Familia, 1867 (Anul 3, nr. 1-50)

1867-01-29 / nr. 5

„Candu cu mires’a ta te vei duce Colo in templulu unde straluce „Candeli funebre, — standu la altaru, — Eculu din Umbra, tristu si amaru, „A se ingane imnele tele Imne de nunta, cu ale mele „Psalme de morte. Angerulu meu A se blasteme sufletulu teu. „Candu ei mires’a ti-va suride Ca se ti­ placa, tu nu vei ride, „Ci a se cugeti ca in mormentu Sub unu lintioliu negru vai! sunt. „Poate c’aceste temeri cumplite N’a se se ’ntemple, dulce iubite, „Déca uitarea ’n sufletulu teu N’a sé nutrésca vermele seu.“ Plânge cu hohotu alb’a fecioara Si la lumin’a lunei, usiora Singura pasa catra castelu. Junele Mironu sta singurelu. Ochii lui negri plini de vapaie, Cauta a fetei umbra balaie, Candu si candu vede albu-i vestmentu, Candu si candu plansu-i vine pe ventu. Calulu nechiéza si lu­ trediesce Din fantasi’a care-lu rapesce. Mane departe d’alu seu caminu Are se fia ... o ce destinu! II. Anii a lene toti trecu in fine. Mironu in tiera éca­lu ca vine. O ce ferice se simte elu, Ca dragei sale este fidelu! O ce dî lunga! Cum intardîa Diu’a s’apuna, nóaptea se via De nerăbdare arde mereu, In asteptare tempulu e greu. Diu’a d’unu secolu e catra fine, Badiele-i inca ardu pe coline. I Eca­lu ca pleca. Calulu usioru Fuge ca sioimulu rapede ’n sboru. Pentru ce are temeri fatale ? Inca o costa, inca o vale A sé mai tréca si va vedé, Ca o fantasma alba, pe Ea. Ale padurei umbre-su profunde. O! de ce vediulu nu le petrunde, Ca se distingă vechiulu castelu Unde-lu ascepta numai pe Elu t r Eca padurea ca se diaresce Ceti’a Prahovei plaiu ’nvelesce. Anim’a-i bate. Este petrunsu De presimțire. A si ajunsu. Eta castelulu plinu de lumina, Dar de ce Mironu fruntea inclina ? Vede elu trist’a candel’ ardiendu, Séu la icóna mam’a-i rugandu ? Nu, nu, dar vede semne fatale De bucuria si . . . nuntiale! Vai! tradatoarea s’a insotîtu C’unu rusu ! . . mai bine d’ar fi muritu! Pentru o juna amagitoare Este rusine se se omóare Omulu cu sufletu mândru ca elu. Palidu ca móartea intra ’n castelu. Jun’a miresa cum lu­ diaresce, Ochii-i se turbura, fati’a-i pales­ce, Elu cu unu zimbetu tristu si amaru Ie si închina ei unu paharu: „In sanetatea, celeia care, „Fara de mila si remuscare, „Anim’a juna mi-a sfasîatu !“ Dice, inchina si a plecatu. Jun’a d’atunce este nebuna Pe unu calu negru, nóaptea pe luna, Fuge si cum’a-i fâlfâie ’n­­ventu, Pana ajunge la unu mormentu. Ea se bocesce câtu este nópte, Ventu îu ingana ale ei siepte. Candu auror’a ride in ceriu, Unde s’ascunde ea ? . . . E misteru ! Pe alb’a petra eca ce scrie: „Junele Mironu in batalia, „Pentru alu tierei dreptu a muritu „D’a unui unguru bala lovitu !“ Gr. H. Grandea. 50

Next