Epoca, februarie 1935 (nr. 1805-1828)

1935-02-01 / nr. 1805

TO. 1805 3 je| REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚII BUCUREȘTI, PASAGINEs ROMÂNI «INTRAREA PRIN CALEA VICTORIEI­ RECLAME și IMSERIli K ® filmele la­v­irația statului și la tente agențiile de publicitate Vineri 1 Februarie 1935 Telefon: 3.82-11 Ziar al partidului consstrator.. • Fondat In anul 188« de MICOLAE FILIPESCU Iti scumpa tara, puterea mea de munca si puterea mea ic iubire. Wane impests Programul d-lui Maniu Demisia d-lui Mironescu Programul economic expus de d. Maniu la Badocini cu ocazia aniversării sale are la bază o doză formidabilă de e­­tatism incompatibil cu princi­piile noastre constituționale. D. Maniu care e de o intran­sigență extremă când e vorba de prerogativele constituționa­le ale guvernului nu simte nici o jenă când e vorba de călca­rea garanțiilor acordate de Constituție proprietății indivi­duale. Programul d-sale, cu care venise la putere la 1932, cuprindea în principiu econo­mie dirijată mergând până la statisarea ,adică exproprierea, Industriilor de prima necesi­tate. Noi știm din nefericire ce în­semnează la noi o expropriere. Căci ea devine când careditul statului e nul o adevărată spo­liere. .Știm de asemeni la ce abuzuri dă loc etatismul într’o țară în care demagogismul și lipsa de caractere sunt în floa­re. De altfel se anunță că toa­tă dirijarea activității econo­mice va tinde spre susținerea clasei țărănești spre a face di­n România un stat țărănesc. Desigur din însăși lipsă de sens precis a principiilor e­­nunțate se vede că concepția economică a d-lui Maniu este mai mult un efect al dorinței excesive și bolnăvicioase a au­torului de a guverna cu pu­teri­ nelimitate decât rezulta­tul unei convingeri bazate pe studiu. Putere și iar putere. Mâini libere fără limite în sus și cu nici o rezervă în jos. Omul vrea­, sub aspectul unui demo­cratism declarat o adevărată dictatură. Avem a face de la în­ceput cu o lipsă de sincerita­te care nu poate fi decât ie­­zuitism sau inconștiență. Economia dirijată nu­ se măr­ginește ca la alți ideologi la un spor de etatism în regle­mentarea activității economi­ce, ci merge până la substitui­rea statului inițiativei priva­te tocmai în­ industriile de prima necesitate unde orice greșală are efecte fatale. D. Maniu nici nu pare a bănui ce însemnează libertatea econo­mică și legătură strânsă ce e­­xistă între dirijare și răspun­dere și cu toate acestea rela­ția, e așa de indisolubilă că nici se poate concepe altfel fă­ră a cădea în utopie. Probă e că dacă menținem această le­gătură efectele se inversează. In adevăr toată lumea se re­voltă la ideia supunerii la tu­tela irespo­nsabilă a statului dar toată lumea ar accepta cu plăcere o tutelă responsabilă dar evident nu s’ar mai găsi tutore. Propunem ca experien­ță ca în economia dirijată toa­te investițiile de capital și toa­te operațiile de credit să fie su­puse unui aviz conform al u­­nui dictator economic având dreptul de supraveghere asu­pra execuției cu condiția însă ca acest dictator să răspundă cu averea sa personală de toate insuccesele investițiilor autorizate de el. Cine oare ar refuza un sfat economic financiar la o investiție sau sau un plasament dacă consilierul ar fi și garant? Dar mă întreb cine ar accepta să fie consilier în asemenea condiții? Propunem pe d. Maniu ca prim consilier de și d-sa are obiceiul să cedeze fără control chiar gestiunea averii sale personale. Ceea ce se caută însă e diri­jarea fără răspundere, este puterea fără sancțiuni, este li­bertatea de acțiune pe spina­rea altora sau pe spinarea tu­turor. De bună sau de rea credință autocrația economi­că isvorăște sau din ignoran­ța experiențelor trecutului sau din dorința de îmbogățire cu averea altora. Țara noastră