Euphorion, 2002 (Anul 13, nr. 130-141)

2002-03-01 / nr. 130-132

Gheorghe Grigurcu Q­­ub . Un moment dificil critica noastră literară străbate iarăşi un moment dificil, ta e asaltată din diverse direcţii, copleşită de reproşuri amestecate, ca într-un soi de autodevorare, în care am putea desluşi figura unei decepţii generalizate, paradoxal reverberată în însuşi discursul menit a o analiza şi sancţiona. Amintim câteva din ele, luate aproape la întâmplare dintr-un text al unui confrate dezamăgit între alţii: “Ambiţiile sunt mari şi veleitarii tropăie la porţile gloriei literare,” “schimbul de ştafetă întârzie,” “oficiul recenzării suportă presiuni,” “credibilitatea (nescutită de partizanate şi simpatii generaţioniste) e confruntată cu adresabilitatea (fiind martori la asaltul culturii media, implicit la o restrângere a publicului interesat de literatură)”, “pierderea autorităţii criticii (criticilor, de fapt.)” Lucruri în bună parte adevărate, dar nu tocmai specifice, răspunzând nu numai prezentului, ci şi desfăşurării activităţii critice în genere, nescutite de tribulaţii prin însăşi natura sa. A le agita acum ostentativ, a le aglomera insinuant, mi-e teamă că e un fel de a nu vedea pădurea din cauza copacilor. Esenţa e ocultată de vegetaţia observaţiei colaterale, inoportun proliferantă. Credem că se cuvine a detaşa mai cu seamă aspectele criticii ţinând de momentul de faţă, cele ce-l pot defini şi, în consecinţă, cele care solicită precumpănitor şi cu un accent de urgenţă conştiinţa noastră precum şi îndatoririle ce decurg din sfera acesteia. A sesiza fondul lucrurilor şi a lua atitudine în raport cu acesta. Cel mai important mobil al criticii româneşti ni se înfăţişează, azi, neîndoios, conflictul dintre mentalitatea conservatoare şi cea bizuită pe ideea necesităţii revizuirilor. Nu trebuie să escamotăm liniile nude, tăioase ale unui asemenea conflict, să ne ascundem după deget. E vorba, aşa cum am susţinut în repetate rânduri şi pot mărturisi că am obosit susţinând o pură evidenţă, nu doar de “nevoia biologică şi socială ce ne impun o sincronizare a manifestărilor noastre sufleteteşti şi, deci, între altele, şi o conştiinţă literară actuală şi strict critică,” după cum scria E. Lovinescu, încă în 1915, ci şi de una de ordin istoric, la ieşirea dintr-o perioadă care, prin cenzură şi dirijism, a perturbat existenţa şi clasificarea valorilor literare. Nici prietenii, nici adversarii revizuirilor n-ar putea nega acest fapt cardinal. Numai că ultimii, prefăcându-se a fi de acord, în plan teoretic, cu reexaminarea trecutului (implicând o reexaminare a prezentului, întrucât majoritatea scriitorilor români în viaţă şi-au început activitatea înainte de 1989,) îl fetişizează, blocând de facto orice punct de vedere înnoitor. Simplu ca bună ziua. Anul Caragiale s-ar putea spune că e anul fariseilor revizuirilor, deoarece deviza ipochimenilor cu pricina e faimoasa “revizuire” care nu schimbă nimic! Ciocnirea dintre servitute şi emancipare, dintre inerţie şi progres, dintre vechi şi nou, e, de altminteri, un fenomen prognozabil, propriu tuturor timpurilor. Din păcate, însă, înregistrăm în ultima vreme o extindere a inerţiei, o torpoare, o lâncezeală, o “închidere a ochilor­’ care cheamă somnul raţiunii, evoluţie la care nu ne aşteptam. în locul unei accentuări a factorului novator, constatăm cu surprindere accentuarea factorului conservator. S-ar părea că starea de spirit a societăţii civile a injectat în venele comentariului literar o doză masivă