Euphorion, 1997 (Anul 8, nr. 70-81)
1997 / nr. 70-72
Arm LVI I Lnnnnnmn l fl 07 ------------------------............. . 1 -------E U P H 0 R I 0 # Gheorghe Grigurcu orientul şi Occidentul reprezintă două impulsuri, cel puţin aparent conflictuale, ale istoriei poporului român. Două fatalităţi? Ne-am desfăşurat existenţa într-o zonă de interferenţe, într-o „răscruce“ în care s-au întîlnit nu doar filoanele etnice, armatele puterilor cuceritoare ori măcar interesele lor geopolitice, ci, oarecum patetic, însă nu în afara realităţilor vorbind, şi punctele cardinale, în calitatea lor simbolică, împrejurările istorice ne-au îndemnat să ne întoarcem faţa către Apus, ca spre o binefacere. De acolo, în chip paradoxal, am primit lumina. Dictonul Ex orienta lux s-a degradat în sloganul colaboraţionist al lui Sadoveanu. Lumina vine de la Răsărit. Chiar şi înainte de ocupaţia sovietică, Răsăritul a fost socotit ca o sursă a neîmplinirilor, neajunsurilor, inerţiilor naţionale, inclusiv prin înfăţişarea ritului ortodox izolaţionist. Dimitrie Cantemir, Şcoala Ardeleană, generaţia de la 1848, Junimea, perioada interbelică reprezintă tot atîtea etape ale unei deschideri fertile spre Vest, în absenţa căreia nu ne-am fi descoperit cu uşurinţă identitatea latină, nu ne-am fi putut adăpa la izvoarele marii culturi, nu ne-am fi putut configura o faţă culturală şi de civilizaţie sub egida modernităţii. Acestea sunt lucruri prea bine cunoscute. După cum e bine cunoscută dureroasa noastră decuplare de Apus, în urma comunizării forţate a României, echivalentă cu un grav recul pe toate planurile existenţei ce caracterizează o societate. Decuplare care - fapt mai rar recunoscut - nu s-a petrecut fără concursul cancelariilor vestice, care, din miopie ca şi din comoditate, ne-au lăsat pe mîna ocupantului. Desigur, e vorba de un aspect politic, care, oricît dramatism comportă, nu impietează asupra tablei de valori ale spiritualităţii şi structurilor de viaţă occidentale, asupra matricei continentale în care ne-am integrat încă din veacul trecut şi în care năzuim a ne reintegra pe deplin, după răsturnarea din decembrie 1989, şi mai cu seamă după victoria în alegeri a forţelor democratice din noiembrie 1996. O chestiune elementară care se pune acum este cea a definirii conceptului de Europa. încă în anul 1900, prestigiosul pe atunci Ferdinand Brunetière restrîngea, în chip caracteristic, literatura europeană la doar cinci componente: literaturile franceză, germană, engleză, italiană și spaniolă. Deci nu numai eurocentrism, ci şi vestcentrism! Abia la mijlocul deceniului şapte, o atare teză a fost energic contestată într-o comunicare a lui René Etiemble, ca şi de către alţii, între care Adrian Marino, care au susţinut că în literatura europeană intră toate literaturile continentului, aşa cum în literatura universală (ceea ce Goethe numea Weltliteratur) intră toate literaturile lumii. O soluţie a bunului simţ, care nu trebuie să ne dea de gîndit. Nu mai puţin, persistă, la noi, o timorare, un complex de inferioritate. în ce măsură sîntem europeni? Sîntem reprezentativi sau doar toleraţi, asociaţ marginali? Subsemnatul a susţinut ideea că oricum sîntem europeni, graţie, în primul rînd, substratului nostru străvechi, dacic, care, indiscutabil, e circumscris continentului pe care ne aflăm. Latinitatea a pus accentul definitiv, pecetea sa eclatantă pe această apartenenţă. Au urmat apoi modelele culturale modernefrancez (cel mai important, e de mirare că confrate a avut impresia că aş încerci minimalizez, ceea ce ar fi o absurditate!), it german şi, mai recent, cel anglo-ame (acesta din urmă articulîndu-se de la Dr Protopopescu, Petru Comarnescu, Via Streinu, Margareta Sterian la Mircea Ivănu Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, A Brezianu, Ioan Petre Culianu . Recunoscîndu-le caracterul extrem de rer putem a nu remarca însă impactul pe car îl dau în vileag nu o dată, între „internaţionalism“ şi un „provincialist cadrele europene. Tendinţa de domnia unuia sau altuia dintre modelele menţiona poate sluji prin asimilare dar ne şi poate fi printr-un simţămînt al neacceptării diminuării. Dacă un B. Fundoianu socote literatura română n-ar fi decît o colonie a franceze, azi cîte un om de cultură , stabilit de cîţiva ani în Statele Unite pre declara că e un „autor american de o română“. Desigur, ne dăm seama de cara mărginit, de posibilele riscuri izolaţi, naţionaliste ale unor atari aprehens Cosmopolitismul este încă, pentru unii, om de ocară. Dar considerînd situaţia în parte generală, ni se pare că nu s-a risipit ca mentalitatea reducţionistă (şi anticosmopolită!) a epocii Brunetiere. O anun prezumţie a marilor centre ce emană cultura asociază cu ocultarea, mai mult sau mai pu occsm mm OKI HIT 1