care a supor­tat deja spoliațiunea prin ex­­propierea rurală, prin depre­cierea monetară, prin legea­­ c­iriilor ■? „ " * e redusă la starea scheletică cu care o vedem grație etatismului ireasponsa­­bil ce a prezidat la guvernări­le de după unire. In asemenea stare ea e lovită în existența ei și în organele cele mai vi­tale de deprecierea catastrofa­lă a principalelor ei mijloace de schimb mondial și anume cerealele, lemnul și petrolul. Pentru a remedia sau cel pu­țin a micșora efectele ni se propun tocmai acele otrăvuri cari au provocat mizeria. Specula, această fantomă a celor cu pătrunderea scurtă, iată singura cauză ce caută a constata d. Maniu, ca și cum ea nu s’ar datora acolo unde există decât tocmai interven­ției traficului de influență grație căruia mulți dintre cei ce dețin o parte din puterea publică au devenit spertari ș­i susținători ai speculei, statul nostru sub pretext Când de control, de contingentare, reglementare a comerțului de transformat pe funcționari în a­lipitori, când orice inițiativă e paralizată de groaza, lăcomiei și lipsei de răspundere a sta­tului, când creditul și încre­derea, au murit, când spiritul de întreprindere e paralizat, d. Maniu nu găsește alt reme­diu decât o agravare a orga­nului răufăcător, și asumă o răspundere formidabilă însă numai morală, adică fără sancțiune, luând asupra, sa di­rijarea activității economice. De grozavă tragedie pentru a­­ceastă nenorocită țară supusă la, discreția celor două clase de oameni ai lui Eminescu, a cărora ardere de vii o cerea poetul. Dar programul d-lui Maniu cuprinde și o indicație de mij­loace de realizare precum și scopul final, care nu e numai remedierea maladiei actuale dar și o consolidare de viitor, atât de ușoară pare inconști­enta problemă în curs. De a­­ceastă parte ne vom ocupa. Alexand­ru Periețeanuu D. Mironescu a demisi­onat­­ din partidul națio­­nal-țărănesc. Deși neaș­teptată — căci în politică logica nu ocupă întotdea­una« un loc de cinste« — hotărîrea este firească. De mult timp d, Mirone­scu nu mai avea ce căuta în partidul național-țără­­nesc. Anteproed­ul întocmit de d. Mihalache in mate­rie programatică? ideile curat socialiste ale d-lui Maniu au contribuit pro­babil în timpul din urmă să hotărască pe d. Miro­nescu să facă gestul tie ori. Foarte bine a făcut fostul președinte ele Con­siliu. Am scris acum un an și jumătate un articol în ca­re arătam că oamenii de ordine, cari susțin cu gi­rul lor acțiunea deșănța­tă a partidelor de stânga fac cel mai mare rău ță­rii. Este o iluzie de a crede că asemenea tovărășie poate împiedica ceva. Es­te o iluzie pe care au nutrit-o mulți oameni de treabă — șî în lini­ștea a­­cel­ora stă d. Mironescu. fără întreb ce legătură politică poate exista între d. Gatesscu care scrie în „Argus” ceea ce scrie și marea majoritate a parti­dului din care face parte. Există fără îndoială le­gături de prietenie și poate sentimente de con­siderație pentru s­nii oa­meni cari pot fi sinceri în ideologia lor socialistă. Prietenia și stima nu te pot angaja însă la o acți­une comună pe baza­i­ k«, program pe care îl re­probi. Am vorbit în nenumăra­te rânduri de o regrupa­re a forțelor politice. De­­­­misia d-lui Mironescu va­­ fi poate un început în a­cest sens. și Partidul național putea un conglomerat sub unguri, când n’avea alt scop decât de a face opo­ziție asupritorilor — căci de cârmuit nu putea fi vorba. Astăzi situația s’a schim­bat. Partidul național-ță­­rănesc vrea și poate să conducă țara, cu un pro­gram mai înaintat decât acel al laburiștilor en­glezi. Este firesc deci ca pro­gramul precizându-se, e­­lementele de dreapta ră­tăcite in acest partid să­­și reia libertatea de ac­țiune. GRIGORE FILIPESCU America și chestiunile europene Scrutinul, în care nu s-au putut