Familia, 1871 (Anul 7, nr. 1-52)
1871-05-30 / nr. 22
De ce taceti? nimi doiese ce suspinaţi După dreptate, după amoru; Sperantie pure ce ve ’nalttati P’unu visu de auru spre viitoriu : Guri însetate de frumuseţi, De ce taceti ? Serbe profunde, misterioase, Pline de umbra si de fiori, Riuri cu siepte armonioase, Venturi uşiere, câmpuri cu flori Si voi stanei negre, arbori măreţi, De ce taceti ? Frunţi inspirate, priviri aprinse Si obosite de priveghiuri, Gândiri perdute, sperantie stinse Prin mii de chinuri si de dureri, Sudori si sânge,... bardi si poeţi De ce taceti? Lacrimi secrete, necunoscute, Suspini de lume nepriceputu, Fapte sublime, timpuri trecute, Si tu in pulbere prefacutu Vechiu romanu geniu... umbre măreţi, De ce taceti ? Idei de pace si de fratîa, De libertate si de amoru, Imnuri de fata, de bucuria, Sperantie-nalte de viitoriu, Martiri si preoţi... eroi măreţi, De ce taceti ? Orumpeti, rumpeti lung’a tăcere, Din letargia ve desceptati Si cu strabun’a, vechi’a potere Ridicandu glasulu, vorbiţi, strigaţi: Unire, fortia, pace ’ntre fraţi! N- Niculeanu. Visu si realitate. — Novela. — Domnulu Laudeanu era unu economu betranu, si după credinti’a toturora foarte avutu. Elu si spera sa portau grige de unic’a loru nepoata Cecilia Laudeanu, remasa inca mica de părinții ei, orfana si seraca. Ea se educă intr’ unu institutu foarte bunu, din care esî in etate de 15 ani. Si acum se afla de unu anu la unchiulu ei. Jun’a feta era la elu ca o servitoare; si demulte ori parea amara panea ospitalității. Nu pentru că unchiulu si matusi’a ei aru fi oameni asie rei, ci erau de totu străini in simtieminte delicate! Ei cu cuvinte dure totu aminteau binele, care l’au facutu pentru ea; ea asie se deoblegă a se supune la toate vointtele loru. Intr’o demanetia betranii dejunau la masa , iar Cecilia nici se dejune nu avea repausu, ci totu se scola ca in fine se implineasca ordinile cari i se dedeau. Apoi era revinea la locu, fara de a areta cea mai mica inpacientia, in sujectiunea aceast’a servila. Cecilia de o talia nalta, subtila si svelta, era de o frumsetia remarcabila. O aparitiune de care numai poetulu poate visa, si pictorulu a reproduce. Fisonomia ei nobila, cu trasure de o regularitate suava. Fruntea ei senina, incoronata de unu peru negru si tufosu. Pe fatita ei pura de zepada, surideau doue radie usiere; ochii-i mari si veneti, straluciau atâtu de melancolica; sprincenele-i negre si fine, esprimau o bunetate virginala. Grura-i mica si purpuria, ascundea dintii cei albi de margaritari. Inse unu observatoriu atentu ar fi fostu si mai frapatu de modesti’a si caracterulu desvoltatu alu acestei fiintie. — Noi nu ti ducemu acéstea, draga Cecilia, pentru ca sé-ti aruncâmu — grai dnulu Laudeanu nepoatei, — ci educatiunea ta ne-a constatu dieu multu.... toarna-mi apa in pocalu!... Noi vomu si caută, că de se va mijloci noroculu de care ti-am mai vorbitu, se te maritamu. Că vedi, Szedky se invoesce se te ia fara zestre.... He! he ! nepoat’a mea, — continuă elu ridiendu, — vedi petîtori de aceștia se afla tare raru... si fetele fara zestre au se se bucure de unu asemene norocu. — Asie e dieu Cecilia, — adaugea matusi’a , o muiere cam de 50 ani, si grasa, — silesce-te, profita de ocasiunea acésta. Neue ni-a fostu mila de tine, si de aceea te-amu luatu la noi; si firesce, că noi nu regretamu ce amu spesatu cu tine. Inse amu voi sé te aveti si tu recunoscatoria. E dreptu, că noi n’avemu prunci, ci déca nu avemu, nici nu ni refusamu nimicu, ce ni cere anim’a__Asie dara poți vedea, — că n’ai multu se ascepti de la noi. Cecilia deveni palida de asprimea acestora cuvinte. Inse ea tacea, — cugetele ei pareau că sboara si ’ntr’alta parte. 254