Epoca, iunie 1938 (nr. 2769-2770)
1938-06-01 / nr. 2769
70^ CEP No. 2? 69 2 Le n REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI, PASAGIUL ROMAN (INTRAREA PRIN CALEA VICTORIEI) RECLAME și INSERȚII Se primesc la administrația statului și la toata agențiile de publicitate Telefon: 3.82.11 Birector: GRIGORE N. FILIPESCU Fondat in anul 1885 de NICOLAE FILIPESCU $q&ât& SIB1'" Unde e muncă luminată Balzac povestind luptele ilustruluiaudissart, voiajor comercial, într’o călătorie pentru plasarea câtorva articole, vădește spiritul de economie al micii burghezii franceze. Nicăeri nu este zugrăvită, poate, mai bine decât în această veselă schiță a marelui romancier francez, grija atentă a micilor cultivatori și negustori în dozarea cheltuelilor lor zilnice, tenacitatea cu care rezistă și celor mai ispititoare oferte, greutatea cu care se lasă convinși să înscrie capitole noul în micul lor buget. In această deprindere de a face economii, în convingerea aceasta intrată în sânge că este datoria oricui să nu risipească, este de căutat secretul bogăției franceze, pe care se reazămă puterea Franței și în acelaș timp, în mare măsură, și prestigiul ei. Atât de apropiați de spiritul francez, în felul nostru de a cugeta, de a asimila cunoștințele, de a ne emoționa și de a ride, de a fi generoși, ospitalieri și entuziaști, — suntem, totuși, mult mai puțin pe aceeași linie când este vorba despre deprinderea economiilor. Multă vreme a fost la noi obiceiul ironizării celor cari strâng. Am confundat economia cu zgârcenia și am fost tentați să ridicăm risipa la rangul de virtute. Și poate că, de maladia aceasta nu suntem încă deplin vindecați. Pășim, totuși, de o vreme, spre crearea unei mici burghezii românești înstărite. Gustul economiilor este în creștere în pături tot mai largi ale populației românești și continuându-se în ritmul ultimilor ani vom ajunge repede la o situație de înflorire a economiilor până la proporții cari să ne îngădue să ne comparăm cu Franța. Am făcut aceste constatări cercetând cifrele comparative adunate de serviciul de studii și statistică al Casei naționale de economie și cecuri. In câțiva ani numai, am străbătut un drum foarte lung. Depunerile în plus față de retrageri, atât la centrala Casei de economii cecuri, cât și la oficii, vădesc și încredere mai mult decât îmbucurătoare în soliditatea instituției și tot mai largă pătrundere în masse a livretului de economii. Tabloul evoluției economiilor arată, în rubrica plusului de depuneri față de retrageri, 337 milioane în 1931, 184 milioane în 1932, 552 milioane în 1933, 340 milioane în 1934, 482 milioane în 1935, 531 milioane în 1936, și un miliard 177 milioane în 1937. In 1930 totalul depunerilor însuma 287 milioane lei. După numai șapte ani de activitate a Casei de economie și cecuri, am ajuns în 1937 la un total al depunerilor de 3 miliarde 893 milioane lei. Este o înviorătoare renaștere a încrederii, la care s’a ajuns printr’o muncă fără preget. O cât de fugară trecere prin birourile Casei de economii și cecuri poștale și se izbește perfecta organizare a tuturor serviciilor. Se vede limpede cum s’a putut ajunge la atât de strălucite rezultate. Se vede limpede ce minuni se pot face unde se muncește priceput, continuu cu suflet. In locul acesta am spus adesea cuvântul aspru de dojană despre atâtea gospodării ajunse la părăginire din pricina nepriceperii și nepăsării conducerii. Suntem bucuaroși să putem prezenta pilda unei mari instituții model, la înălțimea oricărei instituții similare apusene. Firește, cum spune d. Gheron Netta, președintele consiliului de administrație al Casei de economii și cecuri într’un articol pe care-1 semnează în revista „Economia”, mai este încă mult de făcut, un vast câmp de