Euphorion, 1990 (Anul 1, nr. 1-9)

1990-04-01 / nr. 1

Nr. 1 Anul­­ cuprins • POEZIE: Ana Blandiana, Dinu Flămând, Grete Tartler, Ion Pop, Mircea Cărtărescu, Dumitru Chioaru, Iustin Panta • PROZA: Mircea Ivănescu, Vladimir Munteanu, Corin Braga • CRITICĂ şi ESEU: Ion Negoiţescu, Cristian Moraru, Radu Ţurcanu, Maria- Cornelia Oros, Ion Diaconu • PAGINI GERMANE ■— Beatrice Ungar • ARTA — Liviana Dan • TRADUCERI Friedrich Nietzsche — Ştiinţa veselă (de Mircea Ivănescu), Osip Mandelştam (de Ioanichie Olteanu) • Ne-am hotărît ca să-i dăm titlul Eupho­rion (în al doilea Faust, e fiul lui Faust şi al Elenei, şi personifică sufletul poetului), deşi el a mai fost întrebuinţat în Germa­nia (...) El simbolizează tot ce e nou pe plan spiritual (...) în Euphorion s-au con­topit spiritul grecesc, apolnic (limitele, or­dinea elină) şi fausticul modern al euro­peanului, adică dinamismul, avîntul nesă­buit. Preponderînd acesta din urmă, Eu­phorion e mînat spre dezastru. ION NEGOIŢESCU, (1946) (Ion Negoiţescu — Radu Stanca, Un roman epistolar) km­ m % a »•♦tiP i® m --------------------------------------------------------------------------------------— ŞTEFAN AUG. DOINAȘ Din experienţa lui Goethe ştim că fiecare artist ar avea nevoie de o „italienische Rei­se“, aşa cum fiecare scriitor ar trebui să realizeze un Faust al său. S-ar putea adăuga că fiecare poet ar trebui să de­vină, pentru cîteva momente din viaţa sa, Euphorion. Transparenţă a comuniunii spirituale, laborator de crea­ţie şi echipă de teatru modern (un „teatru re-teatralizat“, după expresia lui Radu Stan­ca), grupul Euphorion al cer­­chiştilor din Sibiu, gîndit ca o continuare a aventurii „Re­vistei Cercului Literar“, nu putea să fie decît un vis: el a fost şi a rămas irealizabil, dacă nu cumva unii dintre noi l-am schiţat parţial, fie­care în felul său. Euphorion, personajul goet­­hean, este în Faust simbolul poeziei. Dar pentru noi el nu patrona numai această artă. Fiu al frumoasei Elena şi al lui Achille, conform mitolo­giei eline, el devine la Goethe odraslă a Elenei şi a lui Faust, şi reprezintă ipostaza ideal-tragică a geniului ce îmbină Clasicismul antic cu Romantismul modern. Avînd in vedere că, la Goethe chiar, în actul V din Faust, episodul ce-i poartă numele are un pronunţat caracter de libret de operă, Euphorion nu în­seamnă numai geniul tumul­tuos şi întraripat, jucăuş şi tragic, al lordului Byron (care i-a servit ca „model“ auto­rului), ci în general amestecul acela tulbure de har al mu­zelor, de pasiune frenetic­­faunescă, de fantezie debor­dantă, de „joc serios“ şi de hibrid ceresc-uman, care se revarsă, la lirism şi tensiune sui generis îndeosebi în spec­tacolul teatral ca atare. Iată de ce aş putea să spun că pentru Radu Stanca, de pildă, copilul Euphorion îl reprezenta pe Schiller, pentru mine pe Hölderlin, în timp ce pentru NIJIALA I. Negoiţescu el era mai cu­­rînd Rimbaud. Oricum, per­sonajul se constituia pentru noi ca emblemă a unei anu­mite vîrste a corpului şi spi­ritului: aceea în care tinere­ţea exaltată de o sfîntă ne­bunie tinde spre hybris-ul ei, rîvneşte depăşirea limitei, pre­simte adierea vîntului tra­gic. Noi l-am visat pe Eup­horion în anii 1946—1949, a­­tunci cînd amestecul tulbure a două lumi istorice ne pro­punea singura logodnă de timpuri pe care un intelec­­tual o­­putea cultiva întru spirit, — aceea a Antichităţii şi a Modernităţii. Istoria în­cepuse să proiecteze asupra noastră umbra demoniei sale, şi această întunecare a ce­rului ideilor ne prevestea zile de mare cumpănă. Noi, cei retraşi în fief­ul nostru spi­ritual, precum Faust şi Elena intr-o Spartă atemporală, intr-un timp pur interior, am simţit atunci somaţia înfiorată a vremi­lor care ne ţin sub ciija lor, — şi de aceea l-am visat pe copilul gol şi întra­ripat al poeziei, pus pe joacă şi cîntec, ca pe omul care tinde spre absolut şi care cade, fulgerat, din înălţimea idea­lului său, care se mistuie în aidenţa propriei sale lipsă de măsură. El este, însă, şi vestirea plină de exultanţă şi jale a eroicului: eroism al luptei în­cumetate de aura morţii la Byron, eroism al pledoariei estetice pentru valorile mo­rale a lui Schiller, eroism al unui timp fără zei rostit ora­cular de Hölderlin, eroism al renunţării la logosul dinami­tat şi totuşi deficient ca la Rimbaud. Eroismul acesta complex a fost pentru cîţiva dintre noi îndurarea anonimă a detenţiunii. Orice simbol, hrănit de a­­pele freatice ale mitului, în­floreşte cu fiecare nouă ge­neraţie. Sibiul de astăzi, iată, se simte în stare să-l viseze din nou pe Euphorion: cîţiva tineri de talent îşi asumă, o­­dată cu tipărirea acestor pa­gini, pariul pe care fiecare artist îl face cu arta sa şi cu epoca sa. Fie ca exuviile noastre, asemenea armurii unui erou căzut în luptă, ase­menea hainelor inspirate ale lui Euphorion, să le modeleze statura şi să le apere puri­tatea sufletului! Aprilie­­ 1990

Next