Era Nouă, 1889-1890 (Anul 1, nr. 1-52)
1890-04-08 / nr. 27
No. ERA NOUA APARE DUMINECA Iaşi. Duminecă , April, 1800. CEI DOI FRAŢI. Pe căt era de scandaloasă duşmănia dintre fraţii Brătieni, pe atăta impacarea lor este de morală. Neînţelegerile dintre fraţi sunt totdeauna un lucru trist, dar ele devin odioase atunci cănd o lume intreagă este luată drept martură şi aceasta a fost caşul DD. Ion şi Dimitrie Brâtianu. Ani intregi, sau de-a dreptul, sau prin prietinii şi partisanii lor, sau prin gazetele ce le salariau, aceşti doi fraţi şi-au aruncat acusaţiunele cele mai grave, insultele cele mai grosolane şi, o sperăm pentru dânşii, s’au calomniat in chipul cel mai nedemn. Un condeiu care să respectă refusă de a transcrie tot ce aceşti doi bătrăni s'-au aruncat unul in faţa celuilalt. Culmea aberaţiunei a fost atinsă când fratele cel mai mare a fost acusat de complicitate cu asasinul care trebuia să curme zilele fratelui celui mai mic. Astăzi cei doi fraţi s’au impacat,—şi precum răsboiul a fost public, şi sărutarea trebuia să se facă in condiţiuni aşa, incăt să se ştie de la un capăt al ţerei la altul că liniştea a intrat in familia Brătienilor. Sărutarea au fost incunjurată cu oarecare pompă. S’a incercat chiar de a i se da caracterul unei apoteose. In căt ce priveşte, eu cred că nu s’a făcut incă de ajuns. Sărbătoarea nu a fost reuşită, împăcări de felul acesta nu se văd in toate zilele şi simţul moral a repurtat in acea zi o victorie aşa de strălucită, incăt prietinii celor doi bătrâni trebuiau să nu cruţe nimica pentru serbătorirea acestui eveniment. In jurul fiecăruia dintre cei doi fraţi se aflau prietini cari, in vremurile de ură, luaseră partea patronului lor, şi cum se intâmplă adesea, ei se înverşunaseră unii in contra altora fără nici un motiv. Cănd patronii s’au inpacat trebuia şi clienţii să facă de asemenea. Şi aşa printr’o sărutare generală s’a terminat ai cest resboi civil, care a făcut să curgă atăta cerneală, care a făcut să curgă chiar şi puţin sănge, şi care a pus in o lumină atăt de vie patimele josnice şi uricioase ce pot cuprinde o inimă omenească. Atăta tot. Căci a vrea să faci pe lume să creadă că in acea zi şi cu acea ocasiune s’a întâmplat un fapt politic, şi incă de mare însemnătate, a trimbiţa că in sala de la Motel de France sau pe şubreda estradă de la Ateneul vechiu s’au contopit toate nuanţele liberale, a anunţa că de acuma va incepe pentru ţara aceasta veacul fericirilor, este o indrăsneală prea mare sau o naivitate şi mai mare incă. Intre acei cari in ţară la noi se zic liberali există derv adânci asupra chestiunelor mari şi mici, asupra tuturor problemelor cu a căror soluţiune se ocupă oricine face politică, începând cu lucrurile mari, cum sînt direcţiunea politicei exterioare, practica libertăţei electorale, crearea unei clase de mici proprietari rurali, regimul nostru economic, sistemul nostru financiar, in toate, dar absolut in toate, disidenţii şi colectiviştii de eri, liberalii inipacaţi de astăzi, au afirmat in nenumărate rânduri păreri diametralmente opuse. Cum poate dar crede cineva că o sărutare e de ajuns pentru a-i pune de acord Din toate părţile astăzi se strigă programe. Oamenii din toate partidele cari cred că politica trebue să fie altă ceva decăt arta capătuelii, toţi recunosc necesitatea grupărilor in jurul unui program. In special noi aici in Iaşi suntem intr’o posiţiune excepţională pentru a studia progresul ce face ideea unui program precis in sinul diverselor fracţiuni liberale. In Iaşi in adevăr găsim representant autorizaţi aproape a tuturor nuanţelor liberale. Radicalii, prin şeful lor D. Panu, au afirmat opiniunile lor in diferite rânduri şi acum căteva zile ei declarau prin Lupta, că nu renunţă la nici una din ele. Prin o coincidenţă curioasă Duminica trecută, când sosea la noi Apelul către ţară, şi Fulgerul şi Drapelul, organe liberale, recunoşteau imperioasa necesitate pentru partidul liberal, a unui program precis şi definit. Atunci şi numai atunci, zic ambele organe, se va putea vorbi de reformarea partidului liberal. Aşa gândesc şi amicii D-lui Mărzescu şi cei ai D-lui Gheorghian. La Bucureşti insă, comitetul central, trăeşte incă tot in vechea atmosferă a liberalismului sentimental. Apelul către ţară, iscălit de fruntaşii liberali, ar putea cu mici corecţiuni să poarte data de 1848. După ce agită spectrul reacţiunei, după ce declară că libertăţile publice sunt in pericol, că democratizarea societăţei este ameninţată, bărbaţii de stat cari de 40 ani conduc destinele liberalismului la noi simt nevoia să arate „punctele principale asupra cărora trebue concentrată activitatea tuturor“. întregul arsenal al vechiturilor politice, al armelor ruginite, este scos la lumină. Suntem popor latin aşezat la gurile Dunărei, zice manifestul cu seriositate. Independenţa noastră trebue să existe şi de fapt nu numai de nume declar bătrânii liberali. Voim a îmbunătăţi condiţiunele intelectuale, morale şi igienice ale populaţiunei rurale. Voim ca comerciul nostru să devie un comerciu naţional. Şcoala şi biserica. Voim libertatea individuală. Şi la urmă se aduce aminte de Domnia Fanarioţilor şi de Regulamentul Organic. Pentru numele lui D-zeu, tot acolo aţi rămas? Tot fraza goală, tot declamaţiunea ? Şi apoi cine ne vorbeşte de libertatea electorală ? Oameni cari n’au respectat-o nici o dată. Cine ne făgădueşte că va îmbunătăţi soarta ţeranului ? Acel care s’a opus totdeauna la legile de vânzare ale moşielor statului in condiţi-