muncă rămâne deschis instituției. Media depunerilor de cap de locuitor așează România în urma Bulgariei, Ungariei și Iugoslaviei și foarte departe de țările cari au de mult tradiția economiilor: Suedia, Anglia, Danemarca, Franța, Statele Unite, Cehoslovacia. Dar pașii cei mai grei au fost făcuți. Nici un mijloc de propagandă n’a fost cruțat de conducerea Casei de economii și cecuri. Vom reține un foarte interesant concurs cu premii bănești organizat printre învățători pentru cea mai bună lecție model despre economie, și expoziția volantă a economiei care va fi purtată prin toate orașele țării. Munca de educare a spiritului de economie este în continuare. Nici un amănunt nu este neglijat. Nu se uită nimic din ce s’a făcut aiurea și s’ar potrivi și situațiilor noastre speciale. Orice idee bună este prinsă din zbor și cercetată atent microscopul unei experiențe lumina nate. In aceste condiții nu se poate să nu fie victorie. Și pentru că de această muncă pe care am urmărit-o desfășurându-se fără zgomot, fără reclamă, se leagă prosperitatea țării întregi și tăria ei, se cade să amintim că alături de d. Gheron Neta președintele consiliului de administrație, se devotează progresului instituției, d. Caius Bardoși, secretarul ei general și că director general al Casei de economii și cecuri este d. Radu Mandrea, unul dintre cei mai distinși ai vremii, care adaugă economiști priceperii sale luminate un devotament emoționant și molipsitor. C. S.» Taci tu, să tac și eu Apare de două ori pe lună o forță intitulată buletin economic sub firma centralei cooperative de import și export. . . , , , Ultimul număr al acestui buletin este pe jumătate ocupat de o discuție cu d. Cezar Parteniu, președintele Băncii centrale cooperative. De rost are această scărmănială publică între conducătorii instituțiilor de cooperație? Se vede că nu se poate altfel. Polemica este necesară pentru progresul cooperației! Fie. Dar polemistul „buletinului” încheie cu următoarea observație: „D. Partheniu insistă asupra operațiilor noastre cu Statul Este o imprudență! Dacă publicațiile tipărite cu banii B. C. C. vor continua să debiteze afirmațiuni neexacte și calomnioase ca cele din recentul Buletin, aceasta va constitui dovada că întregul Consiliu al B. C. C. se solidarizează cu atitudinea lipsită de camaraderie a președintelui și vom fi siliți să arătăm, comparativ, cât a folosit deja Stat B. C. C., Centrala noastră, federalele și cooperativele. Se va cunoaște atunci, din cifre oficiale, cu cât a fost dotată B. C. C., drept capital, drept fonduri rezultate din lichidarea vechilor Centrale de Stat, drept diferențe la efecte și la asanare, etc.; se va cunoaște cota parte a veniturilor provenite din plasarea fondurilor de la Stat, de la operațiile de lichidare (terminate și neterminate) a fostelor Centrale, de la asanare, din alte operați cu Statul, cât și-a, rezervat B.C.C. și cât au putut obține federalele și cooperativele drept dobânzi și comisioane, etc., etc.“ Dacă înțelegem bine aceste „arătări comparative” sânt cam de rușine. In orice caz B.C.C. nu s’ar putea mândri cu ele. Dar atunci de ce toate cele înșirate mai sus numai dacă „publicațiile tipărite cu banii B.C.C. vor continua să debiteze, etc."