obține cele două treimi de voturi ce­rute de Constituție, este o dovadă a dorinței poporu­lui american de a nu fi angajat în afacerile euro­pene. PREȘEDINTELE ROOSEVELT SĂR­BĂTORIT DE CETĂȚENII AMERI­CANI NEW­ YORK, 30. (Rador). — în­treaga Americă sărbătorește azi 53-a aniversare a naștere) președin­a­telui Roosevelt. Oficiul poștal al Casei Albe este literalmente invadat de telegrame, scrisori și daruri trimise din toate colțurile Americei. In toate localitățile s-au organizat serbări populare și baluri. •Ia frumoasa lecție 1 « m­m­ii de curaj civic Conferința de la Geneva a d-lui Grigore Filipescu.-Un articol di­n „Journal de Geneve“ Am publicat zilele trecute câ­teva rezumate telegrafice a ar­ticolelor din presa geneveză des­pre conferința d-lui Grigore Fi­­lipescu, transmisă de agenția „Rador”. Avem azi la îndemână numă­rul din „Journal de Geneve” cu­prinzând comentând expunerii președintelui partidului conser­vator. „Eri, în aula Universității, spune „Journal de Geneve”, d. Grigore Filipescu și-a cucerit din capul locului numerosul său auditoriu prin emoționanta sin­ceritate cu care a evocat vechiul spirit al Genevei, — orașul în care și-a trăit anii colegiului — și a amintit că acest „spirit” în­seamnă „un anumit mod de a cu­geta, de a simți și de a înțelege”, pe care, odată dobândit, nu te poți împiedica de a-l duce cu tine în timp și în spațiu. Ținem deci să-i mulțumim pentru curte­nitoarele și spiritualele sale cu­vinte. E imposibil să rezumi trei sfer­turi de oră de adâncă și ingeni­oasă analiză a problemei actua­lei crize mondiale. Să spunem insă pe scurt, foarte pe scurt că d. Filipescu a vorbit ca om de stat și nu ca politician și că ne­preconizând nici o soluție trecă­toare, a căutat să desprindă câ­teva idei foarte generale și a schițat mai mult precepte mo­rale decât remedii teh­nice pen­tru situația de neliniște gene­rală. Situația falimentară mai cu­rând, și încă fără observarea re­­gulelor care rezolvă de obicei un faliment. Răul principal rezidă în slăbi­rea noțiunii de obligație, conse­cință a perioadei războiului, care a răsturnat nu numai monedele și prețurile, dar de asemenea și mai ales, spiritele. Remedii: tre­­bue privite realitățile în față ; trebue lichidate ultimele ipoteci înfrângerilor și nimicirilor locale și temporare cel pricinuesc, chiar și astăzi, sub ochii noștri, decrete­le multor autorități au­torizate neautorizate, lipsite însă de com­si­petență în măsura tocmai a încre­derii pe care, prin mijloace evi­dent nemuzicale, și-au sădit-o în spiritul potentaților viciați și ai maselor amăgite. . Astfel, nu avem decât siderăm, cu ochii rațiunii, să con­evolu­ția teatrului muzical, în confrun­tare cu aceea a simfoniei, așa cum s’a perindat prin spiritul creator al adevăraților genii, cari nu re­cunosc maselor și amăgitorilor a­­cestora decât datoria de a asculta și de a se supune. Pe vremea când a apărut Ope­ra, modul de manifestare a vieții muzicii se rezuma în arie. , De aci, pe lângă partea de ac­țiune și dramă, încredințată reci­tativului, opera, ca să devie și să rămână teatru muzical, trebuia să-și concentreze tot liris­mul în forma muzicală maximă a timpu­lui, adică în orice. Remarcați dar chiar de pe acum strânsa uniune ale războiului, fără amânarea problemei, nu trebue să ne înșe­lăm și sub cuvânt că am trecut prin atâtea, săi credem că ne pu­tem arunca un aventuri și mai primejdioase,­­ fie ele de ordin politic (revizionismul!) de ordin monetar (repudierea etalonului aur!), ori de ordin economic (in­­tervenți cu israul de stat și econo­mia dirijată!). In sfârșit, e zadarnic să privim în urmă, e zadarnic să credem că grâul va valora mai mult de­cât o treime din vechiul său preț și că monedele depreciate se vor revaloriza. Și mai ales să nu desperăm. Să ne întoarcem la ordine și la rațiune, să știm să facem sacrificiile necesare și să știm să le facem la timp.