de apatie. Exact când ne aşteptam la o sporire a combativităţii critice, în scopul limpezirii unor situaţii confuze, a reparării unor indenegabile incorectitudini, câştigă teren conformismul viclean sau, la remorca lui, cel resemnat, somnolent, amorf. Tot mai des şi tot sub mai numeroase condeie revizuirile se văd reduse, minimalizate, marginalizate, fie şi la un mod “subtil,” până la anulare. înţelegem că temelia lor doctrinară, aşa zisa est-etică, să fie refuzată de cei care par a nutri interese de ordin personal, nu o dată de factură meschin­arivistă, legate de menţinerea unui statu quo axiologic, însă ne vine greu a înţelege respingerea ei, recent declarată, de către o conştiinţă cu un orizont de principii afin cu cele din care a izvorât conceptul în cauză, aplicat realităţilor culturale caracteristice ale fostelor ţări “socialiste”. Şi totuşi o asemenea ciudată recuzare s-a produs în cazul unuia dintre cei mai de seamă critici ai noştri, socotit un fel de busolă a criticii postbelice, diriguitorul celei mai de seamă reviste literare româneşti ! Cum am putea-o înţelege? Se află în chestiune un simplu reflex al unei oboseli pasagere sau ceva mai mult? Poate o nostalgie a propriului trecut, conţinând opţiuni care nu se mai susţin întrutotul, care intră într-un impact de neocolit cu factorii excluşi ori neglijaţi din tabloul literar alcătuit în anii totalitarismului. Poate o dorinţă de “clasicizare,” id est de “echilibrare,” de “sinteză,” evitând disputele prea vii sau disputele oricare ar fi factura lor, făcând loc, în schimb, ceremonios, părţii opuse, într-un simandicos conclav al instituţiilor (Universitate, Academie, Fundaţii, etc.) Poate - de ce nu? - un impuls de “originalitate” în relaţie cu cei doi corifei vârstnici ai est-eticii, stabiliţi în capitala Franţei, similar cu pornirea ce s-a manifestat la, bunăoară, un Andrei Pleşu (cu toate că fără vectorul politic al derapajului învederat de mult răsplătitul ex-disident)... Dar în pofida aparent liniştitoarelor retractilităţi, a atmosferei de suspectă acalmie care se aşterne grăbit peste frământatul teren al unor dezbateri, aidoma unor tranşee părăsite câteodată chiar de soldaţii ce le-au scăpat, critica nostră rămâne stăpânită de o tensiune care creşte cu atât mai mult cu cât soluţiile rezolvării sale se văd temporizate. Nu vom putea să ne opunem la nesfârşit unor controverse a căror îndreptăţire se află în însăşi raţiunea de a fi a criticii. Spontană, anticonvenţională, ofensivă, distrugătoare de tabuuri, aceasta nu acceptă până la urmă nici un “aranjament,” nici un compromis, oricât s-ar părea că ele ţin de “liniştea noastră,” de “conciliere” (termen ce a făcut carieră, odată cu fulminantele cariere ale unora din manipulatorii săi). Critica nu cunoaşte graniţe prestabilite, ci doar agenţi (critici) mai mult sau mai puţin în conformitate cu tendinţele ei care au forţa de a înlătura, în durată, orice răgaz artificial. Deocamdată cea mai gravă piedică în calea revizuirilor ni se pare minciuna. Da, minciuna ordinară, menită a arunca praf în ochii publicului și a-i deruta pe comentatorii mai slabi de înger, care pretinde că am urmări “demolarea” unor autori fundamentali precum Tudor Arghezi, G. Călinescu, Tudor Vianu, Camil Petrescu (când în realitate ne mărginim a pune în discuţie exclusiv latura colaboraţionistă a comportării şi operei lor,) că am nega cu desăvârşire realizările perioadei dintre 1965 şi 1989, în care ne înscriem noi înşine, pe care cu modestele noastre puteri