? Taci tu, să tac și eu? In definitiv poate că așa ar fi mai bine. Să fie însă muțenie totală, iașa cum au numit-o domnii polemiști cooperatori, cu frânturi de destăinuiți cu cercetările unora condiționate de tăcerile altora, mai mare râsul. Cultură, talent, muncă Din dezbaterile procesului Corneliu Codreanu închis zilele trecute prin sentința de condamnare la zece ani muncă silnică și șase ani degradare civică, este de reținut învățământul că nu se poate râvnire spre locurile de conducere fără cultură, fără muncă, fără talent. Cultura nu poate fi înlocuită prin cutezanță. Nici munca prin teroare. Nici talentul prin atitudini de sfinx și misticism. Și aceste adevăruri au cam fost uitate, și din această uitare au izvorît multe rătăciri. Erorile vieții noastre politice de până ori tocmai acestea au fost: insuficienta prețuire a muncii oneste, a culturii temeinice, a talentului, îndreptare prin yi mai precixa lor neprețuire? Drumul ar fi fost nu numai primejdios, dar și absurd. De aceea, din rechizitoriul d-lui prim procuror al tribunalului militar este de reținut, mai ales — lecție pentru viitor, — această parte....Domnule Prim Președinte și onorat Tribunal, în legătură cu această chestiune trebue să subliniem un lucru care este desigur cel puțin ciudat. Indiferent de origina lui Codreanu, este incontestabil că actele lui, caracterul lui poartă o pecetie puțin românească. Misticismul lui, obscurantismul de care dă dovadă, actele de cruzime pe care le-a săvârșit personal sau pe care le-a inspirat formulele acestea de amenințare cu moartea a adversarilor, a femeilor, a copiilor, toate acestea numai imanifestațiuni omânești nu sunt. Românul este o fire deschisă, românul este o fire veselă dornică de viață, românul este bun. Că aceste manifestațiuni sunt ale unui străinism organic, congenital ,sau ale unui străinism împrumutat de aiurea, este evident că fiul lui Zelinski și al Elizei Brauer a introdus în România moravuri și acțiuni străine de sufletul poporului nostru. Dar onorat Tribunal ce pregătire are tânărul Codreanu, ce învățătură a primit el? Nimeni nu a pretins vreodată că a dat dovadă în școală de aptitudini deosebite, sau de înclinațiuni spre învățătură. Ce a făcut după terminarea studiilor? Ce profesiune a îmbrățișat? Cu ce stăruință a exercitat-o? Ce situație socială și-a format sub acest raport? Nimic. Absolut nimic! Ați văzut din întrebările ce i-am pus aici că a adus vagi amintiri despre oarecari încercări de avocatură pe la nu știu ce judenie de ocol dintr’o provincie îndepărtată. Și un asemenea om, cu o asemenea pregătire, cu un asemenea stagiu de activitate, sau mai exact fără studii serioase, fără nici o activitate profesională, un asemenea om avea pretențiunea de a strivi cu suficiența lui o generație de oameni de carte, de muncă stăruitoare, de trudă. El domnilor ar fi ridicol dacă nu prea trist. Dealtminter oricine a putut să facă o constatare foarte caracteristică. Codreanu nu a fost niciodată omul manifestațiunilor oratorice. El nu se prezintă la întruniri, el nu vorbea poporului. Cu o precauțiune care izvora dintr-un instinct de conservare și dintr’o conștiință a inferiorității, el s’a ferit totdeauna de încerca o probă în public. Repulaațiunea lui Codreanu nu s’a bazat niciodată pe o activitate deschisă, publică, în care inteligența, talentul să înfrunte adversitatea, să înfrunte dificultățile. Nu. Fi făcea, el se ascundea el cultiva misterul, el făurea legenda care e mai comodă. Manifestările intelectuale ale lui Codreanu sunt foarte reduse. Câteva circulari, câteva scrisori. S’a publicat și o carte este adevărat. Ași a fost foarte citi’n» ■*. Am manusrimt ei. Până atunci am găsit în aceste dosare câteva reflexiuni scrise de mâna sa. Se vede că Codreanu era și filosof in orele libere. Iată rezultatul acestor profunde meditațiuni concretizate în cinci maxime. I.— Ștergete bine pe piciore. II.