­ Și mai ales sa nu credem ca putem­ „di­rija” natura, ca să acționăm asu­pra oamenilor. Aici regăsim omul de stat și aplaudăm întâlnirea ideilor sale cu cele ale d-lui Musy, adesea citat in cursul frumoasei lecții de curaj civic pe care am ascul­tat-o”. Prefecții și islazurile Printr’o serie de articole apă­rute in ziarul „Epoca” din 15 și 16 Dec. anul trecut, am înfăți­șat starea nenorocită a islazuri­lor comunale, din cauza demago­­gismului politic și a debandadei administrative, iar în concluzie, propuneam: să fie cultivate cu plante furajere cele din regiunea câmpului, să se reglementeze pă­­șunatul în cele împădurite de la munte și dealuri, spre a li se menține puterea vegetativă și pătura inerbată. Nu știm întrucât forurile con­ducătoare au ținut cont de pă­rerile noastre, dar iată că zilele trecute, intr’o conferință ținută cu prefecții, s’a vorbit și despre islazuri. S’a spus prefecților să înceapă o temeinică ofensivă pentru „buna organizare a pășu­nilor comunale”, însă din acest punct de vedere, guvernul a lo­vit-o cu Irimia, cu oiștea în grad. In loc să fie chemați conducă­torii Camerelor agricole, agro­nomii și silvicultorii, cunoscători ai problemei și în­ loc să se înlă­ture politicianismul demagogic, cauza tuturor nenorocirilor ce le a avut de îndurat țara aceasta, au fost chemați prefecții care în mare parte habar n’au de ceea ce se cheamă o cultură cu plante furagere și un tratament „­silvi­­co-pastoral”, al islazurilor, între concepția teatrului și ființa contemporană ei, a muzical mu­zicii. Sa mai spus că direcția pășu­nilor din ministerul de Agricul­tură, a trecut la ministerul de Interne, că se vor înființa „efo­rii”,comitete agricole județene și comunale. Dar pentru Dumnezeu­... am a­­vut până acum și avem­­ serviciul îndrumării agricole și islazurilor, serviciul educației agricole, in­spectorate agricole regionale, ca­mere agricole și considerate a­­gricole județene. Ce au făcut aceste instituții întreținute cu banii contribuabi­lilor dacă pășunile comunale, a­­ceastă „enormă bogăție”, nu sa­tisface nici nevoile actuale ale crecătorilor de vite? Nu știm în amănunt prevede­rile cuprinse în legiuirile pe care guvernul le va întocmi în această privință, dar ca să se ajungă la soluționarea practică a proble­mei islazurilor, credem că nu era nevoie de complicații cu „eforii” și „comitete”, nici de aportul prefecților, ce sunt în bună par­te numai „agenți electorali” și nici de legiuiri no­i, ci de înlă­turarea demagogismului, și de simplificarea bidrocratică, pen­tru ca astfel agronomii și silvi­cultorii, să poată eși pe câmp, și in pădure și să se înhame la lucru. FLOREA CÄRUNTU I Solemnitatea de ori, de la Palat, a fost un nimerit prilej pentru Suveran ca, de la înălțimea Tro­nului, sa facă unele observații și să dea unele înalte îndrumări. Sunt rele de cari suferă de mult biserica noastră. Sunt rele cunoscute de noi toți și simțite de noi toți. Sunt adevăruri pe cari nimeni nu le poate tăgădui. Sunt lipsuri de la datorie a multora dintre preoți, cari n’au fost nici măcar luate in cercetare, dar soluțio­nate. Nu e un secret pentru nimeni că dacă, azi, mai toate bisericile sunt goale și dacă lipsa de cre­dință se întinde, se datorește, în bună parte, neindeplinirii dato­riei spirituale a slujitorilor lui Dumnezeu. Prea sunt preocupați preoții noștri de cele materiale. Prea sunt, ahtiați de a strânge bunuri pământești și, e natural, că fiind absorbiți de aceste gânduri, să uite de chemarea Domnului. Cine n’a auzit că cutare preot a refuzat să oficieze la un botez, la o nuntă, ba chiar și la o în­mormântare, dacă nu i se punea in mână suma cerută de el? Cine