Euphorion, 2001 (Anul 12, nr. 118-129)
2001 / nr. 118-123
pm Recuperări în proza ultimului deceniu o___ vom identifica acelaşi “mozaic de tendinţe postmoderne’’, cum l-am numit cu câţiva ani în urmă. Asta, poate, şi sub influenţa lecturilor teoretice despre postmodernism, mult mai sistematice, din toată această perioadă. Lecturi de care au beneficiat prozatorii şi criticii deopotrivă, prilej de opţiune programatică, pentru unii, şi clarificare doctrinară, pentru alţii. Deşi nelipsită de ambiguitate, formula respectivă (ca formulă globală) încearcă să ia pulsul unei epoci, încă insuficient cristalizate din punct de vedere estetic. Oricum, e greu de a găsi un concept unitar şi definitiv pentru ceea ce se întâmplă în proza românească din anul 1990 încoace. Deşi,suntem tentaţi să definim în termeni de ruptură mutaţia produsă atunci nu numai în proză, ci şi în celelalte genuri la o analiză concretă întâmpinăm numeroase dificultăţi, unele insurmontabile din perspectiva actuală. N-avem încă suficientă altitudine, încât să privim dintr-un unghi mai cuprinzător lucrurile, pentru a trasa cu exactitate harta valorilor deja constituite, în astfel de situaţii, practica scrisului este aceea care decide, nu recursul la delimitări teoretice, oricât de generoase, sub aspect sistematic, ar fi acestea. Nu e mai puţin adevărat că, înainte de a vorbi pe larg despre valorile noi, rămâne deschisă problema revalorizării sau, mai tranşant, a revizuirilor, cum s-a spus, gândindu-ne la întreaga literatură scrisă sub vechiul regim (inclusiv la ierarhia canonică instituită şi care, în mod tacit, a funcţionat până în ultimul moment). Ion Simuţ a tratat destul de nuanţat chestiunea, formulată nu atât ca o provocare, ci ca o temă de maximă urgenţă şi responsabilitate, ce stă în faţa criticii actuale. Paşi decisivi în această direcţie, nu s-au făcut deocamdată. Cei mai mulţi dintre critici ţin, înainte de toate, să-şi probeze consecvenţa cu ei înşişi, mizând mai mult pe elementele de continuitate ale propriului demers critic. De aici o primă incongruenţă: critica şi obiectul de studiu al acesteia se situeză în sisteme diferite de valorizare. Totuşi, trebuie să admitem că scara de valori este acum alta. Şi dacă oamenii nu se pot schimba esenţial de la o zi la alta, în materie de gust şi viziune critică (în fond, nu de convertiri de ultimă oră trebuie să ne ghidăm), ceva s-a modificat profund în mentalitatea postdecembristă, prin trecerea la o altă epocă literară. Mai ales că, efectiv, au apărut alternative la vechea scară de valori. Bunul simţ ne îndeamnă să fim receptivi la asemenea mutaţii de perspectivă, fie şi unele minimale, încât problema revizuirilor, ne place sau nu ne place, rămâne în continuare cea mai acută, un obiectiv dificil în faţa sintezelor critice în curs de realizare, în aşteptarea acestor sinteze, care nu vor întârzia să apară în cele din urmă, să consemnăm explozia editorială din toţi aceşti ani, din ce în ce mai greu de urmărit de criticul literar. Aproape că au trecut neobservate numeroasele reeditări de romane sau volume de proză scurtă. Mai toate operele reprezentative ale aşa-numitului “roman al obsedantului deceniu” au văzut din nou lumina tiparului, fără modificări esenţiale în text, gest oarecum gratuit, ţinând seama de conul de umbră în care se află genul respectiv (încă înainte de anul fatidic 1989). Pentru mulţi acest tip de scriitură românescă este de-a dreptul ilizibil astăzi. Aparent, fenomenul vine să infirme necesitatea revizuirilor de care vorbeam mai înainte. Ce să mai revizuieşti când lucrurile stau, de fapt, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Totuşi... Chiar dacă nu avem un studiu sociologico-estetic al receptării reale a acestor cărţi, repuse în circulaţie (la urma urmei, cu îndreptăţire), este limpede că un asemenea mod de a scrie proză este de neconceput astăzi, cînd proza nu mai este obligată să ţină loc şi de istoriografie, publicistică sau chiar de doctrină politică. Nimeni nu se mai poate întoarce înapoi. Nici măcar corifeii de odinioară ai genului. E drept că ei înşişi, încercând să scrie acum altfel, să se menţină în actualitatea literară, ies cu greu din vechile inerţii şi reflexe de scriitură. Nici unul dintre aceştia n-a demonstrat că se poate depăşi pe sine. Pe de altă parte, este vădită distorsiunea care se produce în cazul fiecăruia luat în parte, o adevărată criză de identitate şi personalitate artistică. Criticul de proză se află în faţa unui spectacol extrem de derutant şi de maximă dificultate, în poezie (poate cu mici excepţii) nu apar asemenea rupturi la nivelul identităţilor individuale. Opera celor mai importanţi poeţi ai momentului este mult mai