— Deschide și închide ușa încet. III. — Pe săli și în camere vorbește cu glas potrivit. IV. — Nu pune mâna pe pereți V. — Oriunde vezi o hârtie ridico „Ridico” într’un cuvânt, bineînțeles. El da, nu se poate, — nu se va mai putea — drum liber spre locurile de conducere fără cultură, fără muncă, fără talent. Și vom fi astfel scutiți de puhoiul unor rătăciri cari ne-m făcut atâta râu. Profesorul Gh. Marinescu Zilele trecute s’a stins din viață acel care a dus în întreaga omenire cuvântul științei medicale românești. Profesorul dr. Gh. Marinescu a pus baze solide și a trasat orizonturi noi și definitive în știința boalelor nervoase. Cercetător neobosit și metodic, nu i-a fost greu profesorului Gh. Marinescu să coordoneze perfecțiunea progresului tehnic cu sinteza problemelor de rezolvat. Avea o pregătire specială în acest sens. A fost elevul eminentului Charcot în laboratorul căruia a lucrat în calitate de preparator. A studiat mult celula nervoasă — nevrogna — cercetând amănunțit toată activitatea și funcțiile până la definitiva lor sistare. In această direcție și-a creat un mare prestigiu. Reîntors în țară a fost numit profesor la clinica de boli nervoase și putem spune fără exagerare că el a fost unul din marii binefăcători ai suferințelor grozave ce întunecă mintea și reduc la neputință plăcerea de a te putea mișca, de a trăi. Sănătatea publică a găsit în prof. Gh. Marinescu un prețios colaborator, care nu a pregetat niciodată să-și facă datoria cu prisosință și mai ales cu o puternică contribuție în realizarea progresului terapeuticei moderne. Nu există capitol din știința medicinei boalelor nevoase care să nu cuprindă și cuvântul judicios, al genialului cercetător român. Aportul său este simțit în toate direcțiile. Astfel atrofiile, hysteria, reumatismul cronic, sifilisul nervos, razele mitogenetice, eugenia, etc., etc., au fost subiecte tratate cu profundă luciditate de acel care a fost o mândrie a științei medicale românești. Dacă a trebuit să ducă o luptă titanică spre a căpăta mijloacele necesare pentru formarea unei clinici importante, lovindu-se de multe piedici refractare progresului și nevoilor celor crunt loviți de morbidități grele, pretutindeni în străinătate a fost onorat după meritul lui covârșitor. I s-a dat o recompensă morală care a folosit mult învățământului superior universitar și spitalicesc de a sluji cadetra și spitalul tot timpul vieții sale. Dar dacă moartea — această fatalitate neînlăturabilă — l-a smuls din mijlocul nostru, meritele lui excepționale l-au imortalizat. Profesorul Marinescu a lăsat o operă extrem de vastă și o pleiadă de elevi iluștri printre cari putem cita pe d-nii prof. dr. Parhom Minea, Ionescu-Sisești, conf. State Drăgănescu etc. Menționez în treacăt că era adversar hotărît al celor susținute de d-rul Voronoi, care a refuzat totdeauna să supue metoda și rezultatele obținute cu operația sa de reîntinerire, cercetărilor și criticei obiective a profesorului Gh. Marinescu. Nu dorim decât ca viața prof. Gh. Marinescu să se revască tuturor colegilor de la toate Facultățile ca model de modestie, de demnitate și de preocupare profesională și educativă. Dr E. D. fie scumpă țară, puterea mea de muncă și puterea mea de iubire. Nicolae Filipescu 8 IUNIE ZDARUL PRIETENIEI Azi începe săptămâna sărbătorească a strejăriei. Comandanții vor trece un nou examen de pricepere organizatoare, iar străjerii unul de râvnă și disciplină, cu punct culminant pentru toată lumea în marea și pitoreasca desfășurare de la 8 Iunie. Poate că, în vremea pe care o străbatem, și în considerarea viitorului apropiat, nimic nu trebue să se impue mai mult atenției noastre, decât această ofensivă curajos pornită și cu tenacitate urmărită, pentru orientarea tineretului pe drumuri sănătoase. Din cât s’a realizat până azi, din programele cari au fost schițate, din știința că o înaltă veghe sfătuește și controlează, izvorăște o certitudine, că tineretul care se ridică nu va mai fi nici dezorientat, nici anarhic. Prea am trăit zile urâte pentru a nu fi înțeleasă deplin această liniștită și repede întoarcere pe făgașurile