nu știe că la țară — toc­mai la țară unde credința tre­buie să fie cu nimic alterată — preoții, fă­c nici un fel de ex­cepții, au pretenții, fixate ast­fel, încât au intrat în obiceiul pământului și al oamenilor. Iar când se mai amestecă și politica, atunci e un adevărat de­zastru moral Preotul c Are, prin menirea slujbei lui, are datoria să inter­vină, împăciuitor și cu duhul blândeții între oameni, uită că poartă haina preoțească și, su­­mecându-și poalele ateriului, se urcă pe mese și la fel de fel de tribune improvizate de unde a­­runcă veninul între oameni ble­stemând pe adversar și binecu­vântând pe prietenul politic. „Politica sau alt interes mate­rial n’au ce căuta în preocupările preoților” — a spus foarte răspi­cat M. S. Regele. Ori fi înțeles toți cei cari au să înțeleagă aceste cuvinte re­gești? Vor lua cei în drept măsurile de îndreptare ca­, prin înlătura­rea abaterilor de la datorie a ce­lor vinovați de prea mult interes pentru cele lumești, să facă să renască încrederea în biserică și revenirea, deci, la imperativele moralei religioase? E timpul ca Vlădicii noștri să­­și plece mai atent urechea la tânguirile credincioșilor lor. E timpul, de asemenea, să-și dea seama că chemarea I. P. Sființii­­lor lor nu e să rămână o viață întreagă în beatitudinea vieții interiorul palatelor de fildeș și că au obligația impusă de dato­ria lor spirituală, să scoboare în mijlocul enoriașilor, să-i în­drepte spre cele bune, să le arate răul și să-i unească iu credința bisericii noastre. Cu frica de cele sfinte și cu credința în dogmele bisericești, lumea ar deveni mai bună, omul mai cu iubire față de semnul lui, mai cu respect de avutul altuia. Fiecare ne­am m­obila sufletește și am goni din noi răul, pricina atâtor nechibzuiri. Să apărăm biserica neamului, s’o învățăm în vârful moralei re­ligioase, să-i dăm slujitori onești sufletește, să îndepărtăm din ju­rul ei tot ce e interes material și să-i fim, cu toții, credincioși a­­dânci. Așa, să ne ajute Dumnezeu! George Budișteanu Dreptul muzicii .­ Oricare ar fi genul — și geniul, prin care se pretinde a fi mani­festată — simfonie, drama, muzică de cameră, cor, melodie — muzica își reclamă dreptul de a-și trăi propria ei ființă, nu una denatu­rată, hibrid mascată­ de „intere­sante“ sonorități instrumentale ori vocale... neinteresante, raționale“ armonii fără de „sen­sens de gândire și simțire, de „ingenioase“ efecte teatrale lipsite de geniul­ vieții interioare și al adevăratului caracter teatral, de „realiste“ de­­bituri declamatorii la antipozii re­alității artistice, expresive. Iar a­­cest drept de viață nu i se poate descoperi, înțelege și respecta mu­zicii nicăeri în afara legilor con­stitutive ale sistemului muzical, reprezintat în ce patru sub­sisteme muzicale speciale, anume, de pe tărâmul diatonic, modal to­nal și armonic, toate derivându-și labirinticile construcții din legile constitutive ale armoniei sunetului muzical însuși. E drept însă ca, din nefericire, toate aceste legi și sisteme au căzut, în decursul vre­murilor, sub autoritatea uzurpată a multor legislatori empirici, su­perficiali și spiritualmente trân­davi, cărora li se datorează nu puține insuficiențe, erori, echivo­­curi și erezii împănând cu supra­­abundență codul științific și arti­stic muzical curent. In evoluția naturală însă, prin antagonismul celor două fatale senzuri proprii mersului general al spiritului omenesc, pozitiv și ne­gativ, în evoluția naturală, deci­ a vieții muzicii prin circumstanțele propice și improprie ale istoriei o­­menești universale, sensul vital al muzicii se manifestă cu o putere formidabilă, și întotdeauna trium­fând asupra piedicilor, zădărnrilor. Din nefericire însă, compozitori needucați, neinstruiți, venali, au părăsit linia justă, sănătoasă