Evenimentul, aprilie-iunie 1893 (Anul 1, nr. 48-121)

1893-05-23 / nr. 89

ANUL I.—No. 03. REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA CASELE MOTĂȘ (IN CURTE) i-ansz.—sssa-A-ip-A. o-oxjr.i. n­o. s-a. % ) ( G. )( UN NUM­ER 10 BANI. DUMINICĂ 23 MAI 1893. EVENIMENTUL ZIAR COTIDIAN NAȚIONAL-LIBERAL, director politic: A. SGORTELCU C ■)( )■( )<;( )l( Abonamentul : Pe an . . . . Leî 24 )— Pentru streinătate se adaugă portul. Inscrțiun­, Reclame și Anuneluri. Pe pagina a IlI-a linia......................— 50 » » ■ » IV-a »......................•—25 UN ATENTAT MISELESCR joi seara, pe la carele 6, și că mai întâi de toate, pe u­un atentat din cele mai mi­­șelești a fost comis în loca­lul ziarului „Adevĕrul“, în contra personalului redacției acestui ziar. Iată în câte­va cuvinte, cum s’a petrecut a­­ceastă mizerabilă agresiune: Acum câte­va zile, ziarul în cestiune pusese o informa­­țiune de o gravitate excep­țională asupra unui fapt de numitul jurnal afirmă că fu­sese comis de către A. S. re­gală principele moștenitorii­. Faptul era inexact și a doua zi Adeverul o recunoscu. O notiță fu publicată în ziar, în care se anunța că d-nul maior Cocea împreună cu doi ofițeri prezentându-se la re­dacție și afirmând pe parola lor de onoare de ofițeri că cele relatate nu sunt conforme cu realitatea, ziarul ia act de declarațiunile lor și recunoa­ște că a fost indus în eroare de informatorul seu. Până aici nimic mai corect, totul s’a petrecut în cea mai per­fectă regulă și nimic nu pu­tea să facă să se prevadă sălbătăciile mișelești ce s’au întîmplat. A doua zi, pe la carele 6 sara, d-nul Beldiman cu d-nul Roman primul redactor al ziarului și d-nul Jecu admi­nistratorul se găsea cu toții în redacție ocupați fie­care în mod deosebit. De­odată ușa se deschide cu zgomot și d-nul maior Cocea, urmat de 9 o­­fițeri, întregul corp ofițeresc al batalionului II de­­ vânători, întră în localul redacției. Cu aerul și gesturile amenință­toare, d-nul maior scoate o hârtie pregătită și somează pe d-nul Beldiman a opri i­­mediat tipărirea ziarului și de a pune această nouă dez­mințire în frunte. D-nul Bel­diman, cu acea răbdare pe care nu o pot da de­cât anii și experiența, observă în mod liniștit că deja o rectificare s’a făcut, că în ori­ce caz d-sa aflându-se în casă la dînsul, trebuie să fie mai calm tru a-i putea da un respuns, trebuie să citească desminți­­rea ce vroiește a-i impune. Zicând aceste cuvinte,­­di­rectorul Adevărului, ia dez­mințirea, începe a o citi și corecta cu un plumb albastru. Pe când făcea această opera­țiune, d-nul maior Cocea se repede asupra d-lui Beldiman și-l lovește cu tărie cu pum­nul în ochiul stâng. Lovi­tura a produs o echimoză, iar ochelarii ce-i poartă, in­trând în carne, i-au produs, o tăietură la nas. Tot­odată, d-nul maior Cocea, întorcân­­du-se către ofițeri se­­ strigă cu glas tare, „dați și în Ro­man, măi băieți“. Ofițerii imediat scot sabia din teacă și zvârlindu-se nouă inși a­­supra unui singur om, încep a-l lovi, precum și pe admi­nistratorul Jecu. Loviturile erau cu atât mai teribile cu cât faptul era pre­gătit mai dinainte și cu cât unul din agresori se înarmase în mod special cu o bâtă de plumb cu care lovea peste capul d-lui Roman. Toate loviturile erau îndreptate a­­supra capului, ochiul serma­­nului tîner e pe jumătate scos afară, pielea de­asupra cra­niului e tăiată și nu se știe dacă craniul nu e fracturat. .un narat în modul cel mai simplu, fără nici un comen­­tar din parte-ne lucrurile pre­cum s’au­ petrecut, astfel pre­cum ne-au fost istorisite de victime însuși, cinci minute după ce s’au întâmplat. Mĕ aflam la Capșa, când d-nul senatorii! Vilner comunicân­­du-mi cele intîmplate, m’am dus imediat la fața locului, unde, pe scări, m’am întâlnit cu