firești. Disciplina își recapătă sensul ei înalt și vechile-i aspecte înviorătoare care înfățișează deopotrivă pe primul plan și cea mai caldă camaraderie și strălucirea meritului personal. Iar față de trecutul de muncă, de ordine și de prețuire a valorilor, spre care ne întoarcem, avem în situațiile de azi superioritatea unică a îndrumării înțelepte și a dragostei atente cu cari însuși Regele țării înconjoară tineretul. E un privilegiu iar acesta și generațiile cari se ridică vor purta pecetea lui. Ele vor crește mai voinice și mai mândre sorbind mereu tonicul fără egal al prezenței Regelui, al grijei și al dragostei Lui. Cine, sub această privire, și în această armură sufletească nu s’ar simți mai tare, mai plin de energie și mai în stare ș să-și încordeze și voința și inteligența? Umbrele neliniștii brăzdează cerul european. Nimeni nu poate spune, sigur, că nu va fi mâne ziua marii încercări. Și nu vor izbuti să fie de-asupra suferințelor decât națiile cari vor fi pășit în cadență, o voință și un suflet. 8 Iunie are anul acesta înțelesul deosebit al evaporării tuturor neliniștilor în viața noastră internă. In curând tot ce-a fost tulburare și îndoială va fi devenit palidă amintire a unor vremi cari vor apare de mult apuse. Tineretul năzuește din nou să răzbată numai prin muncă și prin talent. Meritul acestei salvatoare revoluții, care înscrie la pierderi numai sacrificiul unor ambiții nelegitime, revine M. S. Regelui‘Carol al II lea Cronica va înscrie acest merit în cartea de aur a unei moderne. Este un Romamerit mai mare decât strălucește în proectarea contemporaneității, pentru că eram la un pas de abisul dezordinilor catastrofale și nici o altă energie n'ar fi ajuns pentru a face cale întoarsă. 8 Iunie este anul acesta sărbătoarea încrederii renăscute, sărbătoarea energiilor înviorate. Cu un avânt nou țara întreagă aclamă: Trăiască Regele. Muzica in învățământul secundar l’a acordat acum câtăva vreme cuțiunii asupra acestei chestiuni oarecare publicitate; desigur, nu Lta cât i se cuvenea. Am fost cu acea ocazie mari ai unor vorbe și fapte cari îți resc mintea în loc. Persoane cu ui incompetente atât în materie se vede, și în marea filozofie a acației, se credeau îndreptățite să exprime cu o siguranță și au toate cari le întreceau rătăcirea,za convingerii lor o forma probii împrejurarea că țăranul nost, și copilul țăranului nostru, când fac muzică, sunt cei mai buni izicanți din lume, și fără să înde muzica, adică fără să știe a fi și scrie în muzică, fără să citască „Teoria, Armonia, Contravactul, Istoria Muzicii. Formele, îtetica muzicală”. Vezi d-ta, mă rea amme, ci că asemenea „bazacomuzical și s tâmpesc copilul și nația întreagă!” Dar, oare, românașul nostru nu face poezii? nu-i el din naștere aproape tot atât de bun poet pe cât e de bun muzicant? Atunci, de ce-i mai silim să vie la școală pentru a învăța să citească și să scrie slova, să cunoască legile de gramatică, de stil, să se inițieze în Istoria și Estetica literară? De ce să se acorde cultivării raționale a limbii totul, și nimic cultivării raționale a cântecului? Pentru că s’ar răspunde, limba e de o folosință practică imediată, pe când muzica are însușirea unui lucru recreativ, lăturalnic, de lux ori și de prisos. Adâncă rătăcire! Prin limbă se cultivă gândul și voința; prin cântec însă, se cultivă simțirea, care e vadra gândului și a voinții. Și dacă românul poet, ori cu gândul și voința cultivate numai, este introdus în înțelegerea poeziei, prin poarta științelor literare, apoi, românul muzical, ori numai cu simțirea cultivată, până nu va trece prin poarta științelor muzicale, nu va putea fi introdus în înțelegerea muzicii. S’a mers cu negarea adevărului de mai sus până la a se face această degradantă