și su­blim a unor Monteverde — Gluck și în loc ca să regenereze necon­tenit teatrul muzical printr’o, neîn­cetată adaptare, lui, a evoluției în neantul și nepotrivirea, când muzicale pure, ei l-au făcut să de­genereze, târând recitativul și aria relativă, când absolută, a unor ro­mantici sau în ingeniozitatea fac­tice și vulgarul pasionalizm­ al ve­­riștilor. Și astfel venim a pricepe imensitatea reformei wagneriene. Căci ființa muzicală pură se re­levă tot mai profund, tot mai înalt în evoluția ei simfonică culminând în Beethoven. Și Wagner, în via­­ța-i întreagă de luptă contradicto­rie între vechea sistemă care, în principiu, nu era lipsită total de a­­devăruri, și noua sistemă, ale că­rei oarbe excese puteau să peri­cliteze minunata reformă, — în­seamnă un proces de readaptare a muzicii nou relevate, la condițiile teatrului, de restabilire deci strânsei uniri care trebue să dom­­­nească între concepția teatrului muzical a oricărui timp și ființa muzicii, contemporane acelea. Și totuși, "spirite cari, prin eu­­femizm ar putea să fie numite în­căpățînate, au continuat să susție în fața necunoscătorilor creduli că ar fi existând două feluri de mu­zică, una, dramatică, cealaltă, sim­fonică, până într’acolo ,cu asa... le­gifereze o incompatibilitate, între ele, de îndeletnicire la unul și ace­­laș compozitor! Desigur, dacă prin muzică dramatică înțelegem pe a­­ceea a veriștilor. Aceasta însă poate fi orice, de pildă, inginerie sonoră, nu însă muzică. O muzică dramatică nu poate exista decât în măsura în care -i muzică în primul rând. Și muzica este o artă bazată pe ea însăși m­ai înainte de de orice altă considerație, de ori­ce ordin, fie și dramatic, sau ori­cât de dramatic. Și această artă a muzicii nu e­­xistă, nu trăește, decât din sub­stanța și esența unei estetici de­dusă întreagă din substanța și constituția, unui sistem științific muzical. Prin urmare, nu poate fi cineva muzician dramatic, mai înainte de a fi muzician. Este de­cretul nu al unor autorități autori­zate și neautorizate, și incompe­tente, ci al însăși istoriei muzicii, drept înțelese. Muzica, dar, este una și aceiași ființă care nu sufe­re, în teatru, decât doar un exte­rior proces de adaptare. Nu au fost oare „critici“ cari să susție că Vincent d’Indy era un prea bun simfonist ca să reușească în tea­trul muzical? Când realitatea era că acest Beethoven al timpului nostru nu a putut să reușească în teatru decât tocmai pentru că era u­n prea bun simfonist! Și numai astfel, cunoscând într’adevăr drep­tul muzicii, el n’a putut­ să nu i’l respecte în teatru, după cum s’a străduit și a reușit să o facă în genurle impropriu zise de muzică pură. Dimitrie Cuclin Nunta națională și regulamentul lui<* o inuiii v'oascu­â,de sneculot, de către oamenii noștri politici: munca națională. Chestiunea poate fi și a­ fost­­ dez­bătută sub diverse aspecte, toate conchizând la aceiași constatare; munca națională nu are nici un protector. ■ In schimb însă, s’a vorbit și se face atâta caz de­ ea, încât a ajuns ca o arie răsuflată, nimeni nu-și mai dă osteneală sa ia o măsură de îndreptare.­­Pentru a fi drepți, trebue să men­ționăm, că avem chiar un coșgogra­­mite minister al muncii, înzestrat adică instalat după toate cerințele­­moderne. Dar atât. Activitatea rostul lui se dovedesc a fi pur de­și curative. Avem un departament special al muncii, am respectat și înfăptuit o dorință a Biuroului Internațional al Muncii. E de ajuns. Cel puțin așa socotesc cei din fruntea lui, fiindcă, din cele petrec zilnic sub ochii noștri, ce se nu e ■ chiar așa de simplă situația. Intr’adevăr pe cât suntem de gră­biți în a imita tot ce se petrece peste graniță indiferent că se potrivește sau nu aci, pe tot de încet activăm când e vorba de o chestiune de