amicul meu d-nul Fleva, și amîndoi am intrat în re­dacție. D-nul Beldiman mi-au­ istorisit faptele. Nu vroesc a face nici­ o apreciere, pe care cineva să o poată taxa de părtinitoare, dar, întreb pe ori­care om de inimă Să-m­i respundă cu ce nume se poate califica un asemenea fapt ? Admit spiritul de cole­­giabilitate cel mai­ intins. Admit că ofițerii batalionu­lui comandat de prințul Fer­dinand, ca colegi ai sei, să se fi simțit în adâncul sufle­tului lor atinși de acuzați­unea adusă în contra camaradului lor de arme. Admit că toți ofițerii bata­lionului al II de vânători, rând pe rând, să fi provocat întreaga redacțiune a „Ade­­verului“. Admit mai mult de­cât acesta că într’un moment de furie, dl. maior Cocea sau alt ofițer din corp, să se fi dus la redacție și să fi comis actul de sălbătăcie sevâr­șit. Da, sä ’l fi comis singur dar a fi înconjurat de o droaie de săbii scoase și 12 contra u­­nuia. Dacă s’ar fi dus un ofițer singur în redacția „Adevăru­lui“ și ar fi bătut redacția ori­cât de culpabilă ar fi fost această agresiune, ea ar fi fost scuzabilă prin curajul arătat de agresor. Dar să te duci în bandă, înarmați, să te pui 12 în contra unuia și să scoți din teacă sabia de militar spre a ataca cu dânsa niște piep­turi goale și dezarmate, aceasta de­sigur nu constituie un act de vitejie, un act demn de un ostaș, demn de un om de i­­nim­ă. Garantez că dacă în redacția „Adeverului“ s’ar fi găsit un singur revolver, dacă un singur foc s’ar fi tras în contra lor, vitejii noștri agre­sori s’ar fi întrecut în fugă, ar­­ fi umplut scările de să­biuțe goale, căci cei cari vin 12 în contra unuia dau probă că sunt lipsiți cu desăvârșire de curaj. O singură explicațiune se poate da, aceia a unei precu­peții­­ mizerabile. Au crezut nemernicii că prin acest fapt fie­care din ei își făcea o laudă cătră prințul moșteni­­toriü, și câștiga în perspec­tivă o epoletă de general. Calcul slugarnic, demn de cei cari au comis atentatul și de cei cari l’au inspirat, căci trebuie să declarăm sus și tare, atentatul ce s’a comis pare a fi fost autorizat de guvernanții noștri. Procurorii și parche­tul au rămas surzi pentru a constata faptul. Comănduirea pieței și-a declinat competința, toate au­toritățile civile și militare s-au dat în lături. Să se noteze încă că s' a așteptat ca să se comită faptul, ca corpurile legiuitoare să fie închise. Presa însă trebuie să -și facă datoria, vorbim de cea independentă, iar nu de acele mizerabile reptile care își au ochii țintiți la fondurile se­crete, de scribii plătiți a unui regim de bandiți. Dacă poate fi ceva mai ignobil și mai mi­zerabil de­cât atentatul comis, sunt aprecierile infame din presa guvernamentală. Presa independentă trebuie să -și facă datoria sa și să ceară ca un singur om ca autorii a­­tentatului să fie arestați și șterși din controlul armatei, ca nedemni, iar principele Ferdinand, al căruia nume a fost compromis de acești pă­cătoși, este dator, dacă vro­iește a deveni regele acestei țeri, să ceară ca agresorii a­­tentatului de la „Adeverul“ să fie dați pe mâna justiției. George A. Scorțescu. SILUETE. DOROTHÉE Și florile de-ar ști ce în inema-î se petrece, s’ar întrista și ar plânge, și privighitorile, măhinirea­­ de ar cu­noaște-o, sfâșietoare melodii ar face sa resune, iar­ stelele, de-ar putea durerea­ î s’o priceapă, din înălțimi s’ar cobori, mângăere să-l aducă...... E atâta melancolie în ochi­ eî adâncî și plutitori, e atâta duioasă suferin­ță zugrăvită pe fața-I de o izbitoare frumuseță,e atâta farmec tremurător în părul ei negru ca abanosul, ce res­firat în mic șuvițe încadrează chipul eî «dureros de dulce,o imagină a unei mitite închipuiri . Privirea ei pare a povesti basmul unei lumi de jale ce cerșește o rază de compătimire, în­

Next