — n’a crezut nici­o­dată în sinceritatea lor. Ni s’au dat atâtea dovezi con­trarii in­cât românul este sătul de sinceritatea bulgărească. Așteptăm cu nerăbdare să aflăm ce măsuri va fi luat guvernul bul­gar în contra mitropolitului Ște­fan — care fiind o persoană ofi­cială, a prezidat întrunirea de la Rusciuc și a îngăduit ca prin sfrun­tate neadevăruri să se batjocoreas­că țara noastră, așa cum s’a bat­jocorit. Ținem să cuno­aștem­ acest lucru, mai înainte de întrunirea de pro­testare, ce­ suntem hotărâți a o face îni curând. Dar n’am terminat. In Dobrogea noastră și în spe­cial în Cadrilate,­ avem atâți­a bul­gari — cetățeni români — cari trăind de atâta vreme la­o­laltă cu noi, sunt mai în măsură ca ori care să aprecieze netemeinici acuzațiu­­nilor injurioase cari ni se aduc de către connaționalii lor. Ei bine, nu se găsește nici unul din ei, care să protesteze în nu­mele adevărului? Nici chiar d. Pencef subșeful or­­ganizațiunei Național Țărăniste din jud. Dorostor și fost deputat în gu­vernarea trecută, n’are nimic de obiectat? Arătând sentimentele pe care a­­cest de curând cetățean român le păstrează pentru noi — lăsăm ca d. Cămărășescu, șeful organizației na­țional-țărăniste din jud. Durostor să aprecieze­ oportunitatea menți­­nerei sale în rândurile organizației. General de divizie in rezervă Ionescu E. Marin Un luptător Dacă trecem prin istoria multe­ lor lupte ale neamului românesc din Ardeal și Banat, din ultimii 50 ani, nu putem a nu desprinde, numele marelui luptător național român bănățean, Emanoil Ungu­­rianu. ( Fiu de țăran, născut in comuna Satchinez jud. Timiș-Torontal, la / Ianuarie 1846, a absolvit gimna­­ziul din Timișoara între anii 1860- 1868, iar între anii 1869-1872, a ab­­­solvit Universitatea din Budapesta, luându-și cenzura de avocat la Ta­bla regească din Budapesta, la 1874, după care s-a ocupat cu a­­vocatura la Timișoara, până în a­­­nul 1910. Om de vastă cultură, cu simțul național dezvoltat, Emanoil Ungu­­e­anu, a înțeles dela început, că simțul național nu se poate men­ține nealterat în provinciile ame­nințate cu desnaționalizarea către foștii asupritori unguri, cât înfințând asociații culturale­mânești și creind instituții­l­i bancare românești, ca^c­­ pe timpul său, in Banä­. Primul pas pe care l-a făcut Un­­gurianu, pus în slujba românis­­ v­ului cu toată averea sa persona­­lă, cunoștiințele sale și mai mult, cu dragostea aceia nețărmurită care-l lega strâns de românii de acelaș sânge și grai cu el, a fost înființarea­ unei Episcopii ortodoxe românești a orașului Timișoara, soluționând prin­ aceasta o veche cerere a românilor bănățeni, cari au cerut veacuri de a răndui des­părțirea erarhică de sârbi. La această realizare, Ungurianu n’a fost numai inițiatorul, ci și susținătorul material, contribuind cu cea mai mare sumă de bani. Înfăptuit acest lucru, clericii și poporul român, umăr la umăr, con­dus de Ungurianu, s’au contopit în cuget și simțire în jurul bise­ricii și de acolo, ca dintr’o cetate de nebiruit, au luptat, rezistat și câștigat teren în drepturile omului și ale națiunei, până ce grație te­nacității și eroismului lor, au reu­­șit să înființeze peste 70 de asocia­­țiuni culturale, numai în Banat. ■ A treia operă și cea mai însem­nată operă a lui Ungurianu a fost opera socială. Aici, în această o­­peră, Ungurianu și-a cheltuit în­treaga sa avere, înființând cămine, renumitele cămine de ucenici din Timișoara. Peste două mii de mii de țărani bănățeni își găsesc în căminele înființate de Ungurianu, adăpost și-și primesc educația și îndrumarea spre o meserie onora­bilă, menită să ridice la rond de frunte elementul românesc, ținut veacuri de a răndul în întuneric, de foștii asupritori de eli. Lui Ungurianu nu i-au plăcut vorbele, ci faptele. El nu a fost un orator, un animator al masselor, ci un luptător neînfricat, un rea­lizator al faptelor mari, un gospo­dar muncitor, care și-a cheltuit întreaga sa putere de muncă și a­­vere, pentru societatea din care a eșit, în care a trăit și a ridicat-o la înălțimea cerințelor naționale și pe care a părăsit-o cu tot ce poate să facă mai frumo în viață, un om­ a părăsit-o la adânci bătrâ­nețe, acum doi ani de zile. Astăzi, drept omagiu memoriei lui, bănățenii i-au imortalizat bus­tul în bronz, așezându-l pe un so­clu de piatră în centrul orașului Timișoara, în fața fostului palat al Huniazilor, azi cazarma bănă­țeană de pioneri. .... Monumentul pionierului vie’ii românești de aici din Banat, așe­zat în fața unei căzărmi de pioni­,, ori, monument ce s’a desvelit Du­minica trecută în fata autorități­lor locale civile și militare și a ți­nut, impozant număr de țărani bă­nățeni veniți din toate colțurile Banatului, cu fanfarele în frunte,­­slăvind, pe binefăcătorul lor­ ,va rămâne drept, pildă de muncă, sa­/i f/i rum­ / /■? /> îff -- • tism, pentru generațiile actuale și cele ce vor veni. L. Bîstoiu-Volbură

Next