afirmare că faima muzicală a națiunii au făcut-o la Expoziția de la Paris in creațiunile muzicale românești artistice — bietele creațiuni muzicale artistice românești! — ci tarafurile de lăutari, adică aceste formațiuni orășenești clandestine cărora li se datorește flagelul însărăcirii spiritului muzical popular! Ei bine, trebue să se curme cu o asemenea mentalitate cumplit de vătămătoare! Muzica trebue învățată în școli așa cum au a hotărî aceia cărora nu li se poate tăgădui nici competența în materie, nici valoarea spiritului pedagogic, nici grija existenții și viitorului nației. S’a alcătuit o programă analitică pentru muzică în învățământul secundar, cea mai bună posibilă pentru actualele împrejurări... circulari anonime oficiale impun directive paralizante, cari o zădărnicesc deci cu desăvârșire. Am compus manuale cari, spre cinstea națiunii noastre, sunt cele dintâi încercări de rectificare completă a sistemului și metodei muzicale... spirite rele ori leneșe s’au și năpustit să le bârfească, într’un mod grosolan, ori mai subtil, ducând o acțiune pe care dușmanii neamului n’ar îndrăzni nici să conceapă! Oare când se va curma , cu asemenea procedee și necinstite și dea dreptul criminale? Progresele artei, științei și filozofiei muzicale realizate în ultimele decenii sunt în acelaș timp mărețe și definitive. Muzica nu mai poate fi considerată ca o dexteritate obținută cu scopul unei divergențe recreative în viața fiilor neamului, tineri sau maturi. Vorbind drept, s’a infiltrat în cursul secundar această ne mai pomenită erezie ca muzica să nu mai fie luată nici măcar ca o dexteritate — care nu se obține decât cu strașnice străduinți, ci ca o ocazie de a se... cânta, așa, după ureche, ca orbul care merge prin lumină fără să o vadă! Dar muzica, afară de rolul ei desvăluitor de taine și vieți spirituale și sufletești, este una din cele mai vaste și mai riguroase discipline din câte sunt. In cursul secundar deci, ea trebue să însemne o tranziție între cursul primar și cel superior, armonizatăbineînțeles, cu idealul posibil de realizat al unei culturi generale, pentru cei cari nu țintesc să se facă profesioniști ori profesori. Aceasta, în confruntare cu necesitatea de a se acorda muzicii importanța de prim plan pe care o merită și pe care o impune actuala forță a lucrurilor— trebue luată în considerare de oricine s’ar încumeta să desbată serios și obiectiv chestiunea predării muzicii în această perioadă, în acelaș timp oportună și critică din multe puncte de vedere a învățământului secundar. DIMITRIE CUCLIN In ultimele frământări politice ale vremii se deslușește îndeajuns nevoia aflării unui sprijin sigur și permanent între popoare. Un joc al destinului, sau al realității, vrea ca această năzuință să gonească în golul unui miraj cu atât mai dorit cu cât inaccesibilul lui e mai evident. Prietenii ce se presimt, prietenii ce se declară, se iubesc a doua zi de formatisme diplomatice, de ambiții mărunte sfărâmându-se până la ultima nădejde. Și lumea se întreabă de ce, sau nu se mai întreabă deloc, pentru că nimeni nu caută să înțeleagă sensul intim al prieteniei, misterul ei. Cu toate că istoria poartă nenumărate mărturii, credința în eficacitatea tratatelor stăvilește drumul către adevărul prieteniei. Nimeni nu vrea să nege eficacitatea temporară a acestor sisteme, capabile să ofere doar compromisuri, dar nu e mai puțin adevărat că ele nu pot da decât o viață arificială prieteniei. Prietenia nu trăește nici din clauze, nici din semnături și nici asociațiile de „amiciție” nu constitue sursa ei de vitalitate. Prietenia sau există sau nu există. In formele ei temporare diplomatice, nu e decât un armistițiu de ostilitate, dictat de interese comune, de amenințări comune și