am căutat a le pune în valoare, că i-am respinge în bloc pe optzeciştii despre care am scris favorabil printre cei dintâi. Nu e decât o manifestare relevantă a relei credinţe conservatoare care, incapabilă a contraargumenta, se refugiază în ficţiunea ignobilă, în fantezia calomnioasă. Şi o încununare a acestor strădanii postideologice care ies jenant din decorul adevărului o constituie aserţiunea potrivit căreia revizuirile ar reprezenta nu mai puţin decât o... încălcare a dreptului la opinie, o violare a spiritului democratic. Deci e o teză înrudită cu cea a recent instauratului cronicar literar al revistei 22, care, deranjat de opiniile noastre inconformiste, nu se sfia a ne taxa drept...stalinist! lată cu câtă uşurinţă dreapta devine stânga, susul devine jos ş.a.m.d.! lată de ce simţin că avem în prezent presanta obligaţie a unei critici "militante,” “bărbăteşti,” spre a relua vorbele lui E. Lovinescu, obligaţia ce ne revine în indisolubilă asociere cu respectul de noi înşine. [-] Ioan Flora Când am intrat în casă, dimineaţa devreme, mirosea a ieri, Ileana spălase perdelele şi nu le întinsese încă în fereşti; venea o lumină crudă ţâşnind­­­e parcă şi din pereţii albi şi zgrunţuroşi; pe masa din sufragerie erau înşirate mai multe fotografii cu mama, fotografii, şi-atât. Tocmai sosisem de pe Valea Vaserului, cu trenul de noapte (am stat şi-n picioare, pe hol, o lungă bucată de vreme),­­ eram cumva sleit, cu rupturi în mişcări, pagina nici nu mai era nevoie să tresar, ştiam, ştiam chiar totul, cu mult înainte de a suna Vichi; Vichi vorbea înăbuşit, vorbea cu bolovani în glas, nu reuşeam să-i răspund pe acelaşi ton, eram mai mult ars decât fulgerat; cred că am pomenit punctul de sprijin, nu şi universul mişcat din loc; era tot ce puteam spune, se aşezase muţenia pe gura mea, mă durea altceva decât pieptul sau muşchii intercostali, mă durea totul, oricum... Atunci mi-am apucat capul în mâini, spijinindu-l în palme, palmele, coatele­­ de tăblia mesei şi-am stat aşa, privind lung, lung, drept prin geamul din faţă, undeva pe deasupra blocului de vizavi, la plopii de-acolo, din faţa căminului studenţesc, negricioşi, alungiţi, sclipitori... Pe masa din sufragerie, câteva fotografii, nu tocmai recente, cu mama... Seneffe, 23 august 2001 TRUP SI TIMP Mai bine de un an, ceasul meu deşteptător Gorenje încerca să marcheze clipa, secundarul roşu încrâncenându-se, de milioane şi milioane de ori, să facă un pas înainte, dar revenind numaidecât în poziţie iniţială. Era un fel de puls cu dus şi întors, o perpetuă moarte clinică, astfel încât te întrebi dacă într-adevăr respiri, dacă tresari, dacă te rupi în două. Dealtfel, deşteptătorul meu stătea (şi mai stă încă) pe-un raft al bibliotecii, cu masive albume de Cranach, Grünewald, Bosch, Mondrian, Kandinsky, în imediata vecinătate a unui măr stafidit, cu coaja subţire şi trei frunze răsucite, cules undeva prin Haţeg, în drumul meu spre mama căzută în moarte... Era vară, mijeau stânjenei galbeni pe buza canalului dintre şosea şi calea ferată, copacii, munţii din stânga erau acoperiţi de ceaţă, nu mai era decât cerul, acolo, undeva, ascuns şi lăturalnic, pământul se topise deja sub picioarele mele... De mai bine de un an, ceasul meu deşteptător arată fix ora cinci fără cinci minute, secundarul său roşu pâlpâie, măsurând trupul mărului stacojiu din bibliotecă. ianuarie 2002 Din volumul în pregătire BĂTRÂNUL WERTHER □ r / C . iS** \ ACUM UN AN Antih^ll^nnrnnrtihtintn­inrmnrla-Abbrtinrtsf rnnrtiD7^nn^ N

Next