coerentă, chiar unitară, indiferent cum au evoluat din 1990 încoace. Apare aici un al doilea tip de incongruenţă a criteriilor de valorizare / revalorizare, la nivelul poeziei şi al prozei. Poate nu e deloc întâmplătoare ambiţia poeţilor înşişi de a scrie proză, simţind că vin pe un loc gol. Fireşte, nu aceasta e singura explicaţie a înfloririi unui gen distinct (proza poeţilor) în plină expansiune în vremea din urmă, remarcabil prin prospeţimea şi pregnanţa scriiturii. Dar explozia editorială de care vorbeam a însemnat şi un şir de recuperări spectaculoase în proza contemporană. Optzeciştii şi-au dat drumul, iar apariţia “nouăzeciştilor” conferă un şi mai pronunţat relief acestei direcţii literare. Oricum, nu cred că cele două grupări se află în opoziţie una faţă de alta, ci se înscriu - în esenţă - în cadrele aceleiaşi paradigme literare. Frumoasa fără corp de Gheorghe Crăciun, Nostalgia şi Orbitor de Mircea Cărtărescu sau Exuvii de Simona Popescu, dar mai ales Textele lui Gheorghe Iova, se adaugă prozelor (romanelor) mai vechi ale lui Mircea Nedelciu, Alexandru Vlad, Ioan Groşan, George Cuşnarencu, Daniel Vighi Sorin Preda, N. Iliescu etc. Toţi aceştia sunt la fel de productivi şi după 1990. Un ghid de real folos, în acest sens, ni se pare cartea lui Carmen Muşat, Perspective asupra romanului românesc postmodern şi alte ficţiuni teoretice (Paralela 45, 1999). Este o contribuţie dintre cele mai serioase la delimitarea concretă a paradigmei literare postmoderne în perimetrul prozei româneşti. Exemplificările predilecte, cu care operează autoarea, sunt decupate din moştenirea Şcolii de la Târgovişte, cu accentul pe scrierile lui Radu Petrescu şi Mircea Horia Simionescu, dar mai ales din creaţia optzeciştilor, incluzându- i şi pe nouăzecişti. Este un pas înainte faţă de Liviu Petrescu (v. Poetica postmodernismului), care opera cu un concept mult mai larg, un fel de postmodernism “fără frontiere”, extins şi la prozatori din alte generaţii. Delimitările mult mai exacte avansate de Carmen Muşat nu numai că nu îngustează conceptul de postmodernism, dar îi face mai credibile aplicaţiile la proza românească. Autoarea reuşeşte să definească, simultan, o generaţie de prozatori, dar şi o întreagă epocă literară, de o manieră sincronă cu postmodernismul occidental. E un caz fericit în care criticul şi obiectul cercetării sale se situează în cadrul aceluiaşi sistem de valorizare. La concluzii asemănătoare ajunsese şi Gheorghe Perian, în Scriitori români postmoderni (1996), dar într-un spirit preponderent analitic şi cu un număr limitat de exemple (alese, fireşte, tot dintre optzecişti). Carmen Muşat propune o sinteză critică, prima de acest fel, cu o miză care depăşeşte simpla inventariere de fapte literare, identificând mişcarea de esenţă a unei direcţii literare destul de vagi iniţial (simplă opţiune de generaţie, la începutul anilor ’80), atingând punctul culminant în ecloziunea recentă, neîngrădită de mai vechile tabu-uri insituite de cenzura oficială. Chiar dacă optzecismul postmodernist, formulă aproape redundantă, rămâne un teritoriu deschis al teoretizărilor critice, liniile de forță ale fenomenului, sub aspect sistematic şi teoretic, par a fi în mod decisiv trasate. Se conturează un fenomen cultural destul de interesant. Primit cu suspiciune sau cu precaută condescendenţă la apariţie, optzecismul îşi pune pecetea pe o întreagă epocă literară. Are o putere de absorbţie puţin bănuită atunci, încât, treptat, se impune până la a defini singur o perioadă literară, încât sunt supuşi acestei conversiuni chiar adeversarii (reali sau potenţiali). Se modifică - pe cât ne dăm seama - şi raportul cu precursorii, îndeosebi cu oniricii şi cu reprezentanţii Şcolii de la Târgovişte. Cumva, se inversează polii de interes: o relaţie de tip cauzal se modifică într-una de tip teleologic. “Triumful” optzecist îi aşează într-o altă lumină pe precursori, ca şi cum i-ar inventa a doua oară. Oricum, despre aceştia nu s-ar vorbi atât de mult astăzi, dacă “noua direcţie” din anii 80 ar fi eşuat. Pe de altă parte, noul roman în general este mult mai receptiv la experiment, iar tinerii exersează cu dezinvoltură tehnici şi formule epice de neimaginat Ann Hamilton - Myein, San FranciscoPublic Library, 1990 -1996 . ri OU T.Tl P CM he door. ou îxn c yT Johnson MICROSCOPE Gay ld :J 6 3 2 hr Hunting wltî v Gaylord lohnst 3.980 O ; rev. by Joe! .j^N evf York : Arc 137 p. : ii; r * ~ T ~ i W RŞy ISBN 0-668-C ^>*-'0-668-04 78 3-6 V T im s ííPr THOUfrW N D ----------HE $ HE U/lDDfiR fzR {\/[5 * r^ivD BHUD THn UJA 395968UMDÉ&* j kW, AiîvrtS TW^Ul/^Ba CAT 000240 830815 /JR A iny nftjt Am Il'Ă1 \yni! rn mulu nir / î 1or, 500 tz EUPHORION