dispare de îndată ce determinantele ei încetează de a mai exista. Adevărata prietenie e spontană nu e tradițională; se bazează pe afinități biologice (uneori); pornește din suflet și trăește prin suflet. Dar pentru aceasta sufletele trebue să se cunoască și nu se pot cunoaște decât prin ceea ce produc ele. Prima condiție a existenței unei prietenii și a duratei ei este cunoașterea, iar singura cale care duce aci este numai diplomația spirituală. Atitudinea noastră față de Franța, oricât ar afirma unele capacități unilaterale dispuse să dea verdicte sub imperiul momentului— este de bună prietenie. Pentru că nu poate să fie altfel. E îndeajuns de cunoscut cât și ce a însemnat Franța atât în formarea noastră intelectuală cât și în anumite împrejurări politice, ca să mai amintim. Dacă spiritul românesc a avut nevoe de căldura spiritului francez în desvoltarea sa, dacă în bună parte și l-a asimilat, nu se poate spune că această influență a înăbușit originalitatea, că a fost dăunătoare autenticității, fiindcă nimic nu împiedică să apară ceea ce există. Zilele trecute Franța ne-a făcut un dar al cărui simbolic nu trebue să ne scape. Prin numărul considerabil de cărți cu care au fost dotate nenumărate licee, școli și facultăți, Franța inaugurează o politică spirituală, care va fi desigur politica viitorului. Cartea însemnează mult pentru cine are posibilitatea s’o cunoască și s’o prețuiască. Cartea e rodul gândirii, năzuințelor și speranțelor, iar cărțile sunt sinteza sufletului unui popor.. De câțiva ani de zile Franța are la noi un reprezentant care servește prietenia celor două popoare într’un sens cu totul înalt, care a știut să aplice diplomației distincția spiritualității. Este d. A. Thierry. In acest sistem diplomatic, „Institutul farncez de înalte studii din România”, de sub conducerea ■ d-lui Alphonse Dupront, a avut una din cele mai importante misiuni, prin cursurile și conferințele organizate aici. Obiceiul de a dărui o carte a dispărut aproape în relațiile dintre oameni; mulți se jenează să dăruiască o carte și cred că e mai nimerit să ofere o cravată. Chestie de mentalitate. Gestul Franței reabilitează o mentalitate compromisă între oameni, darul duhului francez este darul adevăratei prietenii, este chemarea către sufletul francez de totdeauna. Aplecați cu sufletul peste cartea franceză, vom descoperi adevărata Franță și o vom iubi în duh, căci cartea este singurul prieten care nu trădează. Ce ar trebui din partea noastră, ca răspuns, e ușor de înțeles și cât se poate de necesar cunoașterii adevăratei prietenii complecte. Niciodată nu e prea târziu. D. U. Agricultura in Italia Când Ducele — punând prisma piatră a celei de a patra comună model din Agro Romana (sau Agro Pontina) în Aprilie 1936 , a anunțat apropiata întemeiere a Pomeziei (a cincea comună model), a zis: — „Numai atunci opera noastră vom putea zice că e atinsă, când o nouă victorie se va adăuga la altele, pe cari poporul italian, în acești ani, le-a voit cu tărie și le-a meritat din plin”. Inaugurând comuna Aprilia, în Octombrie trecut, Ducele a zis: — „Când, în Aprilie 1938, vom fonda Pomezia, pe care o vom inaugura în prima zi a anului XVIII al erei fasciste (1940) vom putea zice că am câștigat și acest război; vom putea zice că am săvârșit în 10 ani ceea ce nu s’a putut face în douăzeci de secole”. Pomezia — a cincea și ultima etapă a giganticei opere de valorificare a bălților pontine — s’a născut în după amiaza zilei de 25 Aprilie 1938, cu una din acele ceremonii solemne dar simple, cari au loc totdeauna când Ducele vine în mijlocul țăranilor. In vasta câmpie asanată, dar necultivată însă, în al cărei centru s’a pus piatra fundamentală, se va ridica, in câteva luni, o comună modernă și