Familia, 1869 (Anul 5, nr. 1-52)
1869-02-23 / nr. 8
Se-ti aduci aminte, scumpa romanime! De turci, si de................... de-a loru tiranime, Cum vrea se dimice tiera si poporu, Si se ’nnadusiesca-a libertății doru. Dar’ Mihaiu Viteazu ’n crunt’a-i resbunare, Ti-voiu se-ti faca tier’a era mare, Căci siratia dorinti’a fiiloru tei bravi, Si lu durea, se-i véda cu jugulu de sclavi! Fii dar’ cu credintia in geniulu teu, Lupta te, si-atuncea ti ajuta Ddieu ! Se-ti aduci aminte, draga romanime! De dîle cu viscoli de dile senine, Câtu e de grea sortea celui apesatu, Ce serbatori are déca a scapatu ! Unde e adi eroulu cu a sa chiamare, Ca s’arete lumii romanimea mare? De esti démna éra de unu mire bunu, Ti gatesce nunt’a, oaspeti se-ti aduni. Si fii cu credintia in mirele teu, Lupta-te, si-atuncea ti-ajuta Ddieu ! (2. Augustu 1868.) Al. Marienescu. Stefanu fada si SahastruiiL (Traditiune poporala.) Era in toamn’a anului trecutu. Insotîtu de vr’o câtiva juni tierani isteti si veseli, si de unu badisioru de vr’o cinci-dieci de ani, candu ne-amu fostu pornitu spre munţii Carpatiloru, trecandu prin pădurile satului Paltinosa, prin torgusiorulu Humorului, când deodată ne tredîramu la podulu Veronetiului, cale de-unu patrariu de ora de la Humoru. Aci oprindu-ne langa acestu podu, ne-amu lasatu nitielu pe ierb’a verde sub nesce sălcii, ce umbreau susiau’a, langa unu isvoru limpede ca cristalulu si rece ca ghiati’a, carele se prelungia pintre pietrile unui muncelu, ca se ne mai recorimu, caci radiele soarelui luceau fierbinte si pe fetiele nóastre curgiau sîrpie de sudori. Peste drumu de unde stamu era o stanca mare. Pe stanca se aflau inscriptiuni de toata man’a. Caletoriulu trecandu pe langa acestu bulguru mare de piétra, se vede cumca si-a desemnatu numele, lasandu in urma o suvenire c’a trecutu si elu odata prin acești munți, pre langa aceste stance uriesie, ce se inaltia pana in nori. Vediendu eu acést’a piétra colosala, peste totu hiroglifisata, grăbii spre dins’a se descifra hiroglifile, ce-mi da nesce inchipuiri, ca sunt nesce suveniri inca de pe tempulu strabuniloru nostri, candu treceau adese prin codrii acestia contra inimiciloru, ce curgeau cu plot’a asupra Romaniloru din Moldova din partile apusene. Dar’ ce se vedu? Când ine apropiasem, nu poteam alta deslegu, decâtu nesce litere simple, nesce nume cu totulu străine, de cari n’audîsem in viéti’a mea. Erau numele caletoriloru. Fara de intardîare rentorsem era si la companionii mei langa isvorulu numitu. — Ce-ai cetitu acolo? domnisiorule, — me intréba unu fecioru — spune-ni si nóue ? — Nimica de ’nteresu! — Cum se poate ? nimica nu spune pe aceea pietra ? — dîse badisiorulu Ionu. — Nimica! — Poate scii cita mai bine, badica Ioane! — dîse altu fecioru suridiendu — eu mergi si nu spune si nóue. — Ce sciți voi! eu nu sciu scrisoare, si e pre tardîu de acuma ca se mai sciu, dara voiu povesti una, ce-am audît’o inca de la părintele meu, Dumnedieu se-lu odihneasca, c’a muritu de multu, ce s’a petrecutu prin munții aceștia a Voronetiului, pe langa stancele aceste mari, ce păru ca se restoarna asupra noastra. — Ca Dieu! Dta, badica Ioane, — dâsem eu — vei fi sclindu multe de la moşii si strămoşii noştri, carii cu cea mai mare plăcere, indresneau a povesti multe fiiloru sei scria la diarea focului , despre feti-frumosi, despre Paunasii codriloru, despre eroii cei mari ai strabuniloru noştri, ca unu Stefanu Vodă, ca unu Petrica Vodă Raresiu, carii de multe ori rataceau aci prin munții aceștia, ce erau pustii din capu si pana ’n picioare, si locuiți numai de fete selbatice. — Vorba se fia, si dta, domnisiorule, nu scii nimica ? — Da ce se sciu ? La aceste cuvinte, badic’a Ionu, tusîndu odata bine, incepu a narâ: — Stefanu Vodă — spuneau betranii — când era unu baietielu teneru, de vr’o câtiva ani, se rotec odata prin munţii aceştia a Voronetiului. Perigrinandu elu multa vreme pe castele, pe stancele aceste, si vaile muntiloru celoru pustii, caci pe aceea vreme era pe aci numai codrii, fara ţipenie de omu, nepotendu esî pe ore unde la vr’o susia, seu celu pucinu, la vr’o cararusia calcata de fiintia omenesca, dete intr’o vreme cu ochii de o radia licurinda de lumina intr’o chiliutia de lemnu prin ferestruti’a ei cea mititicutia. Spre chiliuti’a acea grăbielu cu unu pasu plinu de viosîa, si ajungendu langa dins’a bătu la usia se-i deschidă. — Cine e acolo ? — dîse unu calugaru cucernicu, carele se afla intr’ins’a cufundatu si ab-8 87