or­din național, cum e cazul cu munca noastră. Peste tot domnește mentalitatea aceia dinainte de războiu, când eram o țară în evoluție, și când bel­șugul se revarsă peste tot în așa măsură că la masa oricărui munci­tor român mai era loc și pentru unul străin. In acele vremuri, nimeni nu se gândea la pericolul și concurența neloială a străinilor în țara noastră, din contră sub pretextul lipsei spe­cialiștilor, aceștia erau aduși în nu­măr mare acordându-li-se un regim de salarizare special. Ori se știe de­ către cei mai multi că lucrurile s’au schimbat, și s’au schimbat în rău. Munca națională este batjocorită, speculată, și disprețuită în favoarea, străinilor, cari sub o mie și una de pretexte și mijloace,­reușesc să ră­mână in țară ocupând posturile ce­le mai bine retribuite. De aici și protestele generale! E drept, fără nici unn răsunet­, pentru faptul că nu lipsește cu­­­ des­ăvâr­șirii spiritul de solidaritate națională.. Ori ele câte ori'se anunță'o întru­nire in acest scop, ori de câte ori se înaintează ‘ un' memoriu documen­ta­t, cu cifre cari nu pot fi tăgăduite, măsurile nu depășesc nici odată li­mita unei făgăduieli vagi, în doi peri in așa fel că în­totdeauna de­legații pleacă de la d-1 ministru al muncii convinși că au bătut la o ușă închisă. Și toate acestea datorite numai și numai guvernanților noștri cari au o deosebită slăbiciune de a nu face nimic practiv, mărginidu-se la pro­­ecte unul mai imposibil decât altul. Până mai anii trecuți­ ,la toate­­protestele reprezentanților autori­zați ai muncitorilor români, ma­nuali sau intelectuali, ministerul muncii răspundea candid, că recu­noaște starea de inferioritate muncii naționale, dar nu poate fa­­­ce, nimic fiindcă... nu are nici o le­ge de apărare. După alte multe tergiversări, s’a depus un proect de lege pe biurou­­­rile Camerii și se credea că în­tr’a­­devăr munca românilor va căpătă în sfârșit o lege de protecție în ța­ra ei. După cum vedeți, în țara noa­stră, avem nevoi de legi de­­ protec­ție împotriva străinilor! In momentul când a fost publica­tă în Mónit. Oficial, s-a demonstrat cu cifre că noua lege de protecție, este în realitate o protecție a străi­nilor. Mișcările și agitațiile au început din nou. La început, muncitorii în porturi apoi muncitorii din fabrici, iar acum și clasa cea mai înaltă a muncitorilor noștri, inginerii. Se știe că Asociația­­ Inginerilor din România, este una din cele mai serioase asociații unde se discută, și se elaborează soluții pentru ori­­ce probleme de interes național. Este ușor de înțeles atunci care este stadiul de protecție al muncii naționale, când A. G. I. R.-ul a ho­tărât să protesteze și­ să facă de­mersurile necesare pentru stăvili­rea abuzului cu muncitorii, străini. Dar nu numai atât. Alaltăeri, în Cameră, d. Al. Alimănișteanu majo­ritar, a întrebat pe , d-hii , miniștri de Interne și Comunicații' dece, nu s'a pus­ în aplicare legea tecria muncii naționale pentru­­ pro-, votată în­ vara trecută. „Fac această întrebare — spune d. Alimănișteanu — văzând întârzierea aplicării ei și fiindu-mi teamă să­ nu rămâie în cartoane și să aibă soarta legii 1886 adusă de Ion C. Brăti­­anu”. D-l ministru al muncii, a răspuns că într’adevăr, acum avem o lege, însă, nu-i suficient: ne mai trebue și un regulament, care urmează a fi întocmit, aprobat, publicat etc. etc. Aceasta-i situația, reală. Ne pier­dem în forme, forme și rar forme. Până atunci românul poate să șo­meze, principalul este să avem și un regulament. Numai de n’ar­ cădea guvernu fiindcă altfel cei ce vor veni, vor face altă lege și alt regulament. GYM. Brazilia nu intră In Ligă RIO DE JANEIRO. 30 (Rador).— Adunarea legiuitoare a respins pro­­ectul de lege prin care se prevedea înapoierea Braziliei la Societatea Națiunilor.

Next