completă, înăuntrul căreia se va face șase sute de gospodării model, ce vor putea fi locuite de 12.000 de locuitori. Zona comunei Pomezia este de 16.000 hectare și ea face legătura între Agro Pontino și Agro Romano, la 20 km. de Roma, completând, astfel, litoralul asanat. O mulțime de țărani din provinciile Litoria și Roma, s’au adunat— cu mult înainte de ora stabilită — în marele centru pavoazat, acolo unde va fi piața comunală, mulțime de țărani venită, în costumele lor locale, ca și foștii combatanți, cu steagurile desfășurate și cu placarde pe cari se putea ceti: „Duce, tu ne dai o comună, noi îți dăm inima”, sau „Nu vom părăsi pământul, decât pentru a purta armele”. Sosirea Ducelui a fost salutată cu o formidabilă manifestare de entusiasm, cu aplauze și cu strigăte de „trăiască Ducele”. Ceremonia aceasta a fost o oră neuitată, care va însemna — pentru această regiune și pentru întreaga națiune — toată consacrarea populară a unei lupte gigantice dusă și câștigată în numele lui Mussolini, cu credință și cu stăruință adevărat romană și fascistă, o eră care răscumpără ani și ani de lupte și de succese și care va rămâne printre cele mai frumoase din istoria fascismului. Mussolini, însoțit de d. Di Crottalanza, președintele operei naționale a combatanților, a cercetat planurile nouăi comune și a teritoriului ei. Apoi a semnat pergamentul ce va reaminti fondarea Pomeziei care— „după numele fericit care i s’a dat— promite puternicelor generații ale coloniștilor săi — bogăția recoltelor și mai multă dreptate socială”. Documentul a fost zidit de Duce în piatra simbolică, care — după binecuvântarea vicarului — a fost fixată pe pământ. — „Sunt foarte fericit — a zis monseniorul Trovulusci, vicarul, adresându-se Ducelui — de a binecuvânta prima piatră a unei noui comune, care se fondează sub așa de promițătoare auspicii și care poartă simbolicul nume de Pomezia. „Pomezia nu înseamnează numaidecât și o promisiune — așa cum numele de Aprilia, dat altei comune, amintește frumusețea primăverii — dar e un nume care arată maturitate și voe bună și care spune că această nouă comună va fi comuna producției prin excelență, comuna grădinilor și a fructelor”. Ca și la celelalte patru comune modeln din această regiune, Ducele a tras, cu plugul, brazda care delimitează perimetrul Pomeziei. Tractorul a tras primele brazde in pământul roditor al Pomeziei. Iar plugul cu cablu a trasat noua șosea care va lega Litoria, cu Aprilia și Pomezia de Roma, lungă de 50 km. Și praful care se ridica, îl ducea vântul departe, peste toată regiunea asanată, însrăținând laolaltă, cele cinci comune model, cu ai lor 60.000 de locuitori, cari, cu brațele lor vor transforma-o în cea mai fertilă, în cea mai frumoasă, în cea mai bogată regiune a Italiei, în California Europei. Apoi Ducele s’a urcat pe o tribună. In fața miilor de plugari, a mâncat un măr, produs pe pământul Pomesiei simbol al bogăției acestei regiuni, în timp ce poporul îl aclama. Apoi Ducele a zis: — „Pentru toți țăranii italienii și sunt câteva zeci de milioane — eu însumi sunt mândru de a fi țăran —dela Alpi la Libia, azi e o zi de sărbătoare. Se întemeiază a cincea comună din Agro Pontino și din Agro Romano, operă pornită, cerută și înfăptuită de voința voastră, de brațele voastre. „O ceremonie ca aceasta nu admite discursuri. Faptele sunt totdeauna mai elocvente decât discursurile. Gândiți-vă că fierul — și acela al săbiei și acela al plugului — valorează și va valora totdeauna mai mult decât vorbele”. In aclamațiile poporului, Ducele a ascultat, apoi, dorințele țăranilor și a luat parte la petrecerea lor câmpenească, cu muzici, coruri și dansuri. Așa s'a întemeiat Pomezia, a cincea comună model din câmpia romană asanată. Ing. A. D. CARABELLA I ♦