Euphorion, 1991 (Anul 2, nr. 10-21)
1991-01-01 / nr. 10
* Editer CUPRINS: Mircea Valeriu Deac, Despre sens și afecte în filmul de avangardă contemporan; Vladimir Munteanu, Moffangia; Gabriela Panţel, Filmul documentar: „Arta este rugăciunea mea“ (interviu cu Andrei Tarkovski — trad. de Maria-Cornelia Oros) ; Radu Gyr, Paul Daian, Liliana Ursu (poezie) ® Ștefan M. Găbrian (proză) ® Interviuri: Radu Bercea (realizat de Florin Oancea) © I. Negoiţescu, Dumitru Chioaru, Radu Ţurcanu, Florin Berindeanu (critică literară) © Pagini germane: Hella Bara, Werner Söllner (trad. Beatrice Ungar), Johann Lippet ® Martin Heidegger, Ce este aceasta — filosofia? (trad. din lb. germană de loan I. Ică)© 1 * Jb *V.k vM L u *jjfljjy I 'li ■ liIF ! gug ■ j POEZIE / PROZA / CRITICA LITERARA / ARTA / ESEU / FILOZOFIE / RELIGIE / pera sa este penetrantă încă de la primul film. Tarkovski avea SSa 28 de ani cînd a turnat Copilfiflg ■■ tăria lui Ivan (1962), extraordi■ nărui portret al unui copil în război, a cărui întreagă familie a fost ucisă și care nu mai concepe să trăiască decît ca să ucidă la rîndul său și să-și afle prin aceasta moartea. Această primă încercare a fost o adevărată lovitură de maestru, încît Sartre a luat public poziţie într-o polemică ce a făcut vîlvă, pentru a apăra filmul împotriva atacurilor comuniştilor italieni. A urmat apoi Andrei Rubliov (1966), peliculă impresionantă prin dimensiunea atît a unei „Arta este rugăciunea mea“* fresce istorice a Rusiei sec. XV, cît şi a unei reflexii asupra legitimităţii creaţiei artistice într-o lume răvăşită de violenţă. Filmul este memorabila istorie a călugărului şi pictorului de icoane Andrei Rubliov — istorie inventată de Tarkovski şi Koncialovski, căci practic nu se ştie mai nimic despre Rubliov; acesta după ce a asistat la devastarea oraşului Vladimir şi a catedralei sale, face votul tăcerii şi renunţă la arta sa pînă cîhd un mic clopotar îi redă încrederea în creaţie. Cu acest film, Tarkovski confirma, pe lîngă puterea sa de inspiraţie, geniul său cinematograf (Interviu cu ANDREI TARKOVSKI) (continuare în pag. 14) | __ n finalul filmului realizat în el*tic anii ’80, De ce trag clopotele, Mitică, regizorul Lucian Pintilie a inserat, întocmai unui fabulist, această morală: „Deschide ochii, închide ochii și lasă-i să moară proști“. Semnalul de alarmă inspirat lui Pintilie de actualitatea lui Caragiale pe pragul căderii „în somnul cel de moarte“ al tiraniei comuniste, a fost însă întrerupt de cenzură. Difuzat abia după decembrie ’89, mesajul său politic deşteptător părea inactual, rămînînd ca valoarea filmului să fie apreciată strict estetic. Mai mult, publicul românesc părea a-şi fi cucerit distanţa de spectator, unul în faţa altor (aceloraşi) spectatori. M-am întrebat dacă oamenii — spectatorii filmului/ actorii istoriei — participă, lucizi la această ştergere a limitelor dintre artă şi viaţă. Şi aşteptam ca ei să intre din stradă în sala de spectacol, pentru a se (re)vedea ca-n oglindă sau să iasă din sală în stradă deplin deşteptaţi. Filmul rula însă cu sălile aproape goale, iar strada plină a devenit un carnaval grotesc. O confuzie abil regizată. Sub felurite măşti acţiona, violent, setea de răzbunare a Răului, o clipă demascat în sîngerosul decembrie. Sau alţi „oameni de bine“, de fapt biete victime ale „traducerii“ generalizate, confundau vinovaţii, crăpînd capete la întîmplare. Vinovaţi şi vie- FILMUL ŞI ISTORIA liber să rîdă despre o imagine artistică despre sine contrazisă de mersul istoriei. De aceea, majoritatea publicului l-a receptat în analogie cu opera lui Caragiale încadrîndu-l în seria filmelor noastre livreşti, şi nu politic, în raport cu istoria coşmarescă eroic înfrîntă prin Revoluţie. Dar în vreme ce pe ecrane filmul se derula ca amintirile unor personaje absente (de unde şi absenţa spectatorilor),istoria post-revoluţionară îi făcea concurenţă în „scenarii“ pare de care mai groteşti, chiar absurde. Filmul şi Istoria se derulau acum suprapuse. Istoria se repeta ca şi filtime „pupat Piaţa Independenţii“ (Universităţii, pardon!), în căutarea ţapilor ispăşitori... Atunci m-a zguduit, ca niciodată mai mult, moartea personajului Mitică din film. Mitică, rîsul nostru proverbial, a dispărut violent în carnavalul cinematografic. M-am întrebat dacă, în urma transferării „scenariului“ din ficţiune în realitate, cineva mai poate să rîdă. Dacă Mitică poate învia. Şi văzîndu-i ochii închişi dar gura rîzînd, am simţit ca niciodată mai actuală morala filmului lui Lucian Pintilie. Morala Revoluţiei noastre. Curat Caragiale! Dumitru CHIOARU Tema ilustraţiilor acestui număr este filmul, în special cel experimental THE CAGE, Sidney, Peterson